Doliul Micii Rome…

Un tren pleacă în noapte, după luminițele orașului nu mai urmează nimic, decât beznă. Apoi, târziu, cumva cu durere, și renunțare la o stare mai bună,pe care noi n-o știm, pornește ziua, crescând din umbre, din fuioare de aburi ce se ridică prin relieful ce nu mai e plat ci a ajuns, pe nesimțite, curbat de văi și dealuri domoale. E o dimineață de toamnă ce, poate, va fi frumoasă, sau poate nu, dar tristă sigur va fi – frunzele cărnoase din malurile apelor și picurii ce stau să cadă sau nu de pe ele sunt ale pământului iar unul dintre marii iubitori a tot ce era pe pământ, cu ploaie, și soare, și tot, se va întoarce azi în pământ. Părintele Bernard Ștef al Blajului nu mai e… Iar asta face frumos tot ce e în drum. Când se duce un om bun, toate cele devin frumoase, gîndindu-te că lui i-ar fi fost drag să le mai vadă, și nu mai are când.

Preotul greco-catolic Bernard Ștef a fost canonic de Blaj, ieromonah asumpţionist, profesor, părinte și îndrumător spiritual, cel care a condus multe generații de tineri preoți pe drumul intrării în preoție dar și mai apoi, fiindu-le aproape și sprijinindu-i să ocolească greșeala, să stea pe drumul bun. Un om care intra în definiția Blajului, ca mică Romă, atunci când începeai să îndoi pe degetele de la mână, în numărătoarea celor ale orașului, Blajul de acum.

Până la trenul din noapte

De câteva săptămâni bune aveam pe computer un folder dedicat părintelui Bernard Ștef, unde strânsesem cu minuțiozitate date despre viața și cariera lui, pentru un interviu pe care-l gândisem undeva la începutul lui octombrie. Am vorbit cu câțiva dintre preoții greco-catolici pe care îi știam despre părintele Bernard Ștef, cerând sugestii pentru linia interviului pe care îl proiectam. Atâta doar că unul dintre ei mi-a spus, acum puțin timp, discuția ajungând la părintele din Blaj: ”A murit acum două zile”. Și tot ce pregătisem a devenit inutil, tardiv… Înmormântarea urma să fie a doua zi, marți, în Blaj. I-am spus imediat celui cu care vorbeam: ”Asta schimbă totul. Bănui că mâine o să fiu în Blaj”.

De aici trenul din noapte, noaptea care trece în zi, cu martorul mut lipit cu fruntea de fereastra trenului, gândind la toate cele pe care, de acum, părintele dus nu va mai putea să le vadă. Când pregătești mai multă vreme un material cu cineva, un cineva bun, luminos, ajungi să-l iubești înainte de a îl întâlni, ajungi să-l știi de parcă ar fi din familia ta, un unchi plecat departe, dar care are mail și skype și e mereu aproape de noi, rămașii, în gând. Bănui că așa va rămâne părintele Bernard Ștef pentru mulți dintre cei care l-au cunoscut efectiv, nu ca mine: un om pe care moartea nu îl poate lua de tot, pentru că, așa cum se întâmpla și cu șederea lui la Blaj, era acolo dar adevărurile sădite de el în ceilalți, anterior, puteau să îi călăuzească  și dincolo de prezența lui.

Câte catedrale are Blajul?…

Schimb trenul în Teiuș, în lumina miezului de zi. Alt tren, cu mulți oameni, la ora la care cei de aici abia așteaptă să urce un pasager nou, ca să aibă cu cine schimba impresii proaspete. Dar eu merg la Blaj, în mica Romă, urmează o despărțire de cel pe care, paradoxal, l-am știut doar din ce spuseseră alții despre el, și din gândurile pe care le-a oferit altora, până acum, n-am chef de vorbă. Nu mai fusesem la Blaj decât în 2002, la puțin timp după moartea cardinalului Alexandru Todea, pentru câteva zile ale unui curs despre minorități și culte în România, organizat de Liga Pro Europa. Întâmplarea a făcut că, atunci, n-am prins niciodată catedrala din Blaj deschisă – era mereu prea devreme sau prea târziu, în zi, și n-am ajuns lângă mormântul celui la moartea căruia am vărsat și eu o lacrimă, ca atâția alți români. Reîntâlnirea cu Blajul nu era, pentru mine, un dus la piață: e locul de unde venea lumina românismului, de unde se revendicau admirabilii ierarhi greco-catolici care au suferit în închisori.

Nu aveam chef de vorbă și totuși, bătrânul din fața mea nu mă iartă. Îmi potrivesc ceva la un aparat foto și mă întreabă dacă sunt fotoreporter. De aici, sporovăiala lui curge nestingherită: despre Blaj, despre sărbătoarea de acum o săptămână, despre aleșii oaspeți, despre sfințirea ”catedralei”. Aici sar în sus: ”În Blaj există o singură catedrală, și aia e greco-catolică!” – îi spun. E nedumerit. Îi explic că o catedrală e locul în care slujește un episcop, că faptul că s-au flendurat mitre arhierești pe acolo nu face locul să devină catedrală, că Blajul e scaun episcopal pentru greco-catolici și că, dacă vorbim de catedrale, Blajul o are pe cea din centru, iar cea nouă, de la gară, e o biserică.

Nu avea vină omul pentru ceva ce au vrut ortodocșii să intre în conștiința blăjenilor, așa – după ce au fost nevoiți să renunțe la catedrala din Blaj, au vrut să compenseze cu ceva acest lucru. Oamenii simpli nu stau să împartă firul în patru: li s-a spus că greco-catolicii ”le-au luat catedrala” (deși fusese mereu a lor, a greco-catolicilor, și era catedrală tocmai pentru că aici slujea un ierarh greco-catolic), și că vor avea o catedrală nouă. Măcar, la sfințirea respectivă, patriarhul Daniel i-a acordat cinstirea cuvenită episcopului greco-catolic Virgil Bercea, reprezentantul ÎPSS Lucian Mureșan, deși, dacă stăm să o luăm pe-a dreaptă, întâmpinarea ar fi putut fi făcută de ierarhul greco-catolic, ortodocșii fiind mai degrabă ei oaspeți pe teritoriul Micii Rome…

Și, desigur, ar mai fi de sesizat și faptul punctat de părintele greco-catolic Simion Mesaroș, parohul Bisericii „Sfântul Anton de Padova” din Baia Mare, că patriarhul ortodox a socotit inoportună plecarea genunchiului la mormântul lui Inocențiu Micu-Klein. Ar mai fi multe de spus, lucruri care țin de același curent care îi face pe oamenii locului să numească noua biserică ortodoxă a Blajului ”catedrală”, dar nu are rost să îi vărs bătrânului în cap toate neașezările astea…

Cumințenia micii Rome

Fac la stânga, de la gară, o iau la pas spre centrul Blajului, aștept reîntâlnirea cu catedrala de aici, adevărata catedrală, cu casele pline de tăblițe care vorbesc despre istoria noastră, ca niciunde altundeva. Cândva, după blocuri, nu mai recunosc drumul și am senzația că am nimerit greșit. Întreb o femeie din gura unui butic dacă merg bine spre catedrală. Mă vede în negru, spune că da și mă liniștește complice: ”La 2 începe înmormântarea”. E un moment al întregului Blaj, mai toți îl știau pe părintele Bernard Ștef, mă gândesc că fiecare om care intră acum într-o florărie sau care poartă negru este asociat, aici, cu înmormântarea care va urma.

Blajul e tot orașul cuminte pe care îl știam de acum aproape un deceniu. Șoferii te lasă, amabili, să traversezi, chiar dacă o faci pe unde nu ar fi trebuit, plasele stau aliniate, așteptându-și stăpânii, în spații special amenajate, la intrările în magazine, și mai degrabă second-hand-urile au clienți, decât buticurile cu haine ”pe bani mulți”. Oamenii vorbesc așezat pe stradă, nu se grăbesc, e o cumințenie, aici, pe care nu o găsești în marile orașe și mă gândesc că a fost un loc admirabil pentru părintele Bernard Ștef, pentru a se simți acasă. Acum, multe dintre vitrine poartă anunțul despre înmormântarea lui. Merg pe urma lor și ajung în piața cu catedrala, de care îmi era dor de atâta vreme.

Cel pe cale îl plânge azi Blajul

Este timpul amintirilor, intrarea în această piață din inima Blajului și a românilor e momentul cel mai bun. Sunt multe cele care ar fi de spus, spicuiesc, totuși, doar câte ceva din comunicatul Arhiepiscopiei de Alba Iulia și Făgăraș. Pr. Bernard Ștef s-a născut în 22 octombrie 1916 și a intrat în Congregaţia Părinţilor Augustinieni Asumpţionişti la 20 iulie 1934, între 1934-1935 făcând noviciatul la Beiuş-Bihor. Urmează cursurile teologice universitare de Filosofie şi Teologie în Franța. Reîntors în 1941 la Beiuş, este hirotonit la bisericuţa «Casa Domnului» din Blaj, în dumincă 27 iulie 1941, de episcopul Vasile Aftenie. Până în 1948 este profesor îndrumător la Micul Seminar Arhidiecezan cu sediul la Beiuş și profesor de limba franceză. În 1949 se retrage în casa părintească din Lăscud, urmând programul de viaţă călugărească şi de studiu, ţinând însă legătura cu autoritatea bisericească şi făcând pastoraţie clandestină împreună cu PS Alexandru Todea şi pr. George Guţiu.

În 26/27 iulie 1951 a fost arestat, odată cu lotul de preoţi din judeţul Mureş. Ancheta la Securitatea din Tg.Mureş a durat până în februarie 1952, când întreg lotul a fost transferat la penitenciarul din Cluj, în vederea judecăţii, după care a fost condamnat la cinci ani închisoare pentru instigare publică contra statului. Fiind apt de muncă, a fost trimis cu alţi preoţi la Canalul Dunăre-Marea Neagră. În 1955 a fost eliberat și s-a reîntors la casa părintească la Lăscud, ocupându-se de rugăciune, studiu şi apostolat clandestin, cu toate că era supravegheat de autorităţi: catehizare copii, adulţi, slujbe, îndrumare spirituală, exerciţii spirituale la călugăriţe, tineri, credincioşi. Din 1978 a fost responsabil regional pentru Fraţii Asumpţionişti din România până în 2002.

În 31 ianuarie 1990 s-a întors la Blaj, a reorganizat viaţa călugărilor asumpţionişti, fiind superiorul-egumenul mănăstirii, a desfăşurat o intensă activitate pastorală cu copiii, tinerii, adulţii, ocupându-se de catehizare, instrucţie religioasă cu tinerii, ocupându-se organizarea vieţii călugăreşti a asumpționiștilor, de noile vocaţii şi pregătirea pentru profesiune sau hirotonire.

Între 1990 și 1999 a fost profesor la Institutul Teologic Greco-Catolic din Blaj. A fost preşedinte al Reuniunii Mariane în Arhidieceză şi al Misiunilor. În 11 aprilie 2003 i s-a conferit, de către Primăria Municipiului Blaj, titlul de cetăţean de onoare al oraşului, iar în 10 octombrie 2004 IPSS Lucian Mureșan i-a înmânat în catedrala blăjeană Crucea «Pro Ecclesia et Pontifice», conferită de Papa Ioan Paul II ca răsplată pentru mărturia de viaţă creştină catolică şi fidelitate faţă de Sfântul Scaun Apostolic al Romei.

Cel bun, drept și luminos

Am rugat pe câțiva dintre cei care l-au cunoscut mai bine pe părintele Bernard Ștef să contribuie cu câteva gânduri și amintiri în onoarea lui.

PSS Virgil Bercea: ”Părintele Bernard Ștef – un om de o simplitate strălucitoare și limpede care i-a pus în lumină profunzimea de trăire și dăruirea călugărească. La Cluj, pe când eram student, la sfârșitul anilor ‘70, a primit pe un tânăr la noviciat – totul se petrecea într-un modest apartament de bloc  – atunci i-am văzut în ochi și i-am simțit în glas bucuria dăruirii totale pentru Domnul. L-am întâlnit apoi la Lăscud înainte de ’90 – când celebra Sfânta Liturghie, cu adevărat trecea dincolo de lumea văzută și intra în dialog cu Domnul său. Apoi la Reghin, la Blaj, la Oradea și în atâtea locuri, mereu disponibil, mereu cu zâmbetul pe buze, mereu preocupat de Domnul, de Biserică, de asumpționiști, de credincioșii săi. Un astfel de om, un astfel de preot nu se uită.”

Conf. univ. pr. dr. Ioan Mitrofan: ”A fost un om excepțional, l-am cunoscut înainte de a-l vedea. El a fost izolat în Lăscud, era în relații cu PS Todea, la el se vorbea de Bercea și de el. Primei lui cărți – ”Călăuză pentru o viață creștină” – eu i-am dat titlul, prin ‘90, și el tot amintea asta. O caracteristică fundamentală  a dânsului e că era profesor si spiritual, profesor de pastorală. Eu aveam o funcție de conducere la Teologie, eram mai aspru, mai sentențios, el încerca să tempereze lucrurile, să fie în avantajul tinerilor, când le mai ziceam la masă câteva, zicea ca nu e bine. Nu era indulgent cu păcatul sau superficial ci împăciuitor, insista mult să se lucreze și cu blândețea. Am sesizat asta și în consistoriu, unde se discutau lucruri și de natură spirituală dar și economică.

Dânsul era un mare marianist, a reabilitat marianismul în Blaj. Era consecvent cu curățirea sufletească – spunea că o săptămână putea să treacă fără asta dar două nu, consecvent ne întâlneam și pe planul acesta, cu o deschidere deosebită, eram confesorul dânsului în ultimii doi ani. Preoții din Blaj spuneau că dacă pleacă părintele Ștef, eu aș veni la rând…

A avut grija deosebită să reabiliteze un mic internat și, cum a trăit și el la Casa Domnului, când era tânar, avea un mic grup de elevi de liceu care au locuit în casa asumpțintoniștilor.”

L-am întrebat pe părintele Mitrofan dacă, prin moartea părintelui Ștef se duc cu el multe taine pe care le ascultase, în timp. El a răspuns că ”Spovedania e o modalitate de intermediere umană, dar Dumnezeu, care le știe pe toate, știe sufletul omului și nu aș zice că preotul e cel care tăinuiește niște secrete sau crime – e un intermediar care ajută la întoarcere. E o vorbă care zice că Dumnezeu nu vrea întoarcerea păcătosului ci întoarcerea lui”. Tot părintele Mitrofan mai spunea că, de un an de zile, părintele Bernard Ștef avea pobleme respiratorii. ”Acum un an a avut o criză… S-a făcut maslu, un an de zile… Atunci l-am pregătit, la început nu putea să respire, la sfârșit s-a liniștit, voia să se spună confraților că i-a iertat, și conducerii bisericii să transmit considerația și iubirea sa, se gândea că o s-o vadă pe maica dânsului, zicea că ce bine e sa ai o familie spirituală…”

Prof pr. Ioan Fărcaș, protopop de Blaj: ”Din 1976 îl cunoșteam, de când eu încă eram în Biserica Ortodoxă, dar am legat o prietenie deosebită, el știa să cucerească sufletele. Atunci nu prea erau cărți de credință greco-catolică. Eu eram cel care îi dactilografia scrierile, traducerile, cărțile, ale lui și ale altor preoți greco-catolici. În parohia în care eram, la Cetatea de Baltă, în jud. Alba, aveam un grup de rugăciune pe care părintele Ștef îl anima lunar, el ne-a învățat să ne rugăm Rozariul Sfântului Spirit, pe care l-a compus în închisoare și la Canal.

Cu părintele Bernard nu te puteai juca – era foarte categoric – asta trebuie să faci, asta nu trebuie să faci –  pentru el, învățătura de credință era foarte clară. Era un mare intelectual, a tradus din franceză ți din latină diverse cărți…

El avea un cuvânt: noi să ne facem datoria, că Dumnezeu dă darul… Să ne-o facem cu consecvență, cu evlavie…  Când a primit titlul de cetățean de onoare al Blajului, eu spuneam la laudatio că atunci când nu-l vom mai vedea pe părintele Bernard pe străzile Blajului, va fi trist…

Era un mare marianist, vorbea cu Maica Domnului cu voce tare, îl surprindeau în cameră, vorbind cu ea, el vorbea despre Maica Domnului cu timp și fără timp… Toți au trecut prin baia spovadei lui. Se putea spune și despre el că urăște păcatul dar iubește pe păcătos – era aspru și dădea canoane serioase”.

Pr. Iuliu-Vasile Muntean este vicar judecătoresc la Oradea, tatăl lui a fost la canal împreună cu părintele Bernard Ștef și, mai apoi, călugărul a păstrat legătura cu familia sa. Spune despre el că era un om calm și liniștit, cu o vorbă bună pentru toți: ”Niciodată nu l-am văzut supărat. Avea mereu răbdare, nu repezea pe nimeni. La Canal se îmbărbătau împreună, reușeau să treacă mai ușor peste stresul psihic, așa – acel stres  era cel mai mare. Dar nici tata, nici părintele Bernard nu povesteau despre cum a fost acolo. Spuneau că asta nu este problema noastră și că nu trebuie să suferim sau să urâm pe alții pentru asta”.

Ultimele fotografii

Intru, în sfârșit, în catedrala Blajului. Corpul părintelui Bernard Ștef, pe care nu am mai apucat să îl cunosc în persoană, este așezat în centrul navei, în sicriu. Îl recunosc după fotografiile pe care le văzusem până acum. Atâta doar că nu are acoperământul negru cu care îl știam mereu pe cap. Rămân câteva momente lângă el, apoi merg în colțul din stânga, unde văzusem de departe poza cardinalului Alexandru Todea. Poza aceea cu ochii senini și buni, și cu un sfert de zâmbet schițat în colțul buzelor mă atrage. Îmi las o parte din lucruri aici, la picioarele monumentului funerar al cardinalului – am eu un simț că nu li se va întâmpla nimic aici.

Îmi rotesc ochii în luminoasa catedrală a Blajului. Câtă istorie nu a văzut locul acesta… M-aș bucura să am aproape, acum, pe cineva care să-mi spună despre întâmplările din trecut ale locului, mai mult și altfel decât în cărțile de istorie, să-mi spună despre biserică, despre grifonii și balaurii stranii de pe iconostas. Dar nu e momentul pentru așa ceva.

Mai este timp până începe ceremonia. Ies în piață, pornesc să fotografiez fiecare clădire care are o inscripție pe ea. Ai putea scrie un manual de istorie numai cu întâmplările pieței acesteia, cu oamenii care au ajuns aici, care au locuit aici, care au lucrat aici pentru binele altora. Și, încet-încet, ajung și la numărul 13 de pe latura pieței opusă catedralei. Aici este steagul negru pentru părintele Ștef. Aici a locuit. Știam de o vreme adresa, nu credeam că voi ajunge aici după ce locatarul care mă interesa nu va mai fi avut motiv să se întoarcă acasă… Întrebasem deja dacă ar fi cineva acolo, azi, toți mi-au spus că nu, că va fi încuiat. Și totuși, cineva iese. Și lasă poarta descuiată. Așa că îndrăznesc și încerc să intru. Nu știu unde să mă uit, unde să caut pașii părintelui Bernard Ștef. Dar am noroc, mai e cineva aici, două persoane, le spun că am venit de la Timișoara pentru înmormântare și că, într-un viitor apropiat, aș fi venit aici pentru un interviu.

Cei doi preoți nu se grăbesc, îmi spun că pot să intru, dacă vreau. Și unul dintre ei vine cu mine în camera în care a locuit părintele Bernard. Mai mult, îmi spune că încă nimic nu a fost mișcat după ce el a murit. Mi se pare cumva o impietate să fiu eu aici, înainte de mulți alții care l-ai respectat și iubit, dar îmi dau seama că, având și un aparat de fotografiat în mână, poate lucrurile exact așa era să se întâmple, să vină cineva care să poată surprinde locul acesta așa cum l-a lăsat părintele.

Nu mă simt deloc confortabil cu ce fac, m-ar bucura mai mult să mă ghemuiesc pe un scaun și să stau câteva momente făcând cât mai puțin zgomot, și totuși, mă gândesc că, poate, mulți se vor bucura să știe că, undeva, sunt câteva zeci de poze cu camera aceasta, acum, așa, și le fac. Cui respect, cu jenă, cu frică, cu dragoste. Nu am timp să gândesc prea mult, să văd prea mult – v oi face asta după. Remarc doar patul de spital, cu portretul Maicii Domnului deasupra, și îmi aduc aminte de spusa părintelui Fărcaș – că vorbea mereu cu ea… Mai sunt aici câteva perechi de papuci de casă, medicamentele oricărui om în vârstă, siropul de pătlagină, mierea, uneltele de bărbierit, puțin parfum,  stive de cărți. Chiar în fața scaunului de la birou, câteva cuvinte scrise de mână, o lupă, o Biblie deschisă și un exemplar din cartea sa, ”Treptele vieții spirituale după Sfânta Tereza de Avila, doctor al bisericii”. Și poza Papei, undeva la mâna stângă…

Și încă ceva, care te face să-l aștepți pe părintele Bernard Ștef, intrând pe ușă și râzând amuzat de propria sa uituceală: acoperământul negru pe care nu îl văzusem în catedrală, sprijinit pe un colț de scaun, parcă pus acolo doar pentru două minute. Dar părintele Ștef nu va mai intra după el. Drumul lui rămas de făcut aici este unul, și nu duce încoace… O ultimă privire, din ușă. Portretul Maicii Domnului stă așa încât să aibă un dialog cu cel care a stat în pat. Patul rămas gol, făptura din tablou contemplând golul acesta…

Șoptesc, în timp ce ies cu părintele acela amabil, care venise cu mine: ”Poate aici va fi un muzeu, cândva”. Nu i-am luat numele, și îmi pare rău – aș fi vrut să îi mulțumesc iar, cândva,pentru amabilitate, când toate acestea se vor fi sfârșit. Răspunde: ”Vă promit că anul viitor pe timpul acesta aici va fi un muzeu”. Plecăm fiecare în drumul lui – nu mai e mult până la slujba funerară.

Biserica, școala

Mă înțelesesem cu părintele Ioan Mitrofan să ne vedem înaintea ceremoniei. Îl sun, mă sună, suntem la câteva zeci de metri unul de altul dar intervin lucruri, până la urmă iese din Institutul Teologic cu cineva, poartă o pălărie mare de soare, din paie, pe cap, și o jovialitate liniștită pe figură. Îi mulțumesc pentru rândurile oferite cu o seară înainte, mă uit la el lung. Pare un om lângă care poți aștepta sfârșitul lumii, și nici nu te-ai plictisi, nici nu te-ai panica. Este al doilea preot din Blaj în legătură cu care începusem să strâng material pentru un interviu , pe cândva. Sper din tot sufletul ca pe el să-l găsesc tot la verticală, atunci când va veni timpul pentru materialul acela, deși, cum spunea, ”el e cel care ar urma, după părintele Ștef”.

Intră și episcopul Vasile Bizău, este singurul episcop care a ajuns azi în catedrală pentru despărțirea de părintele Bernard Ștefan, printre zecile de preoți adunați aici. Cu doar două zile îl întâlnisem la Carei, la o sfințire de biserică, și acum, iată, o altă întâlnire, într-un moment trist… Începe slujba, biserica e plină de oameni, mai sunt și afară, acolo unde coroanele aduse inundă totul. Fac câteva fotografii, las locul altor colegi. Plec să vizitez seminarul, în curând vizita la Blaj se va sfârși și nu vreau să plec fără să fi văzut și locul acesta. Domnul de la poartă e amabil, mă lasă și să intru, și să umblu pe unde vreau. Curțile de aici nu sunt croite cu zgârcenie, țin cât merge dealul și încă ceva mai mult, trec pe lângă o măsuță, în iarbă, cu butuci drept scaune, în jurul ei. Ajung într-o altă curte, dau de un nuc, mă gândesc la câte nuci ronțăite din nucul acesta al Blajului poate fi sigur oaspetele că îl va trage ața iar aici. Poate e chestie de ață, nu de nuci. Sunt sigură că voi mai ajunge la Blaj, atâta timp cât multe din cele ce se leagă de greco-catolicii din țara asta încă nu sunt așezate…

Ascult ceremonia, de lângă nucul din curtea seminarului . E pe sfârșite, mulțumesc pentru îngăduință și ies iar în stradă. Cortegiul funerar pornește, intru rapid în catedrală să-mi recuperez geanta cu laptopul. Un ultim moment la cardinalul Todea, apoi la Inocențiu Micu-Klein. Acum știu cum să mi-i închipui, cum să chem amintiri legate de locul acesta. Ies după marea de oameni. Mariana, unul dintre fotografii profesioniști de aici, de la Blaj,îmi răsplătește delicatețea (firească în meseria noastră) de a nu îi intra prea mult în cadru, când poza și filma și, deși nu am schimbat decât surâsuri până acum, oprește mașina lângă mine și mă ia cu ea. Astfel ajungem prin diverse scurtături în fața cortegiului, într-o intersecție. În timp ce pozez, o femeie oprește mașina lângă mine, și mă întreabă cu teamă în glas: ”Cine e mort”? Ciudat timpul prezent, folosit și în unele sate din Banatul de unde vin, cum am remarcat, pentru cineva care s-a dus… Îi spun numele, se înfiorează. ”L-am cunoscut”…

Despărțire

Mai vine drumul ceva mai îngust ce urcă spre calea ferată, poarta cimitirului, cimitirul însuși. Schimb câteva cuvinte cu preoții din Lugoj și Timișoara, un preot din Cluj mă întreabă când ajung și la ei, în Cluj. Ceva din seninătatea părintelui Bernard Ștef s-a imprimat și oamenilor care îl conduc, acum,pe ultimul drum. Ajungem la monumentul funerar al părinților asumpționiști, este deschis, se spun ultimele cuvinte, parâmele grele coboară sicriul părintelui Bernard. Mă uit la fața ierarhului Vasile Bizău, în soarele de septembrie ce nu mai știe să fie mușcător. E ceva ce m-a impresionat și în timpul slujbei – nu te întrebi niciodată unde e episcopul, când vorbește, când tace. E aici. Îl simți aici, și nu ca o sarcină de servici. Schimbăm câteva vorbe și la ieșire, spre poarta cimitirului, doar pentru că se întâmplă să fim pe aceeași potecă, alături, în același timp. Dar unul dintre preoții săi îl întâmpină de lângă un mormânt: ”Și pe Isus l-or lăsat singur”. De ar fi fost o zi ca oricare alta, aș fi ridicat două degete, să spun că și muierile se numără, și că episcopul nu era singur. Dar tac. Mă gândesc că e exact ceva ce părintele Bernard nu și-ar fi dorit… Ce bine ar fi ca fiecare dintre noi să fi avut pe mai mult timp câte un părinte Bernard pe-aproape, în tinerețea sa…

Ajungem la masa de după înmormântare, Mariana mă preluase iar ca o adevărată gazdă și îmi spusese pe drum despre amintirile ei cu părintele Bernard, cum îi spunea, atunci când îl lua și pe el cu mașina, pentru două-trei sute de metri, cât avea el de străbătut: ”Să știi că Dumnezeu mi te-a scos în cale!” Împărțim cu toți ceilalți o ciorbă și o fasole excelente, și mă bucur, aflând că este post (despre care eu nu știu niciodată când e și cum e), că se respectă pentru acest om grijuliu cu cele sfinte care s-a dus. Toate au curs fără să apuc să mă uit prea des la ceas, o fac acum și constat că trenul meu spre Teiuș plecase deja de câteva minute. Merg la masa părintelui Mitrofan și-mi culc firesc, a comunicare, mâna pe palma lui strânsă pumn care se sprijinea pe spătarul scaunului de lângă el, în timp ce-l întreb care dintre preoții de acolo ar avea drum spre Deva sau Alba Iulia sau ceva de unde să iau un tren spre Timișoara. Parcă l-aș ști de o sută de ani, nu-și trage mâna, poate și el mă știe deja – unele lucruri vin ca un fond comun și nu mai ai nevoie de cuvinte. Profesorul își știe foștii studenți , îmi arată – acolo, acolo, el și el. Până la urmă tot Mariana mă duce până într-un colț de oraș de unde pot ridica mâna la o mașină, deși nu mi-e foarte clar unde trebuie să merg, la Teiuș sau la Deva.

Oprește un domn extrem de amabil, care mă duce până la Simeria, îmi mărturisește pe drum că și el a fost botezat greco-catolic, cu doar puțin înainte de prigoana ajunsă pe față în 1948. E primul moment de relaxare după o vreme, după ziua de azi, după noaptea nedormită, după sfințirea de dinainte, de la Carei, și nopțile nedormite din jurul ei, după venirea de la Roma, și nopțile dormite parțial acolo, printre întâlnirile din Vatican și cu oameni ai Vaticanului. Și totuși, e bine așa. Zilele sunt frumoase pentru că le vedem noi frumoase, nu pentru că sunt ele de la sine, și ziua asta pornită în fuioare incerte de aburi a fost una frumoasă deși a însemnat și despărțirea Blajului de părintele Bernard Ștef. El a ajuns la odihnă dar nu cred că s-ar bucura să ne audă plângându-ne de lipsa de tihnă. Timpul odihnei e doar când nu mai ai nimic de făcut. Iar organismul acesta cu inima la Blaj, care s-a oprit pentru un moment din ticăitul firesc, azi, mai are multe de făcut până la tihnă.

Ramona Băluțescu