Vineri, trupa „Iosif Vulcan” a încântat publicul orădean cu o premieră de excepţie. Este vorba de „Uciderea lui Gonzago”, o piesă de Nedialko Yordanov în regia lui Petru Vutcărău. Mereu actuale, problemele artei teatrale nu par a se fi schimbat prea mult nici în România. Ba din contră, exact ca într-unul dintre dialogurile piesei actorii români ar putea şi ei rosti: „Noi artiştii suntem nişte pioni în mâinile şahiştilor politicieni”. Chiar dacă Nedialko Yordanov este cunocut ca dramaturg, „Uciderea lui Gonzago”, poate fi considerată o piesă completă. Spectatorii au trecut cu o uşurinţă debordantă de la lacrimi de fericire la lacrimi de tristeţe, intriga fiind vehicolul perfect între cele două stări. Piesa poate fi considerată un „extratext” al Hamletului shakespearian, o încercare de a privi întâmplările petrecute la curtea regelui Danemarcei dintr-un alt unghi. Această mutare a punctului de interes păstrează tragismul iniţial al lucrării shakespeariene dar îi adaugă în plus o doză de comic, făcând-o să arate ca un „update”, o aducere la zi a poveştii. Acest lucru a pus de multe ori, scenografii şi regizorii în încurcătură, unii dintre ei alegând varianta clasică, cu costume şi scene potrivite cu piesa shakespeariană, alţii încercând să modernizeze aceste aspecte. Mesajul principal al piesei se referă în primul rând la artă, şi la soarta ei în peisajul existenţei cotidiene. Această esenţă este exprimată perfect prin intermediul unui artificiu de efect, şi anume ideea „teatrului în teatru”. Şirul evenimentelor se desfăşoară din perspectiva unei trupe de actori ambulanţi chemaţi să joace (pe bani mulţi) o piesă la curtea regelui Danemarcei. „Teatrul în teatru” le permite actorilor să vorbească într-o piesă de teatru despre teatru, despre rolul lui în societate, despre soarta sau destinul lui educativ. „Noi artiştii suntem nişte pioni în mâinile şahiştilor politicieni”, o maximă mai mult decât potrivită cu timpurile noastre în care vedem articole şi reportaje cu mari actori români ajunşi să aibă salarii de mizerie datorită unor politicieni care nu înţeleg şi nu preţuiesc aşa cum ar trebui cultura în România.
Sala a aplaudat minute în şir
Nu mai este demult o mirare faptul că trupa de teatru „Iosif Vulcan” reuşeşte să smulgă aplauze mai multe decât ar trebui la fiecare reprezentaţie. Cel mai dificil rol, cel puţin din punctul de vedere al extravaganţei şi contrastului l-a avut Denisa Vlad (Amalia). Nici Richard Balint (Charles), Elvira Platon Rîmbu (Elisabeth) sau Răzvan Vicoveanu (Henric) nu au avut roluri uşoare. Observaţiile lui Polonius (Ovidiu Ghiniţa) au fost cu adevărat reprezentative pentru desfăşurarea evenimentelor (despre Hamlet: „el e un prinţ melancolic, să fie, să nu fie…”, cu privire la situaţia actorilor: „în ţara cocoşaţilor, sau eşti cocoşat, sau te prefaci că eşti cocoşat, altă cale nu există”). Cel mai scurt rol, dar nu cel mai neînsemnat în economia piesei l-a avut însăşi Hamlet (Ciprian Ciuciu), personajul în jurul căruia s-a desfăşurat toată piesa lui Shakespeare. Yordanov îi acordă prea puţină importanţă, considerând probabil că ce se putea spune despre el a spus-o perfect marele geniu englez. Una peste alta, piesa este cu siguranţă una reuşită. Dacă nu aţi putut ajunge la premieră, spectacolul poate fi văzut sâmbăta viitoare de la ora 18:00, la Casa de Cultură a Sindicatelor.