După primul an petrecut la Universitatea din Oradea eram decis să plec. Visasem să fac o facultate de filozofie dar ceea ce mi se oferea la Oradea era un surogat ieftin şi îmi doream mai mult. Aveam media 9,86 după primul semestru aşa că cei de la Babeş mi-au spus că dacă am media peste 8 nu va fi o problemă să mă transfer la ei. (Evident, pe mine mă interesa să merg la „fără taxă”, şi am înţeles că, după acel an, nici nu s-ar mai fi putut face transferul decât „la taxă”).
Îmi plăcea totuşi oraşul Oradea (am venit aici, în cea mai mare parte, datorită acestui oraş) şi mi-ar fi părut, totuşi, rău să plec de aici. Apoi, aşa cum se întâmplă de obicei, am găsit motivul pentru care merita, credeam eu, să rămân. Mi-am spus că dacă sunt cu adevărat bun, voi face ceva şi aici şi că se merită să rămân aici pentru a ajuta lucrurile să evolueze. E uşor să mergi acolo unde sunt cei mai buni şi să profiţi de beneficiile înaintaşilor lor, dar, dacă eşti cu adevărat bun, poţi să porneşti tu ceva, să fii tu elementul care să înceapă ceva, oriunde ai fi. Ei bine, nu s-a întâmplat aşa. Munca mea în presă (nu am fost jurnalistul care să cânte osanale conducerii sau celor care erau atunci în funcţii de decizie) m-a “ajutat” să nu fiu prea iubit la facultate indiferent de rezultatele mele (ca să fiu sincer, nici rezultatele mele nu s-au mai ridicat la propriile-mi aşteptări – nici nu aveam cum când vedeam că toată lumea lua doar note de 8,9 şi 10 deşi, în loc de dizertaţii, se făceau compuneri de gimnaziu).
Aşa că, deşi am terminat şef de promoţie (cu peste 9,50) nimeni nu mi-a oferit un post acolo (aşa cum se vorbea încă de prin anul 2). Poate că nici facultatea, datorită numărului redus de studenţi, nu îşi permitea acest lucru. Cert este că m-am trezit la finalul a patru ani de filozofie cu o bucată de carton şi o grămadă de vise sfărâmate. Oare la fel ar fi fost dacă m-aş fi transferat în primul an la Cluj?
Cred că asta este situaţia şi astea sunt întrebările pe care şi le pun foarte mulţi tineri la această oră. Oare rămânând în România, o ţară care nu poate, nu ştie sau nu vrea, să te răsplătească aşa cum ai merita, nu te ratezi ca om şi ca posibilitate de împlinire?
Românii (cei pe care îi cunosc eu), nu pleacă în alte ţări pentru că visează vile, maşini scumpe sau credite consistente în bănci. Pleacă în alte ţări pentru că nu se pot împlini aici, pentru că România nu le dă posibilitatea de a-şi realiza visele, de a trăi decent. Nu de a se îmbogăţi peste noapte, de a avea un loc de muncă, nu de a avea funcţii de conducere, de a contribui cu ceva din ce pot şi au învăţat ei, la îmbunătăţirea vieţii acestei corăbii aflate în derivă, care este România.
Atâta timp cât ţara asta nu îţi recunoaşte meritele nu merită să lucrezi în slujba ei. E o ecuaţie simplă, unde nu este vorba de patriotism sau alte astfel de sloganuri. Traian Băsescu înuşi, susţinea, într-o emisiune televizată, că Româmia nu îşi permite să îşi plătească medicii sau profesorii aşa cum ar merita. Bine, asta o înţelegem şi o vedem cu toţii. Dar dacă nu îşi permite să îi plătească, ar trebui ca măcar să îşi permită să îi respecte aşa cum merită!
O intrebare pentru cei pot gandi singuri, si au de gand sa emigreze: Cata umilinta poti indura?
Sincer, este un gand cu care trebuie sa-ti faci bagajele.