Mai întâi au fost prietenul meu, Olimpiu, care știe că scriu despre inimi, și ideea că putem ajuta pe cineva să trăiască mai bine. Să trăiască, adică. Apoi, a venit căutarea – medici, date, explicații, fire, oameni, locuri care se întrețeseau pe hărți. Apoi a fost OK-ul. Apoi a venit ziua operației. Apoi, pe patul de spital, Bianca mi-a spus ceva ce, dintr-un miliard de replici pe care ar fi putut să le spună, m-a atins personal, adânc și concret, și mi-am spus, iar, că toată zdroaba are sens. Că nu trăim decât prin ce dăm înspre alții. Că așa se sădesc copacii pentru viitorime. Și că nu murim niciodată, trăind așa.

De fiecare dată cînd cineva îmi spune de biserici, că, mânca-le-ar lupii, nu fac nimic pentru semeni, decât jecmănesc Read the full story