Şi pentru că există un prim lucru care ar trebui spus în legătură cu sfinţitea bisericii greco-catolice din Curtuişeni, judeţul Bihor, pe linia îndemnului „Ca toţi să fie una”, atunci să începem exact cu acesta: am participat, în duminica din 1 august a anului acesta, la o sărbătoare a unui întreg sat bihorean, nu doar a comunităţii greco-catolice de aici. Pentru că există şi locuri unde oamenii ştiu să se bucure împreună, să fie împreună la necazuri şi nevoi şi să treacă împreună prin toate ale sorţii.
Comuna „amestecată”
Kovacs Zoltán şi Florin Costel Bodea sunt primarul şi, respectiv, viceprimarul localităţii Curtuişeni. Povestesc despre locul lor oarecum cu mirare că cineva îi intreabă despre înţelegerea dintre oameni. Spun că majoritatea celor din comună sunt reformaţi şi că, pe lângă ei avem aici ortodocşi, romano-catolici, greco-catolici şi neoprotestanţi. „Iniţial a fost o problemă între credincioşii ortodocşi şi cei greco-catolici, conflictul iscându-se pentru biserică. Acuma, să se bată pentru biserică, nu era frumos… Foarte înţelept au rezolvat conflictul Greco-catolicii, că au construit o sltă biserică”
spune primarul. Şi tot el spune şi că primăria din localitate sprijină toate cultele, după posibilităţi: “Nu suntem o comună bogată dar ultima dată am alocat câte 100 de milioane (bani vechi) pentru fiecare biserică. Am sprijinit financiar şi racordarea la gaz a bisericilor. Aşa facem, plătim pentru toţi – dăm egal, că vrem să nu se işte discuţii”.
Cei 2900 de oameni ai Curtuişeniului sunt mulţumiţi cu situaţia actuală – arată primarul Kovacs Zoltán. “Între culte nu există conflicte, se fac şi întâlniri ecumenice la care participă oameni din toate cultele”.
Îl întreb şi despre faptul că, la sfinţirea bisericii greco-catolice de aici, atât printre oamenii din biserică, precum şi printre cei din curte, care ascultau serviciul divin la difuzoare şi trebăluiau la bucatele oferite invitaţilor se vorbea şi română şi maghiară. Primarul spune că e doar firesc, pentu că în procent de 99 la sută locuitorii comunei vorbesc maghiara, chiar dacă sunt români.
Aduc aminte şi de un alt punct care ţine de alteritate: aflasem de câteva zile, de la preotul paroh greco-catolic al locului, părintele Alexandru Cervid, că în Curtuişeni, în zona care este folosită pentru enoriaşii săi, eşistă şi o “felie” de cimitir evreiesc. Primarul oferă câteva detalii, spune că se mai păstrează câteva monumente funerare şi că e “dat în îngrijire”, adică se ocupă cineva de el. Pentru că evrei nu mai sunt pe aici de multă vreme. Îl întreb pe edilul şef dacă el a mai prins vreun evreu, măcar în tinereţe, să fi trăit acolo. Spune că nu. Apoi îşi aduce aminte, totuşi, de un cunoscut. Probabil în cunoştinţa lor era important dacă erai om sau nu, nu apartenenţa religioasă.
Drum cu galop bilingv
Cam asta e localitatea unde e de ajuns în prima zi de august a anului, pentru că se va sfinţi noua biserică greco-catolică de aici, cu hramul Neprihănita Zămislire a Preasfintei Fecioare Maria. Ultima bucată de drum, din Oradea şi până în „prima localitate după Valea lui Mihai” – pentru că aşa e mai de înţeles pentru şoferul autobuzului care m-a luat şi pe mine – o fac având în cap manelele unei fătuci ce merge la Baia Mare cu acelaşi bus şi care crede că laptopurile s-au inventat doar pentru muzică proastă şi pentru jocuri de cărţi. Renunţ la pornirea de a-i face laptopul guler doar pentru că realizez că în acelaşi mijloc de transport este şi o doamnă cu care plecasem de la Bădăcin, săptămâna trecută, şi cu care precis am drum comun.
Îi admir energia de a pleca singură pe coclauri, la cei 75 de ani ai săi. Vorbim de câte-n soare şi-n stele şi reuşesc chiar să văd când şoferul trece suav ca o lebădă de intrarea în Curtuişeni, care nu e chiar pe drumul interjudeţean ci pe o stângă ce se bifurcă de la o cruce pe care tocmai o lăsaserăm în urmă. Cer o frână bruscă, ajungem jos şi constat cât de eleganţi şi… pretenţioşi… sunt pantofeii de un albastru deschis fără pată ai companioanei mele.
Avem de găsit şi localitate, şi biserică, şi e şi târziu, iar pantofii albaştri par duşmani la toate astea. Dar mă înşelam, doamna ţine pasul cu mine şi mai are şi suflu să-i dea mai departe cu noutăţile din biserica din care face parte. Ajungem, în sfârşit, după ce am galopat prin tot satul, şi constat că obţin mai uşor informaţii dacă întreb în maghiară. Ce bine că nu căutăm o centrală nucleară – aia nu ştiu dacă am fi nimerit în doar jumătate de oră…
Printre invitaţi
Ceremonia este deja la punctul sfinţirii interiorului bisericii, treaba asta întotdeauna presupune un anume unghi şi o depărtare de acţiune dar biserica e plină şi… oricum, vor mai fi momente bune de pozat. Plină nu este doar biserica ci şi curtea are mulţi oameni care aşteaptă aici, înşiraţi în jurul meselor pregătite pentru bucuria de după. E frapant că nimeni nu se înghesuie, nimeni nu ia aerul altcuiva – oamenii sunt liniştiţi şi prietenoşi, şi când întreb, mai mult muţeşte, pe unde se urcă în balcon, nici nu mă aştept să aud un „Mond meg románul”, şi aici, îndemnând-o pe doamna care îmi răspunsese să zică aceeaşi treabă şi în română. Păi greco-catolicii de aici nu sunt români? Or fi dar uite că nu e nicio problemă să aibă cu ei şi pe vecinii lor sau să folosească şi ei maghiara.
Sus e corul Mănăstirii Adormirea Maicii Domnului din Oradea, şi, într-un anume moment al ceremoniei, distingi aici şi o soprană deosebită. Iar participarea întregului cor dă o strălucire aparte serviciului divin. Sunt la slujbă preoţi din multe localităţi învecinate dar şi preoţii celorlalte culte din Curtuişeni, ceea ce e cu adevărat plăcut de constatat. Şi pe lângă primarul şi vicele localităţii, participă ca invitat şi primarul din Tarcea. Iar cel care conduce tot ce se întâmplă azi aici este Prea Sfinţia Sa Virgil Bercea, episcopul greco-catolic din Oradea.
„Fă-l diamant!…”
Este cald, dau şi aici de evantaie cu „Veneţia” pe ele, de ventilatoare. Fetiţele în rochiţele lor albe sunt obosite de emoţiile zilei, foşgăluie şi unghiile unora, colorate prea grabnic cu ojă, îţi sar în ochi. Aflăm băiatul lunatic sau epileptic sau cum o fi fost el, în funcţie de traducere, din pericopa zilei, ale cărui încercări trec nu ca urmare a strădaniei apostolilor ci a lui Isus. Episcopul le vorbeşte celor prezenţi despre păcat, despre întâmpinarea lui, despre punerea lui faţă în faţă cu credinţa. Credinţa „cât un grăunte de muştar” care poate mişca munţii. P.S. Virgil nu foloseşte fraze complicate. E totul spus în propoziţii scurte, simple, dar care au darul de a te prinde şi face să-ţi pui întrebări. Prin participarea pe care o simţi din partea episcopului devii tu însuţi parte din dialog, pe care îl duci în interiorul tău şi te întrebi despre tine, despre puterile şi limitele tale.
Iniţial ascult predica doar cu o ureche, căutând unghiurile cele mai bune pentru fotografii. Mă ghemuiesc lângă o strană pentru a prinde şi florile de la capetele băncilor, şi faţa episcopului. Mă interesează imaginea şi totuşi, sunetul vocii sale care îndeamnă la dialog nu poate fi ignorat. Sunt destui preoţi care ţin predica drept ceva de care vor să scape cât mai repede, pentru că e exact momentul când trebuie să dea oareşce şi de la ei, şi poate nu au multe de dat. Şi, la capătul opus al acestei percepţii, preotul de azi, ierarhul, n-are nimic din a „bifa o sarcină de serviciu” ci te invită, cu el, la gândit, la a găsi împreună un sens.
Se subinclude cu mărinimie mulţimii celor care au de căutat sensuri dar le şi oferă, printr-o simplă dar puternică metaforă, după. Ne vorbeşte despre neplăcerea cărbunelui de a fi „doar cărbune”, negru, murdar. Despre strădaniile sale de a deveni altceva, de a se „cosmetiza”. Felul în care povesteşte P.S. Virgil te face să-l urmăreşti atent şi păţania cărbunelui echivalează cu vizionarea, cu sufletul la gură, a primului pas pe Lună. Marile fapte nu stau neapărat în senzaţional ci în ochii cu care urmăreşti simplitatea, firescul, sau abaterea de la normă, neobişnuitul. Şi în harul povestitorului care arată simbolul din toate.
Cărbunele află de calea arderii, pentru a străluci. O pildă în aparenţă banală, dar spusă cu mult suflet, de parcă deschiderea vorbitorului e ca o boabă de strugure cu care ar scrie pe asfalt, împuţinându-se, învăţătura aceasta, pentru a rămâne. Şi-atunci când cărbunele a descoperit deja felul în care poate străluci, el, negrul, am lăsat de multă vreme fotografiile şi tot ce e important e să sper că ar putea fi o poveste cu final bun pentru cărbune, şi îmi repet în gând: „Fă-l diamant!… Fă-l diamant!…” Dar pilda episcopului nu curge în tradiţia vechilor filme americane, unde cel bun câştigă, sau,cel puţin, nu e câştigul pe care îl speram eu. Cărbunele află că va dispărea, prin ardere, dar ce suflet care a cunoscut focul poate renunţa la el, doar pentru că îl va ostoi?… Cărbunele decide că pentru căldura şi lumina pe care le dă, se merită să dispară. Şi cred că toţi cei care ascultăm am putea pleca, acum, încolonaţi, pentru a ne cere legitimaţii de cărbuni, pentru că toţi am jura, împreună cu episcopul că arderea şi luminarea altora sunt cele mai importante lucruri în viaţă iar „căldiceii” nu-şi au locul, aici…
Elogiaţii
După ce ne-am simţit mai buni prin asocierea cu alegerea cărbunelui, sperând să rămânem măcar o vreme mai buni, ascultăm elogiul celor care au fost şi până acum mai buni decât mulţi alţii şi care, datorită strădaniei lor, au fost apreciaţi de către episcop. Astfel, efortul celor care au contribuit la ridicarea bisericii, a fost răsplătit prin acordat crucii pectorale, ea ajungând la pr. Silvano Bonfatti din parohia italiană Bucinasco, precum şi la pr. Leopoldo Ingegneri din Budapesta.
Şi totul s-a terminat prin binecuvântarea acordată celor din biserică precum şi a celor care s-au ostenit şi aşteptau cu bucatele, în afara bisericii, pentru ca toată lumea să sărbătorească. Şi totuşi, lucrurile demne a se vorbi despre ele nu s-au terminat, încă, dacă e să înţelegem mai bine locul acesta care tocmai a primit o biserică, şi oamenii de aici.
Noi prieteni
La ieşirea din biserică intru în vorbă cu câţiva dintre preoţii care au participat ca invitaţi la ceremonie. Din cuvântul preotului paroh auzisem că tot azi e şi ziua de naştere a preotului reformat de aici. Mă duc la cel spre care arătase părintele Cervid în biserică, mă prezint, îi spun „La mulţi ani”, îl pup. Pus pe şotii, părintele mă lasă până-mi termin iniţiativa, apoi îmi explică faptul că el e preotul ortodox al zonei, şi că celălalt, bărbatul de lângă el, e cel reformat. Roşesc scurt, nu-i bai, gata, toată lumea la pupat! Îl felicit şi pe „adevăratul reformat”, explic că „arătatul” părintelui Cervid mă indusese în eroare, râdem, oamenii sunt cordiali şi ne punem pe povestit.
Îl întreb direct pe ortodox dacă el e cel care nu a vrut să dea biserica greco-catolică înapoi. Nu e el. Părintele Iulian Lenghel a picat în toată povestea asta mai târziu, după ce fostul preot ortodox ţinuse cu dinţii de biserică iar greco-catolicii s-au pus să o ridice pe cea nouă. Şi comunitatea lui a plătit banii necesari pentru casa parohială de lângă biserica fost greco-catolică, acum ortodoxă, care fusese recâştigată în instanţă de către posesorul de drept. Suntem într-o piaţetă în care stau cele două biserici, faţă în faţă, aşa cum stau şi oamenii din apropierea mea, şi, scăldaţi în soarele de august, iar îţi vine să te-ntrebi de ce e aşa de greu ca „toţi să fie una” şi să se slujească în acelaşi loc… Dar acum, după toate astea, a apărut şi noua biserică, şi este şi ea, ca multe altele, un diamant născut după ardere şi istovire. Chiar de cărbunele din pilda episcopului a luminat şi a pierit, la lumina altor cărbuni, a altor oameni, se şi aşează lucruri pentru viitorime.
O mână întinsă
O cunosc şi pe soţia preotului ortodox, Ioana Lenghel a absolvit şi ea teologia şi lucrează ca profesoară de română la vreo 20 de kilometri de aici. Oameni deschişi, care nu se ascund după deget în ceea ce priveşte istoria locului unde stau acum, care nu a fost întotdeauna lină. Dar care cred că, prin strădania celor de acum, se va ajunge la o aşezare în matcă şi toţi credincioşii vor găsi o vorbă bună, când vor avea nevoie, de la un „pescar de suflete”. Până la agapa pregătită de preotul gazdă, Alexandru Cervid, mai e puţin timp, îl petrecem povestind.
Ajunge şi episcopul Virgil Bercea în grupul nostru, tocmai când se vorbea despre normalitatea de a te duce în biserica şi-n casa celuilalt, indiferent cine e acel „celălalt”, om să fie. Şi vezi pe viu exemplificarea celor vorbite mai înainte, episcopul greco-catolic, preotul ortodox şi soţia lui vorbesc despre cunoscuţi comuni, despre înţelegere, despre lucrurile care ne leagă. Ce e drept, prin strădania unora dintre ierarhii ortodocşi, „cele care se pot face împreună” au devenit, deocamdată, mai puţine, dar „cele care ne leagă” nu ţin de legi ale momentului.
Ce bune şi, totuşi, încă inedite sunt aceste momente de apropiere între ortodocşi şi greco-catolici… Răsucirile timpului aduc, uneori, vechi râci la suprafaţă, ce pun piedici de moment, şi doar stăruinţa şi deschiderea unor oameni, printre care se află şi episcopul Virgil Bercea, care a sfinţit apele Crişului cu episcopul ortodox Sofronie, fac ca plauri, acum despărţiţi, să se mai apropie.
Cândva, episcopul greco-catolic al Oradiei chiar spunea că „Unitatea bisericii va veni când ne vom aştepta mai puţin”.
Poate se va întâmpla prin lucruri mari, poate nu, dar cred că şi lucrurile mici, ca această mână întinsă, acum, în faţa mea, contribuie la a se ajunge acolo. Virgil Bercea e un om în afara timpurilor, îl surprind, aici, în drumul din Curtuişeni, într-un portret care, virat în sepia, cred că va putea fi bănuit de „apartenenţă la oricând”.
Spre floarea soarelui
Oamenii pleacă fiecare spre colţul său. Urmez invitaţia familiei Lenghel şi intru în casa lor, unde cafeaua promisă iniţial se transformă în cea mai vrednic-lunecoasă bere pe care am băut-o anul acesta. Povestim despre oamenii locului, despre copiii familiei, despre măriri şi căderi întâmplate în jur. Constaţi că ai o mie de lucruri de vorbit cu oameni cu care nu te ştiai până acum o jumătate de oră dar care împart multe dintre ideile tale despre alteritate, despre comunicare.
Plecăm cândva la restaurantul din Valea lui Mihai la care sunt şi ceilalţi invitaţi ai părintelui Cervid, ne aşezăm la o masă unde erau deja câteva persoane, părintele Lenghel vorbeşte cu cel din stânga sa într-o maghiară curgătoare, soţia sa spune că ea e din cei 1 la sută de care zicea primarul că nu vorbesc maghiara. Dar asta nu e o problemă, toată lumea se simte bine, e ca o mare familie la mese, aici, şi atunci când episcopul pleacă, vine doar firesc că-şi ia la revedere şi în română, şi în maghiară, de la noi.
Plec cândva şi eu spre Oradea, apoi spre Timişoara, plouă, e ploaie cu soare, lanurile de floarea soarelui au o sclipire aparte acum, vezi picurii mari cum stau să cadă în continuarea florilor şi a frunzelor, luminând înainte de cădere, reflectând cerul, culorile nu există decât ca verde crud, ca galben crud. Adorm câteva clipe cu genunchiul proptit în scaunul din faţa mea, în microbuz, fata din faţă mă trezeşte pentru că o deranjează genunchiul meu, îmi cer scuze, zâmbesc, ceva din lumina cărbunelui de azi va rămâne, probabil, mult.
Ramona Băluţescu