Vineri după-amiază, îmbrăcat la costum, proaspăt barbierit şi cu ochelarii cei noi în buzunar, Emil Boc se urca în BMW-ul prezidenţial, cel cu geamuri fumurii şi masaj în scaun. Pe drum, şi-a mângâiat cu trufie ceasul de câteva mii de euro de la mână şi şi-a aranjat cravata „Giorgio Armani”. A coborât din maşină în faţa palatului şi a fost întâmpinat ca de obicei de jurnalişti. „Săracii, se gândea Boc, dacă nu le dau măcar o declaraţie să alerge cu ea la Vântu sau la Voiculescu, o să-i dea afară şi o să moară de foame”. Le făcu semn cu ochiul stâng SPP-iştilor care îi deschiseră calea printre camerele de luat vederi spre scara palatului. Nici nu intră bine înuntru că o şi văzu pe Udrea. O recunoscu după genunchii ei de o eleganţă impecabilă şi se aşeză la masă. Toţi cei din jurul său amuţiseră aşteptând cu nerăbdare ca tânărul Napoleon de Koloşvar să vorbească. Era atât de mândru de el, cum nu se poate. Tot vineri, cam pe la aceeaşi oră, în Buzău, directorul sucursalei locale a unei societăţi din capitală intra în magazie negru de supărare. Se gândea cu tristeţe la cele cinci persoane pe care va trebui să le anunţe că sunt concediate. Oameni simpli, cu soţii, cu copii şi rate de plătit la bancă. Oare cum le va spune că îi dă afară, cum le va explica de ce au fost aleşi tocmai ei? Oare îl vor ierta vre-o dată sau îl vor considera un om cu sânge rece, fără suflet şi inimă. Era prea grea povara ce apăsa pe umerii lui. S-a urcat pe un scaun şi a verificat dacă sfoara este agâţată bine de grindă. A mai apucat să simtă doar asprimea şi răceala funiei din jurul gâtului, care se strângea din ce în ce mai mult ştrangulându-i respiraţia. La câteva minute, după ce zbaterile convulsive au încetat, în cameră a intrat fiul bărbatului. L-a dat jos repede de pe sfoară şi a înceract să îl resusciteze. Din păcate… era prea târziu. În acest timp, la Bucureşti, Emil Boc tocmai terminase discursul şi intrase în anticameră unde ciocnea, împreună cu apropiaţii un pahar de şampanie. „La mulţi ani, domnule Boc!”