Era la capătul unei săptămâni de foc şi pară, în Banat, şi după 62 de ani de absenţă, când în Dobreştiul de Timiş s-a redeschis o biserică greco-catolică, făcând astfel ca procentul de case de rugăciune per cap de locuitor să avanseze localitatea pe un loc fruntaş pentru România: la 25 de familii (după alţii, 25 de suflete), există acum, aici, trei lăcaşe de cult: unul ortodox, unul greco-catolic şi unul „pocăit”, cum spun cei ai locului. Şi aici mai trebuie să adăugăm şi o mănăstire ortodoxă în construcţie, pe care patriarhul României, Daniel, a vrut să o aibă aici – nu de altceva dar este satul său natal.
Şi tocmai pentru că este vorba despre satul natal al patriarhului ortodox, era interesant de văzut dacă sfinţirea unei biserici greco-catolice, aici, ar deranja pe cineva, sau Banatul va şti să-şi menţină linia ecumenică şi pe mai departe, acceptând că toţi credincioşii au dreptul la biserica lor.
Mai ales că satul avusese biserică greco-catolică, dar care se părăginise peste poate după scoaterea în afara legii a Bisericii Greco-Catolice, în 1948.
Oprire în Coştei
Dobreştiul nu e un loc la care să ajungi coborând din vreun accelerat. Nici măcar autobuz nu ştiu dacă vine până aici, după ce am studiat harta şi mijloacele de transport din zonă. Chiar Coşteiul, aflat pe drumul dintre Timişoara şi Lugoj, apropiat de acesta din urmă, este greu de atins, aşa că fac o noapte albă, plecând foarte din timp, ca să ajung cu bine.
Merg la Coştei pentru că vorbisem cu preotul greco-catolic al locului, părintele Inocenţiu Lung, să mă ia şi pe mine până la Dobreşti, împreună cu oamenii din parohia lui care voiau să asiste la sfinţirea bisericii de acolo. Ajung la biserica lui devreme, înainte să se fi sfârşit matinala slujbă de aici. Până să ajung la biserică, vreo câteva maşini trec de mine şi, în mod cert, merg în aceeaşi direcţie pe care o vom porni şi noi în curând: una dintre ele are plăcuţa cu „BRU”, alta poartă însemnele unei delegaţii din Germania. Va fi zi importantă azi pentru Dobreşti, cât şi pentru Episcopia Greco-Catolică de Lugoj – nu în fiecare zi se sfinţeşte o biserică.
Nu l-am văzut pe părintele Lung de doi ani, mai are puţin până termină slujba, iese din altar şi-mi zâmbeşte – suntem toţi cu gândul la „cum va fi” în Dobreşti. Localitatea o fi ea mică, dar orgoliile de sat al patriarhului sunt mari. Va sluji, azi, acolo, episcopul greco-catolic din Lugoj, PSS Alexandru Mesian – vor avea localnicii deschiderea de a îl întâmpina ca şi pe un ierarh coleg, până la urmă, al PF Daniel, în succesiunea apostolicească, sau vor fi uitat legăturile satului cu greco-catolicii?
Cu două zile înainte, ierarhul din Lugoj povestea despre trecutul locului, spunându-mi că, în 1934, două treimi din locuitorii de acolo erau greco-catolici (335 credincioşi) iar o treime erau ortodocşi.
În aceeaşi seară, un alt ierarh al lumii catolice, om cu judecată echilibrată şi ascuţită, zicea: „O să vezi că va fi linişte la Dobreşti”. Şi totuşi, uneori ai nevoie să vezi, ca să excluzi variantele mai puţin dorite. Cu două săptămâni înainte fusesem la prima slujbă greco-catolică ce avea loc după 62 de ani la Boşca, în Sălaj, şi acolo oamenii, cu ştate de plată într-ale pichetării religioase a prefecturii Zalău, nu fuseseră chiar aşa de liniştiţi… Ce e drept, acolo fusese vorba despre o biserică ce a fost folosită de către ortodocşi, după 1948, şi despre retrocedări, deci spiritele fuseseră mai încinse.
Sfinţire „la lumină”
Prea Sfinţia Sa Alexandru Mesian este unul dintre preoţii care n-au ajuns la meseria aceasta „foşgăluind” cu vreun teanc de valută sau sărind cu o jumătate de porc, aşa cum se practică în cercurile altor culte. Este unul dintre „ierarhii cu bască”, precum scriam cândva, adică dintre episcopii greco-catolici care şi-au făcut studiile pentru preoţie în secret, având o meserie pentru societate, care le dădea pâine, şi o vocaţie pentru sufletul lor, care le hrănea inima.
La 11 ani după naşterea lui, Biserica Greco-Catolică a fost interzisă de către comunişti. A fost înscris ca student teolog, în 1957, la Institutul Teologic Romano-Catolic din Iaşi dar a fost exmatriculat în acelaşi an după ce s-a aflat că provine dintr-o familie greco-catolică din Transilvania. A lucrat ca şi tehnician la Întreprinderea Mecanică de Maşini şi Utilaj Minier Baia Mare. Tot pe-atunci (între 1960 şi 1965), a urmat studiile teologice în clandestinitate. În 8 mai 1965 a fost hirotonit preot greco-catolic de către episcopul Ioan Dragomir al Maramureşului. Chiar şi pentru părinţii săi a fost o taină, ani de zile, faptul că a ajuns preot, deşi celebra liturghia zilnic, in camera sa.
Mă întreb ce înseamnă pentru un astfel de om, care şi-a făcut studiile, pentru a deveni preot, în clandestinitate, şi care, mai apoi, atunci când Biserica sa a ieşit la lumină, a fost numit ierarh al ei, sfinţirea unei noi biserici. Pot doar să îmi închipui că de la cel care a prins ca preot vremurile când ierarhii şi preoţii greco-catolici refuzau prin închisori să-şi trădeze credinţa, un gând va merge la ei de fiecare dată când va da o nouă biserică enoriaşilor. Că îşi va spune că ceva din cumulul de suferinţe al înaintaşilor va fi, poate, justificat şi compensat, aşa. Că lasă ceva, în antimisul noii biserici, şi din Frenţiu, Hossu sau Rusu.
Iar cei de acum, noi toţi, mai tineri şi apăruţi în alt leat, vom sta lângă episcop, cu camerele noastre foto digitale super profi, cu leşinurile noastre gata să apară atunci când temperatura urcă peste 30 de grade Celsius, cu disconfortul nostru resimţit major atunci când slujba de sfinţire a trecut deja de o oră, şi nu vom bănui probabil niciodată care din gândurile episcopului cu ochii închişi, întors parcă spre el, spre adânc, şi spre tot ce e dincolo de noi, va ajunge şi la cei din trecut, pe suferinţa cărora s-a clădit însăşi posibilitatea ca această zi să existe aşa. Istoria n-are locul ei la masă, precum se ţine tacâmul gol, de rezervă, la cinele ruşilor…
Ca de sute şi sute de ani
Ajung cu preotul Inocenţiu Lung şi cu soţia lui în Dobreşti, după ce reuşim să ne rătăcim bine pe harta patriei şi după ce bifăm nişte curbe printre dealuri, care ne fac să pomenim toate produsele farmaceutice antiemetice. La intrarea în localitate mă uit după o femeie oprită în poarta unei case, ce ne priveşte lung. E greu să nu ştie unde mergem. Încă puţin şi ajungem la biserică.
Văzusem fotografii de la sfinţirea locului, ştiam că biserica veche a fost demolată şi că lângă ea s-a ridicat cea nouă. Şi că e mică. Dar cât de mică – nu ştiam. E mică-mică, şi are o faţadă neobişnuită, după mine. Dar „neobişnuit” nu înseamnă ceva între rău şi bine, treaba asta nu se judecă dihotomic. E doar aparte, şi asta înseamnă că va rămâne pe retină mult timp. Încă facem ultimii paşi când preoţii deja prezenţi încep slujba. E aici episcopul Alexandru Mesian, e vicarul său general, Angelo Pop, e protopopul de Lugoj, Teodor Baba, e preotul locului, ajuns iconom stavrofor, Cristian Nicolae Olariu. Sunt aici şi primarii din Bara şi Balinţ, şi constructorul bisericii, şi mulţi invitaţi.
Nu am timp să întreb de invitaţi, de cei pe care nu-i ştiu deja, de programul zilei, pentru că totul începe brusc. Începe în linişte şi rânduială şi lumea prezentă stă aliniată de partea cealaltă a drumului, faţă în faţă cu preoţii, şi totul curge altfel decât ai fi putut cuantifica de la oraş: nu suntem mulţi sau puţini, suntem exact câţi simţi că e bine să fie atunci când ai o biserică mică într-un sat mic dar la care a venit ierarhul locului şi invitaţii săi – ca atunci când arunci sarea-n oala cu bucate şi nu stai să o drămuieşti, ştii doar când e câtă trebuie.
Toate lucrurile intră într-o coajă firească a lor, aşa cum stă pruna pe sâmbure, aşteptând să strângă soare şi să-l toarcă-n dulceaţa fructului. N-am mai fost la o sfinţire de biserică, cred, pentru că, deşi am văzut sute de poze de la sfinţiri, ceva, în ritual, mi se pare că e extrem de nou şi deosebit, pentru mine. Şi, totodată, cu noutatea lor, cele care se întâmplă în faţa mea au o curgere care te face să simţi că s-au mai întâmplat aşa de o sută de ori, de o mie de ori, pe aceste pământuri, înaintea ta, şi că tot lucrul la care asişti te face să-ţi ai piciorul şi mai bine înfipt în sol şi-ţi dă sens. Căci ce alt rol are, oare, o biserică, decât să-ţi dea sens şi să-ţi spună până unde eşti tu şi de unde începe altceva, în cazul în care cauţi răspunsuri în credinţă pentru lucrurile acestea?
Episcopul bate în uşă şi i se deschide, după ce a înconjurat biserica. Nu ştiu ce spune sau ce a spus, în astfel de momente rămâne doar ochiul care lucrează, şi care potriveşte cadru după cadru, calculând lumina şi culorile şi gesturile. Dar exact gesturile sunt ca ale unei poveşti, episcopul deschide uşile credinţei pentru o nouă comunitate, trecem de la soare, şi culorile deschise ale straielor preoţilor se odihnesc la umbra în care continuă ritualul de sfinţire. Afară, nu departe de noi, vegheate de o cruce, se află resturile vechii biserici. Ele se pot odihni în pace, acum, cât timp aici se află un înlocuitor.
Datele locului
Date despre comunitatea greco-catolică de aici şi despre biserica la a cărei sfinţire participăm primiserăm de la cei din Eparhia Lugojului. Astfel aflăm că Parohia Greco-Catolică din Dobreşti a fost iniţial o filie, în anul 1858, ca urmare a trecerii la Unirea cu Roma a 30 de familii din localitate. Apoi, în 1898, filia este ridicată la rangul de parohie. Şcoala confesională greco-catolică de aici s-a deschis iniţial în anul 1859 şi a funcţionat într-o casă închiriată, casă care servea şi drept locuinţă pentru învăţător.
În anul 1903, în Dobreşti erau 453 greco-catolici şi 176 credincioşi ortodocşi, numărul total al greco-catolicilor (cu toţi cei din filiile Bara, Cladova, Ierşnic, Lăpuşnic, Ohaba Lungă, Ohaba Sârbească, Rădmăneşti şi Spata) fiind în acel an de 722 credincioşi. Capela şi casa parohială din Dobreşti au fost lăsate în paragină după anul 1948, odată cu desfiinţarea Bisericii Greco-Catolice. Clădirea a fost demolată în anul 2010 deoarece era într-o stare avansată de degradare.
Despre noua biserică ni se spune că proiectul de arhitectură a fost executat de arh. Matei Fleancu din Lugoj iar constructorul ei este S.C. Valman Construct S.R.L. Lugoj, cu antreprenorul Valentin Nicolae Micşa. Hramul bisericii este “Sf. Profet Ilie Tesviteanul”, purtat şi de vechea biserică parohială. Cei care au contribuit cu bani şi cu muncă au fost credincioşii din Dobreşti, Episcopia de Lugoj şi diferiţi binefăcători din ţară şi străinătate.
Mâinile episcopului
Suntem în biserică şi vizitatori, şi cor, şi preoţi, şi reprezentanţii autorităţilor locale, şi te gândeşti brusc că exact cei pentru care se sfinţeşte biserica aceasta nu au mai avut loc, azi, aici, dar ei aşteaptă liniştiţi să se termine toate, pregătind afară felii de cozonac şi ştiind că, şi de acolo, sunt aproape de toate. Episcopul Mesian conduce tot ce se întâmplă în jurul mesei care va fi altarul, sunt momente în care preoţii din jurul său nu îşi aduc aminte imediat „ce urmează”, el le şopteşte aşezat şi binevoitor şi toate curg cum trebuie şi te gândeşti că până şi asta spune despre puţinătatea sfinţirilor de biserici greco-catolice din ultimii ani.
Doar întâmplarea face ca, doar cu o săptămână înainte, episcopul Alexandru Mesian să fi sfinţit, tot în teritoriul arondat Lugojului, o altă biserică greco-catolică la Petroşani, împreună cu invitatul său, episcopul Virgil Bercea al Oradiei. Dar asta nu se întâmplă, totuşi, prea des.
N-am habar ce se spune, pur şi simplu nu aud mai nimic dar urmăresc cu ochiul şi cu cele două camere foto cu care lucrez mâinile episcopului, care ating masa ca într-o vrajă bună. E atât de prins în ce face încât parcă dispar toate din jur, mâna lui dreaptă mângâie masa şi-i meneşte de bine, mă simt ca hipnotizată şi-aş putea să jur că dacă şi-ar ridica degetele doar puţin altfel, acum ar putea face să plutească de la sine şi faţa de masă, şi florile, şi Evanghelia, şi tot.
Uitată e boala din care tocmai ieşise, uitată e gheara care încă îi atinge pieptul, când vorbeşte. Episcopul trebuie să pregătească biserică nouă şi toate relele care îl apăsau ca om rămân în spate, pentru mai târziu. Mă uit la degetele sale îngrijite, la mâna cu pielea fină, aproape transparentă, aproape fără pată, sub care se citesc vinişoarele albăstrui. Nu poartă inelul de aur pe care l-am mai văzut la ierarhi. Are un rubin oval pe inelarul mâinii drepte, şi nu e nimic care să e intrige la el, nu este un inel croit pentru o mână de femeie sau de bărbat, pare un inel potrivit pentru o mână care să conducă şi femei, şi bărbaţi.
Totul în episcopul Mesian este al echilibrului, al păcii interioare. Îşi face treaba temeinic şi ştii, atunci când se îndepărtează de la masă, că a lăsat ceva din sufletul său acolo, pentru cel care va sluji sub îndrumarea lui. Îmi aduc aminte de gesturile unei echipe de chirurgi atunci când lucrau în vecinătatea unei inimi deschise. Atunci fotografiam vraja menţinerii vieţii prin repararea unui cord, acum mâinile creaseră de la început o inimă nouă bisericii ce va să fie.
Privind la biserica nouă
Şi nu mai ştiu ce-a fost. Oameni obosiţi de cântat şi de vara năucă, bănăţeană, sticle cu apă minerală de Lipova, evantaie de plastic cu „Veneţia” inscripţionat pe ele, lumânări, cuvintele protopopului şi ale preotului nou numit. Apoi antemisul episcopului, pe care îl studiez curioasă, după ce mult din noapte citisem despre antemisele ierarhilor greco-catolici, şi despre particularităţile lor. Şi toată lumea de afară, care aştepta ca biserica să intre pe rol, cu gravitatea cu care o navă-amiral ajunge prima dată la apă.
M-au tras nişte tanti ale locului lângă ele pe un scaun, preţ de câteva minute, să-mi spună despre loc şi despre cum e pe-aici. O-ntreb pe Aurelia Gaşpar cum i-a fost când a văzut biserica veche dărâmată… Nu răspunde, dă din cap pe lateral, mai mult îi cade, cumva spunând doar pentru ea că despre asta e greu de legat cuvinte. Zice doar, a explicaţie: „Eu în biserica aia m-am căsătorit”. Acum va avea o altă biserică aproape, şi poate va reuşi să-şi ducă amintirile din cea veche aici, încet-încet, aşa cum muţi dintr-un ghiveci într-altul o plantă rară.
Este aici şi cumnata patriarhului ortodox, pe Gheorghe Ciobotea, fratele lui, nu-l văd dar vorbesc cu soţia lui. Lucruri din alte căprării, care nu ţin de biserica aceasta nouă. Dar mă bucur că e şi ea aici, sărbătoarea unui sat e pentru toată lumea, indiferent de credinţa de care ţine. Un singur lucru o întreb oficial, pentru materialul pe care urmează să-l scriu: soţul ei şi, implicit, patriarhul ortodox vin dintr-o familie de greco-catolici? Era ceva ce unul dintre credincioşii mai bătrâni din Coştei îmi spusese. Dar ea nu ştie. Nu poate nici să spună da, nici nu.
„Sunteţi pocăită?”
Plec cu familia Lung mai departe. Vine o agapă, nu îmi e foarte clar unde, se vorbise despre Bara dar şi despre Balinţ. Ştiu doar că trecem pe lângă viitoarea mănăstire, ctitorită de PF Daniel, şi vin iar curbe şi nori de praf şi instinctul de orientare mi se culcă la picioare ca o pisică ostenită şi habar n-am unde suntem pe hartă: undeva într-un Banat cald şi colinar, de unde Timişoara pare aşa, o abstracţiune care nu s-a întâmplat niciodată. Parcă nu mai există câmpie, parcă nu s-au inventat încă blocurile, parcă bisericile de ţară au o hemoglobină mult mai sănătoasă decât orice catedrală, într-o astfel de zi.
Ajungem în locul în care trebuie să ajungem, prind cinci minute de vorbit cu episcopul Mesian şi-mi creşte sufletul că mai are bunătatea să se gândească şi la planuri de viitor, deşi e încă obosit după ziua plină de azi. Nu-mi sunt clare nişte lucruri legate de organizare deci până se termină toate şi aici, la Căminul Cultural, plec prin locul-fără-nume, poate găsesc vreo pancartă şi aflu unde sunt. Nu e. Mă aşez pe o bancă lângă un monument al eroilor locului (dar nici aici nu e numele satului), deschid laptopul şi mă pun să discut cu colegii din Timişoara despre Dobreşti.
O tânără ţigancă fardată puternic se aşează lângă mine, curioasă, şi mă întreabă de toate, respectuos. Îi explic câte-n lună şi-n stele, dacă tot e să împărţim banca, şi vorbesc cu ea cu „dumneavoastră” chiar şi după ce îmi spusese că e elevă în clasa a VII-a. Fardul gros îi sporeşte anii şi n-aş putea să-i spun „tu”. Şi mă întreabă cu precauţie, după o vreme: „Dar dumneavoastră sunteţi pocăită?” Analizez scurt dacă treaba e de rău sau de bine. Îmi urcă un pufnet de râs în gură, îl opresc înainte de incisivi, îi răspund serios: „Nu, de ce?” Îmi explică: „Păi văd că sunteţi o persoană bună”.
Au mai curs câteva ore până când mi s-a terminat ziua de lucru, asta implicând şi că am aflat în ce parte e Timişoara, după ce am constatat că fusesem uitată în localitate, şi că am ajuns, prin câteva artificii, cândva şi acasă. Dar de fapt încheierea adevărată pentru ziua aceea a fost atunci, pe bancă, explicându-i fetei că a fi bun nu ţine de o biserică anume sau de credinţă. Că biserica este doar ceva ce filtrează bunătatea omului, şi o ajută, eventual, să rămână alertă atunci când deja există. Şi că este loc sub soare pentru toate bisericile. Şi, nu în ultimul rând, că uite, în Banat chiar este loc pentru toate. Şi asta şi pentru că la Dobreşti, uite, a fost linişte, aşa cum nu avusesem curajul să cred că va fi.
Ramona Băluţescu
