Umblând vandra pe net, dau într-o zi de povestea bisericii din Spitalul de Psihiatrie din Oradea. Cum o biserică într-un astfel de spital e mai degrabă ca un pahar de apă în deşert decât un pahar de apă lăsat pe malul Crişului, intru să văd pagina respectivă. Nu ştiam, atunci, că de aici va porni o nouă poveste despre oameni vrednici, despre vise care nu se dau bătute până nu trag pe ele haina realităţii, despre felul în care poţi să-i ajuţi pe semenii tăi, aflaţi în necaz.
Dar iată că, la o vreme după găsirea paginii de web, l-am cunoscut pe preotul greco-catolic Olimpiu Todorean, care conduce Asociaţia Caritas Eparhial Oradea dar este şi preot la Parohia Sfântul Gheorghe. Şi fără de care cine ştie dacă această biserică ar fi existat în peisaj. Şi am ajuns şi să intru în biserica ce-mi prinsese ochiul, pe net, cunoscând atât faţa sa, cea accesibilă tuturor, dar şi ideea care face aparte această biserică – a fost gândită de la început drept un spaţiu al ecumenismului, în care e loc pentru preoţi ai mai multor biserici, şi pentru credincioşi, indiferent de foaita lor.
Nu prea ştiu eu sfinţii după zile, dar pe Sfântul Gheorghe îl ştiu: 23 aprilie. Nu pentru că ar fi patronul Angliei şi ocrotitorul armatei române ci pentru că au mai fost situaţii, în viaţă, când a trebuit să dau explicaţii că de ce nu mă cheamă Gherghina, dacă tot sunt născută de ziua lui. Aşa că s-ar zice că am un fel de abordare diferită, când vine vorba de cele care se leagă de numele acestui sfânt.
De altfel, una dintre primele întrebări pe care i le pun părintelui Olimpiu Todorean este despre cum se sărbătoreşte hramul acestei biserici. Dar mă dezumflu repede: din cauza locului în care se află, şi anume în incinta Spitalului de Psihiatrie, hramul nu se poate sărbători aici ca peste tot. De fapt, multe nu sunt aici ca peste tot. Dar important este nu ce diferenţiază oamenii, ci lucrurile care îi apropie. Aici e o instituţie cu oameni bolnavi, şi garduri, şi unele oprelişti, dar biserica aceasta, şi oamenii ei, vin să umple exact locurile unde tinde să se instaureze golul. Şi asta merge şi fără înconjurat biserica, şi fără colaci fastuoşi, şi fără alai.
Din istoria locului
Primul lucru care mi-a prins ochiul pe pagina Parohiei Sfântul Gheorghe a fost săpătura pentru fundaţia bisericii. O fotografie extreme de simbolică, de-ţi venea s-o iei în palmă şi s-o apropii de obraz. Cu un singur amendament – îmi părea prea mică. Nu biserica, ci fotografia.
L-am piscălit în mai multe rânduri pe părintele Todorean să pună poza aceasta mai mare, pe net, pentru că merită. Cândva mi-a răspuns, ca justificare să e aşa de mică poza ce-mi plăcea: “acolo erau tot felul de chestii îngropate, seringi şi altele ce ţin de instrumentarul medical”. Aşadar, biserica lui s-a clădit pe o groapă de gunoaie. Nu e nici prima, nici ultima. Important e doar să vină ceva mai bun să ia locul gunoaielor.
(Fotografie din arhiva personala a Pr Olimpiu Todorean)
Tot de lângă poza cu fundaţia bisericii am primit şi primele explicaţii despre această clădire, şi le voi pune aici exact aşa cum le-am găsit: “Totul a început în 1997. Mă întorceam de la exerciţiile spirituale când PSS Virgil Bercea mi-a cerut să merg la Spitalul de Neuropsihiatrie din Oradea, mai întâi să văd despre ce este vorba şi apoi să acţionez în consecinţă.
În fapt, directorul spitalului, atunci doamna doctor Moş Adela a cerut PSS Virgil să trimită un preot greco-catolic deoarece preotul ortodox, angajat al spitalului, nu era decât o zi pe săptămână prezent în capela amenajată în modul cel mai simplu posibil într-un fost salon al pavilionului central. Astfel a început slujirea noastră a greco-catolicilor în această capelă şi în acest spital. Zilnic, seara, se făcea Sfânta Liturghie pentru bolnavii din spital.
Odată cu venirea în funcţia de director al spitalului, domnul doctor Gheorghe Oros, celor doi preoţi, ortodox şi greco-catolic ni s-a propus o colaborare şi o propunere în vederea construirii unei capele în curtea spitalului. Văzând această disponibilitate am început demersurile necesare construirii. Astfel, la nici doi ani de la sosirea mea în spital, s-a constituit Parohia Română Unită cu Roma, Greco-Catolică, „Sfântul Gheorghe” formată din credincioşii din zonă şi la 14 noiembrie 1999 s-a sfinţit locul pentru viitoarea biserică de către un sobor de preoţi.”
Până la sfinţire
Şi de atunci au trecut mai bine de 10 ani şi evenimentele s-au înşiruit pe rând în ceea ce avea să fie istoria acestei biserici, a acestei parohii. O parohie neobişnuită, şi pentru că aici de la început era gândit să slujească şi greco-catolici, şi ortodocşi, dar şi pentru că nu exista o comunitate închegată, care să pună umărul la construcţia a ceea ce ar fi urmat să devină “biserica lor”.
Tot din spusa părintelui Todorean, spicuim date şi fapte: “Timp de un an, 1999-2000, s-a executat demolarea unor structuri dezafectate iar cărămizile recuperate din acele structuri au fost conservate fiind folosite la construcţia noii biserici. În anul 2001 s-a trasat forma viitoarei biserici şi excavatorul a început să sape în dealul pe care urma să se construiască.
Tot în 2001 s-a ridicat fundaţia şi o parte din ziduri dar, din lipsa fondurilor, o bună perioadă de timp lucrările s-au oprit. În acea perioadă, un grup de tineri voluntari italieni dintr-o parohie din Italia, Masera di Padova şi tineri voluntari români, au ajutat la selectarea cărămizilor provenite din demolări. În timpul iernii din 2001-2002 persoane găzduite în spital au executat stâlpişorii de pe treptele scării prin turnare în matriţe.
În 2001 are loc şi prima vizită a Nunţiului Apostolic Jean Claude Perisset împreună cu PSS Virgil Bercea pe şantier. În aceeaşi vară a anului 2001 un grup de tineri francezi au demolat un zid înalt din cărămidă zid ce ascundea interiorul curţii oferind astfel o deschidere spre comunitate şi dinspre comunitate spre biserică şi spital, construindu-se un altul din fier forjat. În 22 septembrie 2002, are loc sfinţirea bisericii de către PSS Virgil Bercea împreună cu un sobor de preoţi, dar fără participarea activă a Bisericii Ortodoxe, aşa cum s-a convenit.”
Slujirea alternativă
Şi mai sunt câteva amănunte care se cuvine a fi pomenite despre biserică, despre ridicarea ei precum şi despre felul în care se înţelege folosirea ei, acum: “Proiectul bisericii a fost oferit de către arhitectul Octavian Muth iar partea de rezistenţă de ing. Negrea Ovidiu. Construcţia a fost executată de firma Selina care a şi finanţat o bună parte din lucrări. Partea electrică şi încălzirea a fost executată de firma SC Rosela SRL.
La construcţia bisericii a contribuit Renovabis, credincioşi din Oradea, şi din personalul spitalului de Neuropsihiatrie precum şi credincioşi din parohii din Italia. Datorită faptului că Spitalul Clinic de Neuropsihiatrie nu a contribuit financiar, ca şi instituţie, la construcţia bisericii, conducerea a hotărât, în 2004, trecerea în administrarea Parohiei Greco-Catolice „Sfântul Gheorghe”, biserica din curtea spitalului, parohie care a devenit şi proprietar de drept, stabilindu-se, printr-un protocol, slujirea alternativă.
Din 2002 şi până în prezent în biserică slujeşte şi preotul ortodox, alternativ, luni, miercuri şi vineri iar duminica şi în sărbători de la ora 9.00. Preotul greco-catolic slujeşte marţi, joi, vineri iar duminica şi în sărbători de la ora 11.00. Din 2003 avem activităţi pastorale în biserică devenite tradiţie precum: Celebrarea ecumenică, Misiuni Populare, Prima Spovadă şi Împărtăşania Solemnă, Rozarul de 24 de ore, Seara colindelor şi Serbarea de Crăciun.”
Ul alt lucru, deosebit de interesant, despre activitatea bisericii de aici, din spital, este radioul “de uz intern” care a fost gândit tot de părintele Olimpiu Todorean, pentru alinarea celor care nu reuşesc să ajungă la slujbe: “ În anul 2005, din dorinţa de ajunge la patul acelor bolnavi care, cu toate că exista o biserică în curtea spitalului, nu se pot deplasa, am înfiinţat un post de radio, cu circuit închis, Radio Pace, radio care transmite în aproape toate pavilioanele spitalului un program zilnic de circa 2 ore care cuprinde slujbele din biserică, muzică, meditaţii, sinaxarul zilei, pilde, citiri din Sfânta Scriptură. Transmiterea este asigurată de voluntari.
Din necesităţi pastorale, în anul 2005, PSS Virgil Bercea a trimis încă un preot în persoana părintelui Crăciun Ioan Sorin care, în anul 2006, devine capelanul spitalului şi paroh II având în păstorire şi credincioşii parohiei „Sfântul Gheorghe”. În anul 2009 Parohia „Sfântul Gheorghe” este constituită din 51 de familii având 110 credincioşi. În biserică slujesc doi preoţi greco-catolici: părintele Olimpiu Todorean şi părintele Sorin Ioan Crăciun şi un preot ortodox: părintele Marin Miheş.”
Lângă cei cu probleme
O istorie într-o pagină de net, laolaltă cu câteva poze, care arată biserica aceasta cum creşte. Dar despre sufletul ei am vrut să vorbesc mai mult cu părintele Todorean. Şi astfel, într-o zi de duminică, ne-am dat întâlnire pentru a aminti cele din trecut şi a le vedea mai de-aproape pe cele din prezent. Dialogul nostru începuse deja de o vreme, la telefon, şi a continuat şi în casa părintelui Olimpiu Todorean, laolaltă cu familia sa, dar şi la biserică, fie în liniştea navei, fie având de aşezat şi subiecte ridicate acolo de unii dintre cei internaţi.
Părintele Olimpiu Todorean este şi cel care se ocupă de Caritas-ul Eparhial din Oradea, şi aşa are o dublă calitate de a sta în mijlocul oamenilor cu probleme. Două activităţi grele, în care nu prea stai cu pirostiile după enoriaşi, să-i ai alături în bucuriile lor. Mai degrabă necazurile sunt cele din care se clădeşte timpul de muncă al interlocutorului meu, dar asta nu-l face ursuz şi închis ci dimpotrivă, este unul dintre cei mai eficienţi şi la obiect oameni pe care i-am întâlnit în eparhia greco-catolică de la Oradea.
De fiecare dată când ne-am fixat teme de discuţie sau de rezolvat ceva, le-am bifat, fără goluri în comunicare, fără întrebări fără răspuns, fără ipocrizii. Ceea ce-mi întăreşte o credinţă pe care o am de ani de zile: că atunci când lucrezi direct cu omul cu probleme, nu mai ai timp de ascunzişuri, nici faţă de el, nici faţă de alţii care s-ar uita la tine şi la munca ta.
“Mai mult decât o liturghie arhierească”
Terminăm vizita făcută familiei şi ajungem la biserică, pe un drum care mi se pare mai încâlcit decât labirintul lui Dedal. Intrăm după ce preotul descuie o poartă ce dă spre biserică – nu este ca peste tot, aici, e vorba de pacienţi cu afecţiuni psihiatrice, poarta nu poate sta tot timpul deschisă… Părintele Todorean îmi poveşte, în schimb, de ceremonii, când poarta nu mai e o oprelişte, şi pot veni şi oameni din afară, dacă doresc, existând chiar 50 de familii înscrise la această parohie: “Mai demult, lumea trecea pe partea cealaltă a străzii, când avea drum pe aici, pe lângă spital. Acum chiar intră” – spune preotul. Nu e uşor să stai în jurul bolnavilor, să fii aproape de manifestăile care vin odată cu afecţiunile lor, mai arată părintele.
Şi totuşi, are oameni care vin aici chiar şi din partea opusă a oraşului. Una dintre enoriaşele care vin aici spunea cândva că pentru ea, a participa aici la serviciul divin e mai mult chiar decât o liturghie arhierească. Ce e drept, dacă eşti pornit pe a lua biserica mai mult decât pe o “îndatorire de duminică” şi te apropii de a îl iubi pe aproapele tău, după cum se presupune că se întâmplă între creştini, este un bun loc pentru a-ţi cultiva compasiunea.
Pentru că într-un spital de psihiatrie nu poţi aştepta neapărat recompensă penru un gest frumos, pentru o îmbărbătare – totul se dă gratuit, voluntar, totul poate avea răsplată doar în mulţumirea că ai ajutat pe cineva, nu şi în “mulţumesc”-ul acelui om.
Şi nu doar enoriaşii care aleg să vină de “afară”, din oraş, pentru a asista aici la slujbe, lângă internaţii de la psihiatrie, trebuie să ia în calcul că o astfel de lume e mai puţin obişnuită şi că e nevoie de mai multă îngăduinţă pentru ea: chiar şi preoţii au de trecut peste lucruri care descurajează sau sperie.
Unul dintre preoţii ortodocşi care fuseseră desemnaţi să ţină slujbe aici nu a mai venit deloc, pentru că auzise că pacienţii îşi aprind ţigările de la lumânarea din altar. Nu era adevărat… Dar poate exact asta era şi esenţa: ca acolo unde sunt probleme mai mari, să intervină şi preoţii. Desigur, în colaborare cu medicii, (iar aici, la spital, există echipe interdisciplinare), pentru că, în funcţie de patologie, poţi încerca o cale de a alina sufleteşte un om, sau alta. Nici spitalul nu e pentru cei sănătoşi, cum nici biserica nu este pentru cei fără păcate. Şi totuşi, preotul acela nu a venit… A venit altul în locul lui.
De ce aici se poate?…
Aici, în biserica aceasta, sunt bine primiţi şi ortodocşii, şi romano-catolicii, şi greco-catolicii, şi oricine simte nevoia de reculegere şi de lumină spiritual. Aici au slujit episcopi din biserici diferite şi, în mod firesc, ţin servicii divine preoţi din biserici diferite. Îl întreb pe părintele Olimpiu Todorean de ce aici se poate… Îl întreb scrişnit, cumva, şi nu aştept un răspuns, deşi el vine, şi e cel pe care îl ştiu,şi nu mi-e drag să-l aud: pentru că această biserică e constrută de greco-catolici şi ei au întins o mână şi ortodocşilor.
Acolo, însă, unde biserica a fost a greco-catolicilor, a ajuns la ortodocşi şi foştii posesori şi-au cerut dreptul, arătând că vor să îi invite şi pe ortodocşi la slujire alternativă, acolo nu se mai poate, acolo contextul constant de intoleranţă al ortodocşilor face ca uşile bisericilor să devină prea mici pentru preoţii lor, cu directive clare, în acest sens, de la ierarhii lor…
Aici şi enoriaşii sunt altfel, şi întâmplările lor, şi abordarea. Părintele Todorean povesteşte despre un băiat care era în pargul sinuciderii şi pe care a reuşit să-l întoarcă din drum, şi apoi a ajuns şi să-I pună pirostiile pe cap. Aici trebuie să ai grijă, la slujbă, când cineva se ridică şi vine spre tine, pentru că nu ştii cu ce gest se va sfârşi povestea.
Aici trebuie să ai îngăduinţă şi răbdare, mai mult decât în alte locuri, pentru gândurile neaşezate ale celor care vin la tine şi te numesc “părinte”. Iar aceşti “părinţi” nu sunt diferenţiaţi de alţii prin faptul că ţin de două biserici care nu sunt întotdeauna prietene ci pentru că vin într-un loc de unde nu ies bani şi lasă mult suflet acolo unde este mai mare nevoie de el decât într-o biserică de cartier. Nu sunt mulţi preoţi cei care vin la maslu într-un loc de unde nu se produc bani… Cu toate acestea, unde să fie mai bine primit maslul, decât într-un spital?
Înainte să ieşim din această biserică a ecumenismului ce uneşte şi preoţi, şi enoriaşi, prin dragostea de aproape, vreau să fotografiez o icoană. Din spatele nostru, o femeie internată în spital se pune să ne spună despre părerile ei în legătură cu locul în care ne aflăm. Că trebuie să scoatem icoanele false de acolo, că ortodoxia e singura credinţă adevărată.
Parcă am mai auzit demersul ăsta şi la “fraţii ortodocşi” care nu sunt pacienţi prin spitale, tot în legătură cu bisericile greco-catolice… Paradoxală situaţie… Femeia vociferează din ce în ce mai tare, îmi dau seama că părintele Olimpiu Todorean e deja “tăbăcit” de abordări de genul acesta. Mai puţin şi o să fim daţi afară din “biserica ortodoxă” pentru că avem “icoane murdare”… Îmi ţin gura până ajungem în dreptul femeii. Ştiu că ar trebui să tac, să las toate aşa, şi totuşi încerc. Îi spun: “Ştiţi, aceasta este o biseică greco-catolică”. Nu vreau să o zgândăr, vreau doar să văd de va ieşi de aici. Nu iese, spune că noi minţim.
Toţi au nevoie de mângăiere, chiar şi cei care te lovesc când o dai… Vedem şi radioul, e un spaţiu plăcut, simţi că e unul dintre proiectele de suflet ale preotului de lângă mine. Îmi spune şi de faptul că există şi un coleg preot care merge la capul bolnavilor, atunci când ei nu ajung la slujbă, completând munca radioului. O mulţime de lucruri, de activităţi au loc aici, dincolo de lacătul de la Psihiatrie.
Coborâm treptele superbei biserici care a crescut aici, pe groapa de gunoi a spitalului, sub vociferările femeii care mai urlă câte ceva despre “ortodoxismul cel bun”. Important e că pentru cei de aici există acest spaţiu aparte, chiar dacă aici nu e hram ca peste tot, dacă aici închidem lacătul după noi, când coborâm spre maşină. Rămâne speranţade mai bine, adusă, fără ghionturi, de preoţi ortodocşi şi greco-catolici la un loc, în ceea ce este, poate, cea mai deschisă biserică din Oradea, chiar dacă stă sub cheie.
Ramona Băluţescu
