Pshiologii, aceşti atoate(ne)cunoscători

Nu am considerat niciodată psihologia ca fiind o ştiinţă. E drept că am terminat filozofia şi că pentru foarte mulţi „pragmatici” filozofia este o pierdere de timp mai mare decât psihologia. Diferenţa este una importantă şi de bun simţ, cred eu. Filozofia nu se pretinde a fi o ştiinţă nu îşi arogă drepturi deşi merite are cu carul. Nu am văzut niciodată la un „talk-show” vreun filozof să îşi dea cu părerea. De psihologi sunt, însă, pline televiziunile mogulilor. S-a sinucis un nefericit, vine un psiholog să ne explice ce şi cum, a fost cutremur în Haiti au venit alţi psihologi cu explicaţia, până şi „maimuţa” de Becali a fost analizată de psihologi. Ca regulă generală, în ceea ce priveşte un subiect, niciodată psihologii nu sunt de acord. La emisiunea despre „ciobanul milionar” venise o tanti psiholoagă care ne explica că „Jiji” e „sarea şi piperul societăţii” şi că are un comportament atipic şi surprinzător. Un alt psiholog, cu câteva minute înainte, explicase că „oierul” are un comportament deplasat şi că este vicios întrucât tinerii de astăzi îl consideră drept model. Păi prieteni, dacă prin intermediul unei ştiinţe, oricare ar fi ea, pornind de la aceeaşi ecuaţie ajungi la două rezultate contradictorii, atunci, ori raţionamentul e greşit ori psihologul nu are habar despre ce vorbeşte. Dacă veţi urmări atent prezicerile acestor „destoinici profeţi”, veţi observa că aproape toate se contrazic. Se pune atunci întrebarea: ce înseamnă în termeni moderni ştiinţă? Aceşti tineri care învaţă la Paris cum să facă nod la cravată, vorba lui Eminescu, l-au lăsat la o parte pe Aristotel cu al său „gen proxim şi diferenţă specifică” şi au dat noi definiţii termenului de ştiinţă. Psihologia, este aici un exemplu clar. Ce ştiinţă este aia’ care nu are un obiect bine delimitat. Psihologia pare că s-a format în grabă. A furat un capitol din medicină (respectiv partea legată de sistemul nervos şi mecanismele de gândire), a mai luat un capitol din sociologie (comportamentul omului în societate) şi s-a constituit drept ştiinţă de sine stătătoare. În facultate, nu ştiu dacă am cunoscut mai mult de trei persoane care ştiau de ce au ales psihologia. Majoritatea fie ajunseseră acolo din greşeală, fie încă erau sub influenţa filmelor de duzină de la Hollywood care le prezentaseră psihologul drept un fel de vrăjitor, deţinător al unor adevăruri esenţiale pentru existenţa universului. Nişte naivi, care în cel mai bun caz vor ajunge să joace rolul pe care îl juca cu jumătate de secol în urmă „ţaţa Floare” în sat. Adică rolul unei persoane care să te asculte atunci când debitezi frustrări şi inepţii, fără a putea însă să facă nimic pentru a-ţi rezolva în mod real problemele. Pentru mine, cea mai bună definiţie a psihologiei a dat-o părintele fenomenologiei, Edmund Husserl. Acesta explica în „Criza umanităţii europene şi filosofia” cu argumente cât se poate de solide, că psihologia este o „ştiinţă ratată”, şi uitându-mă la sofiştii ăştia atoatecunoscători de la televiziunile mogulilor îi dau dreptate: CURAT RATATĂ!