Categorized | Sanatate

Sângele ei magic, și o mână de ghiocei

Dacă ar fi să fac eu o hartă a omului, aș trece acolo nu doar realizările, uneltiri ale binelui și ale frumosului, ci și visele frânte, încercările tăcute, de care nu știe nimeni, dar care, și ele, țin intrinsec de cineva. Poate că suntem oameni sau ne-oameni chiar mai mult prin ce am fi vrut a da sau a lua, și nu s-a realizat, sau prin ce s-a întâmplat și nu se știe. Văd asta ca o grădină cu plante mute, din care ceața dimineții nu rupe contur, ci doar ascunde. Ceva ce e. Spun asta după ce m-am întâlnit cu Adina Georgescu, din Oradea, care își face acum coming-out-ul ca donator de celule stem.

Pentru că până acum nu a considerat important sau util să se laude, să apară în fața lumii cu gestul ei extraordinar – a donat celule stem pentru un necunoscut. Dar acum, finalmente, a fost convinsă că face un bine vorbind despre asta. Că e un exemplu oferit celor din jur, pentru a-i motiva.

Dar altceva e ce mă mișcă la povestea ei. Și o spun acum, de la început, pentru că, măcar în ce mă privește, concluzia mea e clară. Sigur că Adina este un om bun, așa cum sunt toți cei cu care m-am întâlnit zilele acestea, cei care donează sau care organizează înscrierea în Registrul donatorilor de celule stem. Dar Adina are ceva aparte, ceva ce m-a impresionat într-un fel anume. Acea forță fragilă a unei mame, care face orice, dar absolut orice pentru copilul ei. Și care, din prea-plinul acesta, a reușit să pună deoparte substanță și pentru un alt copil, pe care l-a ajutat să nu moară – copilul ei numărul doi, de departe, pe care sângele ei l-a ajutat să treacă de pragul leucemiei, în ciuda a orice.

Orădeni de laudă

Suntem în Oradea, într-o zi extrem de caldă de vară, într-un parc aproape de locuri unde am sădite atâtea amintiri – Palatul Romano-Catolic. Mă bucur că întâmplarea a făcut ca doi dintre cei despre care urmează să scriu, în legătură cu donarea de celule stem, sunt din Oradea, locul care mi-a ajuns, cumva, o a doua casă, publicând la Oradea Press. Mă bucur să îi văd pe orădeni generoși. E ca și cum m-aș făli că un copil de pe strada mea a făcut bine la Olimpiada Națională de Matematică.

Dar… la matematică eu n-am fost niciodată extrem de bună. Mi-e ceva abstract. În schimb, în pielea Adinei, atunci când vine vorba de donarea de celule stem, încerc să mă pun, și să mă întreb eu ce aș fi făcut, la primul impas, la al doilea, la prima șicană, la a doua… Îmi place să spun că aș fi mers până la capăt, și eu, și aș fi donat.

Dar Adina are ceva ce eu nu am. Ceva ce nici măcar nu toate mamele din lume nu au. Are o istorie lungă și nu foarte veselă de încercări pentru a ajunge să aibă un copil. Îmi povestește despre ele, despre a te aduna la un loc, a încerca iar, a spera, a căuta altceva, a nu reuși, a merge mai departe. Și a ajunge. Pentru că are o fetiță deosebită, care a venit atunci când, poate, era pe punctual de a renunța să mai încerce. Ea așa spune, că era la capătul puterilor. Încep să o cunosc, Capătul puterilor ei este foarte departe. De aceea e deosebit.

E ca și cum i-aș ține mâna în mâna mea, palpându-i un puls al tenacității, atunci când vorbește despre cât s-a dat peste cap pentru a avea un copil. Este o femeie fragilă și delicată, frumoasă și care dă senzația de vulnerabilitate. Și totuși, ce leoaică stă în ea!… Și ce mult poate afla un părinte despre el însuși atunci când e vorba de suferința unui copil…

Suferința e o materie interesantă, care poate duce la orice, cumva ca celulele astea de care este atâta nevoie, nediferențiate, și care, odată transplantate, vor crește și se vor specializa spre a ajuta… Suferința te face sau mai bun, sau mai rău – am văzut asta cât am lucrat pe front, unde oamenii nu aveau timp să se prefacă, și erau răi, datorită nenorocirii ăleia, sau buni. Foarte buni.

Pe cei pe care i-am cunoscut vara aceasta, indiferent de erau donatori, receptori sau mijlocitori, suferința celor de lângă ei, sau a lor personal, i-a făcut mai buni. Sau i-a păstrat buni, pentru cazul că ajunseseră deja în această stație importantă a vieții unui om. Și le-a dat putere. O putere nebănuită.

Durerea care schimbă

Adina îmi povestește despre un accident din 2007, în care un unchi al ei și alte două persoane au murit, și în care o verișoară a ei a fost rănită. Ea trebuia dusă la medici, în Ungaria, și Adina a tot umblat cu ea prin spitale – așa a conștientizat ce nevoie mare de sânge există. Verișoara ei a fost internată și în România, așa că și Adina și alții din familie au donat sânge pentru ea, precum și dintre prieteni. Interlocutoarea mea de azi îmi spune că, așa, și-a făcut un carnet al donatorului și că, și după acea perioadă, cu problemele de sănătate ale verișoarei, mai dona.

Și, cândva, când a fost la donare, a fost întrebată de o doctoriță de aici, de la Oradea, de vrea să se înscrie în Registrul donatorilor de celule stem – hematopoietice, cum li se mai spune. Persoana respectivă nu a prea intrat în detalii, Adinei i s-a spus că e o procedură mai complicată, nu i s-a spus cât de complicată, i s-a zis doar că șansa de a fi compatibil cu cineva e foarte mică, dar că, dacă ai nevoie, e bine să fie cât mai mulți în acel registru, ca să se găsească o persoană compatibilă – așa că a fost de acord.

Spune că a și uitat de treaba asta, până când a fost sunată. Dona sânge din 2007, a intrat în Registru în 2015 și telefonul legat de donare l-a primit în toamna lui 2017. Prima data au sunat-o de la Oradea, i-au spus doar că au găsit pe cineva care are compatibilitate destul de mare cu ea, și că ar fi important să facă niște analize, să se vadă de este compatibilă și pe mai departe pentru un transfer de celule stem.

La Oradea i s-a luat sânge și a făcut ceva analize suplimentare, și au contactat-o ulterior de la Registru, de la București, doctorița Neagu i-a zis despre receptor, că sunt compatibili, și, de e de acord să meargă mai departe, va avea de urmat pașii – a spus că o așteaptă la București, dar asta nu era cea mai bună variantă pentru Adina, așa că a avut de ales între Timișoara și Cluj. În 4 ianuarie fetița ei împlinea șapte ani, și în 3 februarie a mers la Timișoara.

Am întrebat-o de știa ce va urma. Îmi spune că doctorița din București a sunat-o de multe ori, i-a explicat care e procedura, a fost foarte comunicativă și foarte drăguță, a pus-o și în legătură cu doctorița Andreea Pașcalău de la Hematologie de la Spitalul de Copii Louis Țurcanu din Timișoara, i s-a explicat ce e cu injecțiile acelea care măresc numărul de celule stem, ea credea că e mai ușor cu injecțiile acelea, dar…

Era răcită bocnă în momentul respectiv, deci i-au dat medicamente și pentru boală și și pentru stimulare. Aflase de la București care sunt pașii, s-a cam speriat de vreo două ori, erau în jur și oameni care îi spuneau că e prea complicat pentru ea, toată viața fusese anemică, și la limită cu fierul, și cu tensiune joasă.

E momentul să o întreb când a aflat că receptorul este un copil, un băiețel. Doctorița de la București îi spusese că nu are voie să îi comunice exact cine e pacientul, dar poate să îi spună că e român, și anul nașterii – era doar puțin mai mare decât fiica ei. Nu știu dacă se miza pe faptul că ar putea s-o impresioneze vârsta fragedă a pacientului – dar a făcut-o. Mai apoi, când a întrebat de procedura a reușit, i s-a zis că băiețelul e bine, și așa a aflat ce e, fetiță sau băiat.

”Într-un fel, a avut un impact mare asupra mea” – spune Adina. ”Poate de era vorba de cineva mai în vârstă, din altă țară… Așa, nu am putut să dau înapoi, să zic nu, știam că nu au găsit altă soluție, am întrebat, prima dată eram vreo patru, si, din cei patru, doar eu am mers mai departe. Nu știu ce grad de compatibilitate aveam, nu mi s-a spus, știam doar că eram singura lui șansă, și aici, și afară din țară. Nici nu știam ce să mai întreb. Dacă n-ai mai trecut prin așa ceva, nici nu știi ce să întrebi”.

Hățiș de drumuri

Mai întâi i s-a luat sânge la Oradea, pentru analize, apoi trebuie să faci niște analize amănunțite – îmi explică – ea alesese Timișoara așa că a luat bilet de trimitere de la medicul de familie, a mers cu internare de zi la Spitalul Louis Țurcanu, doctorița Pașcalău a așteptat-o, a dus-o la directoare. Ea a fost prima trimisă de cineva de la Registru, la ei.

Adina îmi spune că au încercat să se obișnuiască cu procedura. ”Toată lumea de acolo, cât eram acolo, mai dădea un telefon, se mai enerva. Ideea e că sistemul nostru medical e așa bramburit că degeaba mergi pe nemâncate trei ore de la Oradea, că erau o mulțime de oameni la internări, trebuia să mergem cu mașina noastră, și cu un rezident, să fac analizele la tot felul de spitale, și doctorița cu care eram spunea că suntem trimiși, să nu stăm la rând, dar tot se pierdea timp.

Trebuia să merg la radiografie cardio-pulmonară, la consult cardiologic, la analize de sânge, aveam anemie feriprivă. Consulturile de ginecologie și gastroenterologic mi s-a spus că le pot face și la Oradea. Primeam scutire pentru locul de muncă, mie nu mi-a trebuit, dar venise și soțul, plus că trebuia să stea cineva și cu copilul. Plus că unii pacienți din spitalele unde făceam testele erau în scaun cu rotile, și eu intram în fața lor… Toate analizele făcute mi s-au trimis și mie. Și am completat ceva fișă trimisă de la cei de la Registru, ceva cu multe pagini, cu acordul pentru donare”.

Mai trebuia ca, de comun acord, să stabilească o dată, să fie ok și cu pacientul. Adina a vrut să fie după ziua de naștere a fetei ei. În 3 februarie a fost la Timișoara, iar. Înainte, trebuia să mai facă niște perfuzii, la Oradea, cu fier, apoi trebuia iar bilet de trimitere.

A venit cu soțul la internare. Directoarea din Timișoara i-a zis ca poate sta la casa aparținătorilor, sau la cine dorește. Dar la 6 dimineața și la 6 seara trebuia să fie la injecții. Era iarnă, erau boli peste tot, a stat în spital, a avut o rezervă pe secție. A făcut injecții și i s-a recoltat sânge în fiecare zi, afereza a fost în 7. I s-a spus că nu este o problemă că e răcită. Dar perfuziile nu i le-au scos nici noaptea. ”M-au căutat peste tot, să mă pună pe picioare” – îmi spune. Timișorenii n-au făcut treabă de mântuială. Apoi a venit Ziua Z.

A primit o ușoară anestezie, i s-a intrat cu cateterul pe femurală, a fost dusă cu patul la locul unde se făcea afereza, a ținut trei – patru ore povestea. Chiar dacă nu i s-a recomandat ca a fi cea mai bună soluție, a plecat acasă tot în ziua aceea, nu mai voia la spital, voia la fata ei.

Copila ei a întrebat-o de ce nu a donat altul. ”I-am spus că mami are sânge magic, a întrebat de nu există altă mămică tot cu sânge magic, i-am spus că nu, că doar eu îl am, că el e ca un frățior, și numai eu îl pot ajuta, și trebuie să facem un efort, toată familia” – îmi povestește Adina. Și l-au făcut. Și fetița, și soțul, și sora ei, și bunicii, și cei de la servici de la soțul ei. Toți.

Scrisoare fără nume la destinatar

O întreb pe Adina și când a scris scrisoarea pentru băiețel – mi-a arătat textul scrisorii pe care i-a trimis-o copilului salvat, despre care îi spun ceva ce, în familia ei, este deja de o vreme o realitate: că e ca și copilul ei de departe. Și-mi spune că da, așa s-a gândit și ea. Și că i-a scris după ce a venit acasă și era slăbită.

A doua zi după donare a avut o cădere, o stare aproape de leșin, a sunat și la Timișoara și a vorbit cu doctorița Pașcalău, și la București, unde a prins-o pe doctorița Neagu, au fost foarte drăguțe, i-au zis ce să ia, și să facă un control la spital. Îmi povestește și de asistenta șefă de la Timișoara, despre care spune că era foarte cumsecade, cu păr alb, și că se vedea că iubește copiii și pune suflet în ce face. Adina adaugă că toată lumea a tratat-o foarte frumos poate și pentru că știau că face un gest fără să aibă nimic de câștigat: ”Au făcut tot ce au putut să meargă procesul ușor, dar nu erau chichițele stabilite, la București aveau experiență, procedurile erau puțin diferite, cum am înțeles eu, și au trebuit adaptate, la Timișoara, să fie în regulă”.

Așadar, a fost donarea, a fost panica aceea cu starea de rău, dar au fost și grijile față de copilul ce urma să primească aceste celule. ”I-am spus doamnei Neagu că vreau neapărat să știu de transplantul a reușit, pentru liniștea mea. Am fost sunată la 72 de ore, și la 7 zile. Era un fel de condiție a mea, să știu de a reușit, mi-au spus că dacă vreau să-i trimit ceva băiețelului, să-i scriu ceva. Așa mi-a venit ideea să-i trimit o scrisorică, să o implic și pe fiica mea. A fost greu și să vorbesc cu ea. Era prima dată când a stat fără mine, după 7 ani de zile, avea și niște probleme de anxietate în timpul acela, mi-a fost greu. Pentru un bărbat e mult mai ușor să fugă la avion, pentru o femeie ce are copii e mai complicat să te rupi o săptămână – poate procedura ar putea fi simplificată”.

De fapt, aici ar fi câteva lucruri de spus. Pentru că mereu se poate ca un lucru să se facă mai bine. De altfel, aceasta a fost și dorința orădenilor, din felia de medicină în care se lucrează în fiecare zi cu pungi de sânge.  Adina spune că au rugat-o să vină la Centrul de Transfuzie, au vrut să știe cum a curs toată treaba, și, printre altele, și care ar fi sugestiile donatoarei pentru ca treaba să se facă mai bine. ”Am întrebat de ce nu se pot face unele lucruri și aici (cum aici există și facultate de medicină), de exemplu acele injecții de dinainte de donare, cei din Oradea mi-au spus că nu pot scoate ei medicamentul din farmacie. Am înțeles că au trimis la București sugestiile mele”.

Apoi mai este ceva despre care pomenise Adina, în toată povestea cu mai-puțin-plăcerile, să le zicem așa, de e cineva prea sensibil ca cuvântul, ceva mai aproape de realitate, ”neplăceri”, legat de donarea de celule stem. Treaba cu analizele, când ești plimbat între spitale, într-un oraș pe care, uneori, nu-l cunoști. Și stai la bunăvoința unor doctori, să te ia înainte de pacienții lor, care-i așteaptă. Și privirile acelor oameni, cărora le intri în față, și de față cu care nu poți defila cu o pancartă gen ”trebuie să donez pentru un transplant”, și nici nu le poți explica personal de ce te bagi în fața lor. Poate, de când a donat Adina, treaba asta s-a schimbat, poate nu. De nu, ar fi bine să se vadă cum să se ajungă la o curgere mai bună a lucrurilor.

Craniul lui Yorick era, pentru Adina, doar cu un pas în fața lui ”a fi/a nu fi” – era la ”a dona/a nu dona”. Și nu pentru că așa se frământa ea, ci pentru că o piscăleau unii din jur, și din cauza birocrației. ”Când am fost să fac fierul, m-a întrebat o doamnă doctor de nu m-am răzgândit să donez, și am zis că deloc – din cauza birocrației, mă întreba,din astea mărunte, care te enervează. Tu vrei sa faci bine și, în loc să ți se simplifice calea, tu trebuie să treci prin birocrație și hârțogării” – îmi spune.

Și nu a fost doar atât – știau despre ea, că va dona, familia, prietenii apropiați, și majoritatea i-au spus să renunțe, că nu știe unde merge sângele, că nu știe de ajunge la un copil, că dar ce face cu copilul ei, că e anemică. Dar ea se chinuise să îl aibă pe copilul ei, și a simțit că trebuie să facă un gest bun. ”M-am gândit că pot fi eu în situația asta, cu copilul. Părinții lui nu aveau altă speranță decât de la mine”, își amintește Adina. Și a donat.

Adina donează și acum sânge, cum au trecut cele șase luni de interdicție, de după afereză. Acum i se scoate sânge și din deget și din venă, îmi spune că așa e procedura, deși nu știe de ce. A devenit o perniță de ace, dar nu e așa de important: a mers mai departe în a ajuta.

„E bine”

Și nu a vrut decât un singur lucru, pentu ea, pentru liniștea ei, pentru ca sângele ei rămas să fie liniștit pentru cel plecat cu rost: ”Am rugat să mai fiu anunțată dacă pacientul e ok, în timp. Dacă era ca rezultatul să nu fie bun, era toată tevatura degeaba… Ăsta era singurul gând: să reușească transplantul copilului. Și, din câte știu, e bine. Dar când m-a sunat doamna Neagu că veniți pentru interviu, când am văzut numărul, primul gând al meu a fost de s-a întâmplat ceva rău cu copilul”. Nu s-a întâmplat. Dimpotrivă: poate, așa, mai mulți copii vor avea șansa la sânge magic, precum cel al Adinei, sânge la pachet cu bunăvoință, care, împreună, salvează vieți.

Cei mai mulți din jur sunt creștini, în România, după recensăminte. Și Adina e, dar îmi place că o face cu asterisc, cugetând și judecând. Că nu ia orice, oricum, mai ales când acel orice poate fi de rău, pentru normele ei, pentru cum vede ea viața. Spune undeva prin Biblie că binele nu trebuie făcut cu surle și fanfare. Sau așa ceva. Parafrazez. Dar există și reversul replicii: acela că, dacă vrei ca și alții să absolve școala binelui, să le oferi exemplul tău.

Au întrebat-o pe Adina, după donare, dacă dorește să fie vizibilă în spațiul public, și a zis că nu, îmi mărturisește că nu credea că ar ajuta la ceva. Nu a vrut să apară public cu ce făcuse. În schimb s-a bucurat mult când, după donare, directoarea de la spitalul timișorean a venit la ea cu un buchet de flori, o cutie cu ciocolată și o diplomă de onoare, prin care i se mulțumea pentru gestul ei!

Când cei de la Centrul de Transfuzii Oradea au pus pe pagina lor de facebook un înger cu aripi deschise, cu un porumbel alb în mâini, mulțumind nenumitului donator orădean care îl ajutase pe băiețel, oamenii nu știau la cine se referă povestea, dar apreciau gestul. ”Era o validare, cei din jur poate sunt acum un pic uimiți și mișcați, dar poate vor face și ei același gest. Că, uite, cineva a mai făcut, a reușit, și pot face și eu” – spune Adina, umplând, acum, cu fragedul, și totodată extrem de rezistentul ei, corp aripile de înger de atunci. Da, despre Adina Georgescu era vorba. Îngerii aceștia există, și au și nume.

O întreb, de final, despre credință. Cum e, cum o vede, cât a contat, când a hotărât să doneze. Adina spune: ”Cred în Dumnezeu, și îmi învăț și copilul să se roage, și vreau să am la cine să apelez când am momente de cumpănă, dar nu prin intermediul preoților. O dată pe an, sau la doi ani, merg și eu să mă spovedesc, și i-am spus preotului că am ajutat un copil, nu am întrebat înainte dacă e bine sau nu, de mi-ar fi spus ca nu e bine, ar fi fost măcar discutabil ceva în gândirea lui. Și a zis că e un lucru foarte bun, și că mă felicită.

Aceleași probleme sunt cu fertilizarea in vitro, la care am apelat, unii îți zic că de nu dă Dumnezeu… Și copiii ăștia sunt aduși pe lume tot de Cel de Sus. Și atunci, dacă sunt medicii pe lumea asta, să ne ajute să găsim răspuns la o problemă, de ce să nu folosim asta? La ultima încercare pentru a o avea pe fetiță a fost că m-am rugat eu, cum știam eu. Din trei embrioni s-a prins unul, și acela e fetița mea, Alexia Maria”.

Adina are dreptate. Bunul simț din inima unei mame e mai înalt decât cel din buzunarul unei biserici întregi. Îi povestesc de nenorocitul de popă din Salonta, de la un pas de noi, care a făcut o familie să se răzgândească și să nu doneze organele unui copil aflat în moarte cerebrală. Și de cum făcea episcopul ortodox al locului pe niznaiul, deși, din ciudate pricini, este și medic. Medic cu medicina terminată și jurată și tot. Îi spun multe. De rău, de bine, de năduf, de încercare, de deznădejde. Cazuri despre care am scris. Îi spun și de Francesco Bunsello, din Italia, de la care s-a folosit inima pentru primul transplant de inimă din Italia – cum m-am întâlnit în Treviso cu tatăl lui Francesco, în grădina botanică conservativă ce poartă numele donatorului, și cum părintele lui mi-a spus același lucru, că e un bun catolic dar că, atunci când medicii i-au spus că nu se mai poate face nimic pentru Francesco, dar că i-ar putea dona organele, nu a întrebat un preot ci a considerat firesc să spună da. Iar Adina îmi spune că așa ar fi făcut și ea.

Sângele magic al Adinei străbate o făptură plină de forță și bunătate. Donarea pentru acel băiețel a fost un exercițiu despre ce-ar face de-ar fi în primejdie copilul ei – aș putea să jur. Cândva, Alexia Maria se ma mări și va ști ce mamă grozavă are, și datorită articolului nostru de aici, care îi va aminti clipele în care i-a fost greu, și din unghiuri pe care, din cauza vârstei, încă nu e deprinsă a le lua în calcul. Și va fi mândră.

Până atunci, mă gândesc cum se face în fiecare an primăvară într-un colț de loc în care un băiețel cu doar doi-trei centimetri, deocamdată, mai înalt decât fetița Adinei, cumpără, din bănuții lui salvați de la înghețate, două buchete de ghiocei, la începutul lui martie: unul pentru mama lui care i-a dat viață, și altul pentru mama lui de departe (sau, poate, aproape), pe care nu o știe decât după scris, de pe o scrisoare de încurajare, dar care, și ea, i-a dat viață, a doua oară.

Și mi-aș dori ca legea să permită ca și al doilea buchet de ghiocei să aibă o destinatară certă, și ca perechea de aripi de înger să se umple, caldă, cu un nume și pentru acest băiețel, cu a doua lui primăvară, și să se găsească un înger pentru toți cei ce încă așteaptă, așa cum a așteptat și el.

Ramona Băluțescu

This post was written by:

- who has written 4373 posts on Presa Oradea.


Contact the author

Leave a Reply

Please type the characters of this captcha image in the input box

Please type the characters of this captcha image in the input box

Iranul, butoiul cu pulbere al Orientului!

Modul de acțiune al Iranului pare a fi copiat după cel rusesc. Deși știau clar că au încălcat legea încercând să livreze petrol unui stat care se afla în embargou, au reacționat violent sechestrând o navă britanică și punând în pericol întreaga securitate a strâmtorii Ormuz pe unde tranzitează o treime din petrolul transportat pe cale maritimă în toată lumea. Atacul cu drone s-a făcut prin intermediari, neasumat, la fel cum a făcut Putin când a anexat Crimeea, utilizând militari „anonimi” fără însemnele țării. Retorica internațională a ministrului Iranian de externe, Mohammad Javad Zarif, și a președintelui Hassan Rouhani pare a fi copiată după cea utilizată de Vladimir Putin și Sergey Lavrov.

Citește mai mult