Cazul Mutu sau destinul omului strivit de tirania legii.

Nu sunt fan Mutu. Nu îmi place atitudinea lui de şmecheraş care parcă ieri a plecat de la sat trezindu-se peste noapte un om plin de bani. Faptul că nu îmi place Mutu ca persoană, nu înseamnă, cel puţin în ceea ce mă priveşte, că nu îi recunosc calităţile fotbalistice. Lucru care mă miră că nu a fost înţeles nici măcar de marele jurnalist Cristian Tudor Popescu care l-a desfiinţat într-un editorial pe fotbalist considerând că… a trişat de prea multe ori. Mă rog, când eşti vedetă e mai uşor să te iei de alte… vedete. Adrian Mutu a tras de multe ori naţionala în spate şi dacă ar fi fost un jucător de pluton nu s-ar fi bătut atât de multe echipe de top pentru semnătura lui. Ultima ipostază în care Adrian Mutu a reapărut în atenţia media redeschide, din păcate, un subiect mult discutat în cercurile care încearcă încă (o misiune imposibilă, vor spune scepticii) să împace etica cu dreptul. Problema care se pune este una mereu de actualitate. Legea trebuie aplicată pentru a arăta că ea este autoritatea, că ea este expresia vie a autorităţii, sau ea trebuie aplicată pentru a face dreptate. S-au turnat numeroase filme pe această temă şi s-a discutat la nesfârşit în media. În cazul Mutu, avem un jucător care a luat o pastilă de slăbit, despre care nu ştia că ea conţine o substanţă interzisă. Din toate declaraţiile date de medicii italieni, rezultă că acea substanţă nu putea să îl transforme pe Mutu într-un mare jucător, nu îi dădea un avantaj faţă de jucătorii care nu luau acea substanţă. În acest caz, dacă cuiva îi va păsa de dreptate, şi va dori să o arate, Adrian Mutu nu va fi pedepsit. A folosit o substanţă interzisă fără să-şi dea seama, iar substanţa respectivă nu i-a creat niciun avantaj pe terenul de fotbal. În mod sigur însă, acest lucru nu se va întâmpla. Fotbalistul va lua cel puţin trei luni de suspendare pentru că… legea e lege şi trebuie aplicată. În afara unui semnal, asemănător mai degrabă cu o ameninţare la adresa fotbaliştilor, nu se va crea nimic prin această decizie. Legea aici, va fi singura care va câştiga, nu îi va păsa de cariera jucătorului, de echipa rămasă fără jucător sau de cine are dreptate. În acest mod, repet cazul Mutu nu este singular, legea îşi pierde esenţa, dacă nu şi-a pierdut-o deja. Ea devine tiranie, în loc să facă dreptate ea distruge, în loc să repare şi să dea societăţii o dimensiune etică, superioară ea transformă totul în dictatură. Omul, nu mai este protejat de lege, nu mai este apărat de ea, el este strivit de tirania ei.