Mac – nucă, mac – nucă – rahat e curgerea foilor de cozonac pe care citești despre ziua de azi. Așa e la sfințiri de biserici, cozonacul bun e ceva nelipsit, după. Se bucură de el invitații, neinvitații, oamenii străzii, câinii și paserile cerului. Era fain cel cu nucă. În ciuda faptului că un fel de coajă tare, o întâmplare, era să-mi rupă un dinte, din ceea ce înseamnă ziua asta frumoasă. Așa sunt zilele frumoase, mai au și intruziuni. Dar ceea ce a rămas, după duminica trecută, în 12 septembrie, de la Carei, a fost că ”Împăratul Măririi” a mai bătut la o poartă, pentru oameni. Și i s-a deschis. Și, de-atunci, noua biserică e sfințită.
De exact 110 zile știu de sfințirea care urma să aibă loc la Carei, a bisericii greco-catolice “Sfântul Apostol Andrei”, le-am numărat în zile și nopți lungi de planificări, de așteptări. De la sfârșit de mai plănuisem să fiu aici, azi. ”Azi” e sâmbătă seara, pentru că lucrurile încep de azi. E concurență, în țară, și pe-aproape, la cele religioase. Azi se strâng episcopii catolici la Mariapocs, în Ungaria, apoi seara e un concert, în Carei, apoi, mâine, aici e sfințire, dar și în Caransebeș, a noii catedrale ortodoxe de acolo – patriarh și alte minuni. O seamă de ierarhi lucrează pe geografia zonei dar se vor fi găsind câțiva și pentru Carei – e biserică mare și faină, asta, a Sfântului Andrei, și s-a dorit ca sfințirea ei să nu treacă fără fast.
Cuiburile de berze nu mai au berzele cunoscute, pe drum, frunzele copacilor încep să se răsucească spre ele însele, a maro, acolo unde au mai rămas frunze, după defrișările care se fac în nordul Oradiei, spre Carei, pentru lărgirea drumului. Au tăiat sălciile de lângă Roșiori, cele care făceau bolți unindu-și coroanele deasupra drumului, dar cui să-i pese de așa ceva, în zilele astea?… Îi spun șoferului să mă lase la monument, în Carei, acela nu știe ce monument, ce să mai spun, să treci aproape zilnic prin Carei și să nu știi de monument, presupunând că ai avut ruptă fila din manualul de istorie, la școală…
Biserica, atunci când nu e doar biserică
În drum spre Hotelul Select trece mașina unuia dintre ierarhi pe lângă mine. Ridic mâna cu degetele răsfirate, fără să mă întorc, a recunoaștere. Merg așa, cu mâna ridicată, o vreme. Rochia de seară, acul și ața, rapid, pentru a aduce rochia la o despicătură mai potrivita pentru o biserică, nu pentru Opera din Timișoara. Apoi, concertul. Maestrul Fatyol Rudolf din Satu Mare, și grupul său de cameră. Acustica. Zvonul sufletului locului. N-aș ști să vorbesc despre concert – e greu să asculți când faci poze, când urci și cobori trepte, vânând unghiuri. Oricum, numele maestrului Fatyol certifică valoarea. Dar căutam altceva: cum este biserica aceasta atunci când nu e doar biserică.
De sus, de la cor, pornesc două balcoane înguste care duc pe lateral, până aproape de superba pictură cu îngeri a bisericii, din zona altarului. Este una dintre cele mai frumoase picturi pe care le-am văzut în vreo biserică. Fac câteva poze de sus, plec capul, a salut, celor pe care-i cunosc. Cobor. Seara, în biserică, cu cei de acolo, cu cei patru ierarhi, cu protopopul locului, cu lumina de miere topită, cu sunetele ce tocmai pier, fără acutele luminii naturale, conferă întâlnirii un aer de intimitate. Care atmosferă, sper, va deveni o prezență constantă în viața culturală a bisericii din Carei.
Sunt aici PSS Virgil Bercea, episcop de Oradea, și invitații săi: IPSS Jan Babjak – arhiepiscop şi mitropolit de Presov, Slovacia, PSS Milan Sasik – episcop de Munkachevo, Ucraina, PSS Cornel Damian – episcop auxiliar romano-catolic de Bucureşti. Mâine, duminică, se vor alătura și PSS Vasile Bizău – episcop auxiliar de Blaj și PSS Kocsis Peter Fulop – episcop de Hajdudorog, Ungaria. Tot ca gazdă se află aici și protopopul Careiului, Radu Filip, care, împreună cu PSS Virgil Bercea le arată ierarhilor străini de loc biserica și cele ale ei. Mâine vei găsi aici lume și țară. Acum, însă, după concertul de muzică simfonică, având foarte puțini enoriași rămași în jur, în biserică și în curtea ei, e timpul pentru ca invitații să se familiarizeze cu locul pe care îl vor sfinți a doua zi.
E o superbă seară de toamnă caldă, puțin după crepuscul, și toate sunt la locul lor, așa cum bănuiești că nu erau acum 24 de ore, acum o săptămână, acum un an. S-a lucrat mult, pentru biserica aceasta, s-a lucrat ani de zile, dar protopopul Filip, care are încrustat în numele bisericii și numele fiului său, Andrei, poate fi mândru de reușită: corpul zvelt și mândru al bisericii va înțepa, de acum, cerul, a aducere aminte, despre strădania credincioșilor de aici.
Episcopii se opresc la statuia Fecioarei Maria, e încă un loc plăcut, acesta, în biserica pe care o bănuiesc foarte luminoasă, ziua, care combină albul cu auriul și marourile deschise, adăugându-se tușe pastel. Toată lumea se oprește pentru poză în tihnă – azi încă putem sta aici în liniște, mâine nu va mai fi timpul ăsta.
Cât de puțin știm…
Ierarhii vizitează încă un loc, ne reîntâlnim la masa de seară, la Select, protopopul se spală pe mâini, în ceea ce mă privește, ca Ponțiu Pilat, cu ”eu acum am întâlnit-o pe doamna pentru prima dată”, pe urmă se dă pe brazdă, văzând că alții de la masă nu m-au întâlnit pentru prima dată, și vorbim normal. E cu noi și doamna Eva Șorban, soția criticului de artă Raoul Șorban, un ”drept între popoare”. Aproape de noi, la puțini metri, e o sinagogă oarecum stingheră. Nu știam că există sinagogă în Carei.
Seara curge plăcut, doamna Șorban povestește despre trecut, despre soțul ei, despre greco-catolici. Apoi, pentru că spusesem că aș dori să vorbesc cu episcopii din celelalte țări, schimbăm puțin locurile la masă și PSS Virgil Bercea are amabilitatea de a ne ajuta cu o limbă comună, traducând în și din italiană. Începe prin a-mi scrie numele colegilor ierarhi în agendă – scris frumos, rotund, sub care al meu arată tare zdrumicat – aproape mereu uit că episcopul e și inginer. Atunci când întreb de unele momente ale bisericilor greco-catolice din Slovacia și Ucraina, uneori nici nu mai traduce întrebările ci răspunde el direct, cu cifre și locuri. Îl întreb admirativ cum de a reținut cifrele astea. Îmi face semn să trecem peste asta și ia remarca mea grațios ca un urs care sare peste foc. Nu-i plac laudele. Îmi trec într-o agendă virtuală: ”de admirat ierarh, nu când avem de lucru!”
Și ceilalți doi ierarhi, Jan Babjak și Milan Sasik, din Slovacia și Ucraina, sunt oameni deschiși și extrem de amabili în a împărți informații despre țările lor și despre problemele pe care le-a avut de depășit Biserica Greco Catolică, și la ei, în ultimul secol. Și constat, iar, că știm așa de puțin despre lucruri care se întâmplau așa de aproape de noi, în jurul României. Ce e drept, unii știu și azi puțin și despre drama Bisericii Greco-Catolice din România, și stăm aici, în țara asta, și tot nu ne e foarte clar cum a curs și curge istoria, și pe mulți nici nu îi interesează…
Dar ei, cei care au trăit prigoana în interiorul Bisericii, au multe de dat și altora despre ea. Urechi să fie… Spun amândoi: ”Am fost persecutați împreună”. Și ca o justificare a prieteniei celor trei ierarhi, și ca o explicație pentru faptul că, la nivelul lor, de conducători ai unor eparhii, încercările celorlalți, din istorie, se cunosc. În Slovacia, sau, mai bine spus, în Cehoslovacia, Biserica Greco-Catolică a trecut printr-o perioadă de martiriu mai scurtă, care s-a terminat în 1968. Cu toate acestea, până la reintrarea în cadru legal, și aici au fost arestați ierarhi și preoți, care greșiseră doar pentru că aveau o altă credință decât cea dictată pe linie de partid.
În Ucraina, în schimb, prigoana a început în 1946 și a ținut până în decembrie 1989. Era blamată legătura cu Papa, o legătură care s-ar fi dorit, de către guvernanți, să fie mai degrabă spre Moscova decât spre Vatican. Romano-catolicii au fost și ei persecutați în anii aceia. Scopul multora dintre culturnici devenise lichidarea Bisericii Greco-Catolice, apoi crearea unei biserici populare. ”Biserica ce era cel mai aproape de popor a fost persecutată” – spune PSS Milan Sasik. Și, brusc, constați că patternul a fost același, justificările au fost aceleași, duritatea represiunii a fost aceeași. Și pleci capul… Nu știam… Bun, am făcut școala pe vremea comuniștilor, lucrurile astea nu se învățau la școală, dar, după, nu am auzit vorbindu-se despre suferințele acestea tăcute, în numele credinței, în Europa deceniilor apropiate de noi.
La noi, mai bine ca în Ucraina, mai rău ca în Slovacia
Oare acum ce se învață în școli? Oare acum, pe lângă că nu cred că le e foarte clar celor care ies din liceu cum e cu Școala Ardeleană, cu Unirea, le mai spune cineva și că aberantul curs pe care a trebuit să-l parcurgă Biserica Greco-Catolică din România nu este singurul, că treaba asta nu a fost o găselniță a românilor și că fluierul care ordona lucrurile, așa, era undeva mult mai departe, în Răsărit?
Episcopul din Ucraina povestește despre răsucirile istoriei, despre ce a curs după 1642, când ai lui s-au întors cu fața spre Roma, despre deportările în Polonia, despre epurarea pe considerente religioase. Apoi, problemele de după 1946, bisericile care au fost preluate de către ortodocși. În satele unde credincioșii au rezistat, bisericile au fost pur și simplu închise. Episcopii au fost arestați în 1945. Li s-a promis libertatea cu condiția de a trece la ortodoxism. S-au organizat adevărate cruciade pentru a fi eliminați unii dintre ei. Zbaterea epocii se simțea și în parohii. Foarte puțini preoți au trecut la ortodoxism. Din 359, 46 au făcut-o.
În perioada în care Biserica Greco-Catolică a fost trecută în ilegalitate, felul în care a supraviețuit ea era diferit, în funcție de țările de care vorbim și de cât de dură și de lungă a fost persecuția. IPSS Jan Babjak spune că în Slovacia nu s-a ajuns a se pregăti preoți în clandestinitate. În Ucraina, însă, țară care a stat mai mult sub înghețul dictat de la Moscova, tineri preoți au ales să se pregătească, pe ascuns, pentru a deveni preoți, ca și la noi, în România. Și tot pe ascuns au fost și hirotoniți.
Aceasta este o istorie care sună cunoscut celor trei ierarhi care, înainte de a împărți italiana, se vede că se înțeleg și din priviri, peste masă. Și PS Virgil Bercea e unul dintre preoții hirotoniți pe ascuns, care au avut ani de așteptat până să vadă lumina, până să poată da lumina altfel decât pe ascuns. Slovacia stă și a stat mai bine la capitolul libertăților religioase. Greco-catolicii de aici au deja trei martiri beatificați, doi din 2001 și unul din 2003.
Vorbim și despre lucrurile pe care era firesc să le aștepți atunci când știi că o țară a început pașii spre democrație. Chiar dacă cele trei țări ale noastre au avut momente diferite în care greco-catolicii au reintrat de jure în legalitate, Slovacia fiind mult înaintea Ucrainei și României, este firesc să aruncăm o privire și asupra felului în care au curs lucrurile de facto, pentru că de la a trâmbița libertatea unei biserici și până a dovedi că statul consfințește starea asta, mai sunt câțiva pași. Bisericile au însemnat și doctrină, și credincioși, și posesiuni.
În Slovacia, din 1968 s-au început restituirile către credincioșii greco-catolici. Lucrurile s-au întâmplat într-un mod absolut decent, statul oferind bani comunităților de ortodocși care, în urma restituirilor, rămâneau fără bisericile pe care se obișnuiseră să le folosească. În Ucraina, însă, nu există legi pentru restituiri și nici nu există interes, între parlamentari, să se propună astfel de inițiative legislative. Există, însă, un decret prezidențial, sublim în ambiguitatea sa, care spune că… ”să se restituie”. Ce, cum, cui – sunt subtilități în care n-a intrat nimeni, făcând respectivul decret să aibă valoare simbolică. Și eficacitate, la fel.
După cum se vede, România se află între cele două situații, în ceea ce privește restituirile posesiunilor celor din Biserica Greco-Catolică. Există un cadru legislativ, pe marginea căruia încă se croșetează propuneri legislative aberante, cum ar fi cea a principiului proporționalității, se recurge la justiție dar ortodocșii invocă faptul că proprietățile sunt ale credincioșilor care le folosesc, ale comunității, se ajunge la soluționări în instanțe ultime și tot e nevoie de jandarmi și ajutoare hămăitoare, la ore la care cocoșii se gândesc dacă să deschidă primul ochi sau nu, ca să se poată întâmpla ceea ce ar fi cinstit, decent și legal să se întâmple, adică: ”Bună ziua, poftim cheia, ne vedem când ne-ntâlnim, poate chiar în această biserică”.
Prietenie pe baze trainice
Și de la IPSS Jan Babjak, arhiepiscop şi mitropolit de Presov, din Slovacia, se poate învăța ceva, și de la PSS Milan Sasik – episcop de Munkachevo, din Ucraina. Faptul că poate exista decență în astfel de ”întâmplări ale sorții”. Și, la popul opus, faptul că… ”poate fi și mai rău”. Povestirile celor trei ierarhi, reprezentanți ai unor țări și trăitori în situații diferite, sunt, pentru mine, lucrul cel mai interesant, din zona pozitivului, pe care l-am luat de la Carei. O lecție de istorie, până la urmă – chiar dacă, atunci când rostim cuvântul ”istorie”, ne așteptăm de regulă la ceva prăfuit, uscățiv, ca un păun mort și oarecum auto-împăiat.
Dar nu, cei trei ierarhi ce mă mărginesc la masă țin de istorie, de zona ei recentă, fără încrâncenări, fără ifose, fără să târască un piedestal după ei. Prietenia lor durează de ani de zile, ”Vreo opt, nu mai știu”, spune episcopul Virgil Bercea, când îl întreb de când se știu, și adaugă râzând: ”Ne faci să ne gândim înapoi la lucruri la care nu ne-am mai gândit de mult timp”. Nu le e foarte clar unde a început prietenia lor, se văd mai degrabă urmările: ”În biserică, legăturile sunt mult mai puternice”, spune ierarhul orădean, iar invitații săi confirmă: ”Și aici, la Carei, am venit din prietenie, faci un efort atunci când sunt zile din acestea, importante”.
Oamenii de lângă mine nu au ajuns la zucchetto-urile bordo, care le acoperă capetele, însemn al episcopilor, așa cum ieșea Afrodita din spuma mării, au suferit pentru biserica lor, au strâns din dinți pentru credința lor, au trecut prin ani grei ca să ajungă la ani mai buni. N-au fost ”preoți de pension”, cu lăpticul și catehismul aliniate frumos, în fiecare zi, ca la alte culte, ca în alte țări. Și totuși, sunt senini, deschiși, știu să râdă bine, știu să împartă între ei, dar și cu alții, ceea ce au. Mă uit la mitropolitul Jan Babjak, are mereu un gen de mulțumire liniștită pe chip, și, atunci când spune ceva, râde cu fața unui copil care mărturisește o boroboață mică și așteaptă să fie iertat. Episcopul Milan Sasik are, în schimb, un fel de a deschide ochii mari și curioși spre tot ce e în jur, și, atunci când râde, îi îngustează cumva, participând cu ei din tot sufletul.
Mă uit la toți trei – poate mai e, aici, o lecție de învățat, pe care mi-e greu să o accept dar care trebuie, totuși, luată în seamă: că marile suferințe, că poziția de a-i conduce pe cei care au suferit, nu înseamnă încrâncenare, nu înseamnă nesomn întru ajungerea clipei răzbunării. Se spune că doar cei care au plâns mult știu să râdă bine. A fost o seară a amiciției, în care s-a râs mult și s-a povestit bine și le-am rămas recunoscătoare ierarhilor care au adus, pe lângă râsul lor, și lacrimile celor din spatele lor la masă, ca să rămână după toate acestea încă ceva.
Plimbare cu sinagogă și bucătar evreu
Se dă semnul de retragere, lumea se ridică, urmăm un labirint până spre camerele noastre, și acum, și a doua zi, episcopul Milan Sasik se dă la fruntea mea, a binecuvântare. Ridic o sprânceană când îl văd prima oară că întinde mâna, nu știam ce vrea să facă, o singură dată un episcop îmi binecuvântase fruntea, și aș fi vrut să rămână scorul așa. Dar PSS Milan Sasik zâmbește iar, din toată inima, și-mi face semnul crucii pe frunte. Nici nu știe că ia exclusivitatea unui alt prieten. Și totuși, pune și ceva în loc: o confirmare a faptului că serile astea, zilele astea cu drumuri, cu scris, cu discuții au rost și că după ele poate rămâne ceva bun, care să împingă lumea înainte.
Probabil lumea merge să doarmă. Dar pe mine mă cheamă ceva în stradă, arunc rochița, și broșa, și tocurile, bocancii și pantalonii-militar sunt mai buni pentru ce am de gând. Plec nu tocmai tiptil dar nici foarte apăsat, ajung în câteva secunde la gardul sinagogii de peste drum de noi și puțin lateral. Am venit la o sfințire de biserică greco-catolică, am fost la un concert în clădirea ce se va sfinți mâine, sunt ierarhi, aici, ce o vor pofti în rândul ”bisericilor acreditate”. Va fi o răsfățată a locului, cu toată atenția îndreptată spre ea. Dar de sufletul sinagogii acesteia nu-și va aduce aminte nimeni?
E încuiată poarta, evident, nu-mi trebuie mai mult decât degetele de la o mână pentru a număra sinagogile care mai trăiesc cu poarta descuiată, azi, în România, din cele pe care le știu eu. Încalec gardul, e ușor de sărit, ajung pe partea cealaltă și… un câine din vecini își începe litania. ”Taci, mă!” Nimic. Javra simte nevoia să-și justifice buletinul de câine. Unul dintre ierarhi încă are lumină la geam, nu țin să creadă că cineva plănuiește atentate, ajung pe poteca mărginită de tuja până la clădire, pun o palmă pe zidul de pe care tencuiala căzuse. Atât. Doar atât. Și fug înapoi. Salt peste gard, ”Marș, mă!”, întuneric, tăcere. Va fi știind ea, sinagoga, ceea ce era mai mult de spus. N-o să pot dormi așa că plec prin oraș.
Aici, la Carei, undeva din buza marelui parc, am cumpărat, acum opt ani, ”Jurnalul Zlatei Filiopvic”, o fetiță de 11 ani din Sajarevo-ul aflat în război, care a notat ce era în jurul ei. Un fel de Anne Frank – s-a spus. În ziua aceea n-am plecat din parcul din Carei până n-am terminat de citit cartea. Și n-am mai citit-o niciodată, de atunci: o reținusem. Mi-aduc aminte de darul primit de Zlata cândva: o roșie. O plantă-roșie. O plantă cu roșii. Și, atunci, în război, i s-a părut extraordinar. Mi-aduc aminte de sinagoga mare din Sarajevo, unde excentricul bucătar al evreilor, Jozef ”Cicko” Abinun, m-a hrănit de câteva ori în foametea din timpul războiului. N-am cunoscut-o pe Zlata, ea plecase în 1993, eu am ajuns în 1994 prima dată acolo. Dar, cumva, în noaptea aceasta, îi plimb pe toți după mine – sinagogile, pe Zlata, pe Cicko.
Nu știu cum se pregătesc ceilalți, care vor fi mâine la sfințire, pentru momentul acesta – așa mă pregătesc eu. Ceva din ce se întâmplă în țara asta face o sfințire de biserică greco-catolică să-mi aducă iar în nări aerul de asediu, de război. Și totuși, bănui că ierarhul ucrainean, ce vine dintr-un loc unde situația e mult mai rea, doarme deja de o vreme, liniștit. N-am seninătatea lui, n-am somnul lui.
Învățături de la Roma
Dimineața vine și ea, cândva, și o întreb pe fata blondă căreia-i plătesc camera, la recepție, dacă s-au plâns vecinii de vreun câine lovit de lună, azi noapte. Nu, nimeni n-a zis nimic. Vizita la sinagogă s-a bifat fără avarii. Coboară și ierarhii Milan Sasik și Virgil Bercea. La micul dejun continuăm discuția despre Ucraina – cu puțină atenție, ierarhul orădean nu trebuie să traducă decât întrebările, răspunsurile le înțeleg. Și mai e ceva ce rămâne, parțial, netradus – vorbim puțin și despre Blaj, despre sfințirea bisericii ortodoxe de acolo, de acum o săptămână, întâmplată liniștit,decent. PSS Virgil Bercea spune o vorbă înțeleaptă: ”Când in jur nu e normalitate, remarci și aplauzi normalitatea, când se întâmplă.” Zâmbesc – știu deja unde o să servesc replica asta, în viitor.
Ieșim pentru a pleca spre biserică. Nu e departe dar nu e nici aproape. Remarc în spatele mașinii PSS Virgil Bercea o carte scrisă într-o limbă slavă, probabil un cadou de la unul dintre episcopii invitați, despre Radio Vatican. Foarte interesant este că pe copertă se află o poză făcută noaptea, de pe podul din fața Tribunalului, spre Vatican, din exact același loc de unde o făcusem și eu cu trei zile înainte. Îi spun, râzând, ierarhului, că poate să pună pe bord și cartea despre scandalurile sexuale din Biserica Catolică, pe care i-o adusesem de la Roma, de la seminarul la care mă sfătuise să merg. Nu e ironie –deși poate din afară ar fi greu de înțeles.
De fapt, la Roma am învățat, printre altele, că Biserica Catolică nu ascunde sub preș lucrurile astea, odată răbufnite. Din prima zi a seminarului pentru ziariștii interesați de această biserică (un fel de ”vaticaniști” mai mici), la care am participat, am avut, toți, cartea aceasta, și alte materiale fără perdele și farduri, pe bănci. Episcopul e un om și cu un mare simț al umorului, și cu o fină înțelegere, când are timp pentru ea, care îi spune ce e de luat serios dincolo de un zâmbet. Acum încă nu e grabă, radarul lui funcționează, zâmbește scurt, mă plasează în mașina PSS Cornel Damian, care a avut amabilitatea de a mă ajuta să ajung în același timp cu ceilalți, de la hotel, la biserica ce urma a fi sfințită. De aici, drumurile noastre se despart, fiecare cu partea lui de biserică, fiecare cu meseria lui. În afara momentelor în care ne mai intersectăm traiectoriile – pentru că așa este într-o biserică mare și în care se mișcă mulți oameni.
Cu adevărat neîncăpătoare
Au ajuns la Carei și PSS Vasile Bizău, episcop auxiliar de Blaj, și PSS Kocsis Peter Fulop – episcop de Hajdudorog, Ungaria. Îl văd printre preoți și pe vicarul general din Oradea, părintele Florian Gui. Mai sunt aici protopopi și preoți din multe părți, cam mulți pentru enumerat. S-a dus tihna de ieri seară a bisericii. Dar trebuie și ziua asta de foc pentru ca toate să intre în matca lor și biserica să fie sfințită. Ierarhii și preoții merg la școala de peste drum, se pregătesc cu straiele de ceremonie, ajutoarele lor apucă obiectele necesare ritului. În fața bisericii, lumea freamătă. Poate cei mai mulți nu au mai prins o astfel de sfințire, cu fast, cu șase episcopi. Se iese de la școală, poliția se trage din drum, lumea se trage din drum, chiar și câinii vagabonzi se trag din drum și se intră (cei care pot) în biserică. Uite, în sfârșit, ceva care acoperă sintagma de ”biserică neîncăpătoare”. Da, bănuisem bine, e luminoasă iar pictura te unge pe suflet, și ți-e drag să o privești.
Un lucru bine gândit se întâmplă: în fața altarului iese ipodiaconul Eduard Fischer, care ne explică tipicul după care se va desfășura sfințirea. Se iese, se înconjoară biserica, un lung convoi de ierarhi și preoți poartă cele necesare astfel încât în fiecare latură să poată să ajungă semnele pravilei. Terenul e proaspăt arat, în jurul panglicilor de beton pe care trec preoții, noi, cei din mica hoardă de pozari o mai luăm și pe scurtătură, să nu pierdem prea mult.
Ca mângâind coama unui cal
Se ajunge iar în fața porților, care sunt încuiate. Episcopii îngenunchează, probabil se mai întâmplă și se spun lucruri, nu știu, pozez, simt doar că un jet de apă sfințită îmi ajunge în cap și pe unul din aparatele foto. N-o să mă obișnuiesc niciodată cu chestia asta, că o sfințire implică și grija pentru momentul în care ajunge în toate părțile și apă sfințită. Ridic o privire de om trezit brusc din somn spre PSS Virgil Bercea, care-mi descărcase busuiocu-n cap, tot nu mă las convinsă a schimba locul, cum eram ghemuită la ușa bisericii – pozele de foarte de jos sunt cele mai bune. Și prind momentul acela magic de aici, de foarte de jos, de sub crucea cu care episcopul bate în ușă: ”Deschideți voi, boieri mari, porțile, să intre Împăratul Măririi!”
Episcopul nu mai e cel care traducea la masă, ieri seară, e parte dintr-un ritual care parcă de duce undeva în urmă cu o mie de ani, cu două mii de ani, aproape, unde se va întâmpla ceva nemaivăzut. E cea mai importantă parte. E cel care va deschide ușile noii biserici. Dar, stând acolo, sub mâna lui, sub cruce, parcă pentru prima dată auzi toate acestea, și nici nu știi dacă poarta se va deschide, atunci când vocea din interior întreabă despre Împăratul Măririi. E ca o parolă ce trebuie dată la intrarea într-o casă conspirativă, știi că ești parte dintr-un rol, și totuși trebuie să joci rolul cu convingerea în ce se întâmplă acolo, pentru tine,pentru cei din jur.
Episcopul răspunde întrebării, spune de ”Domnul ”, care e Împăratul Măririi. L-am mai auzit pe Virgil Bercea, omul, vorbind despre ”Domnul” de multe ori – are un fel aparte de a spune cuvântul acesta, de a pronunța diferit silabele, cele două, ca și cum ar coborî cu mâna, mângâind coama unui cal, simți acolada aceea și te gândești de unde vine ea, și e ca și cum, atunci când îți vorbește de ”Domnul” lui, tocmai ce a terminat de cinci minute o discuție cu El. Așa spune și acum, când aștept să văd dacă va intra în biserică, parola lui e acceptată, ușile se deschid, se vede că îngerii care se spune că deschid porțile Raiului, astfel, n-au vrut să se pună cu cel care vorbește despre ”Domnul” așa de frumos.
Intră episcopul, intru printre primii, după el, din cauza locului în care stăteam. Merg spre altar,în curând vor fi alte poze de făcut. Vin alții dinspre ușă, episcopi, preoți, oameni. Episcopul Fulop, încruntat ca un călugăr ortodox în timpul postului, mă îmbrâncește puternic, de la spate, când intră în biserică, deși în mod cert nu-i stăteam în cale. Caut rapid o fisă, pentru a vedea ce decide soarta: e misoginism sau un dinte împotriva reporterilor. Nu găsesc fisă în echipamentul de lucru – asta e, luăm omul cu ale lui, o fi având și părți bune, dacă e azi aici.
Un vas de bătălie greu de oprit…
Curg toate ce se cuvine să curgă, fotografiez din balcon, de lângă altar, prin ușile laterale, de peste tot. Se citește hrisovul, se pune în altar, se spală altarul, se lipesc evangheliștii, se acoperă totul. Vine predica. Îmi pare rău, habar n-am ce a spus PSS Virgil Bercea în predică. A zburat totul. Pentru că prim curatorului bisericii i s-a făcut rău, unul dintre cei care făceau poze, un învățător inimos, a sărit să aducă apă, lumea a început să foșnească. Bătrânul a fost scos din biserică, episcopul a spus că ”Domnul ne mai trimite și încercări, cum e aceasta de acum”. Cândva a venit zvonul că omul a murit. Tot în predică, episcopul i-a adresat un cuvânt: ”Dumnezeu să-l ierte”. Slujba e un vas de bătălie care merge înainte… Dar eu nu sunt pe acest vas, sunt doar observator al vasului, așa că pot sări în apă să văd ce s-a-ntâmplat.
Ies apăsat pe o laterală, ajung la pala de iarbă de dinafara bisericii, de peste drum. Omul a fost resuscitat. Răsuflu ușurată. Episcopul s-a uitat și el, când a ieșit cu cădelnița, să vadă ce s-a întâmplat, dar spune că nu l-a mai văzut pe om. Oricum, în momentul în care vorbim despre asta, omul e bine. Mă asigură că e bine. Ciudate sunt obiceiurile bisericii, și probabil destul de greu de dus. M-aș fi așteptat ca totul să se fi oprit, câteva minute, din derulare. Dar, ca în orice alt lucru cu o astfel de curgere, probabil primează ideea asta: ”The show must go on”. N-aș vrea să fiu în pantofii episcopului, acum. Ușor să spui ”Ar fi trebuit să facă asta sau asta”, și totuși, cum curg secundele, atunci când un bătrân îți leșină în față, și totuși vrei să nu dai peste cap toată ziua asta, pentru care s-a muncit niște ani, nu știi… Știu doar ce aș fi făcut eu, pe moment. De-abia acum, când scriu, la o săptămână după, mă gândesc și la ce-ar fi vrut bătrânul prim curator, dacă ar fi putut alege. Și bănui că ar fi ales ca episcopul, deși asta m-a făcut să am o vreme, după slujbă, senzația aceea de coajă de nucă în dinți și de nod de plâns în gât.
Distincții și cozonac final
Un moment important este cel al reactivării vicariatului foraneu de Carei, iar cel care e ales să fie vicar este protopopul locului, părintele Radu Filip, care primește cu bucurie titlul din partea PSS Virgil Bercea. Și mulțumește celor prezenți, neuitând să-l pomenească și pe colaboratorul său, bătrânul prim curator. Mai târziu, după sfințire, noul vicar mă întreabă dacă mi-a plăcut. Îi spun că cel mai mult mi-a plăcut când a vorbit de omul pe care emoțiile îl doborâseră. Se bosumflă puțin, în glumă: ”Păi dacă numai atâta v-a plăcut…” Și totuși, există mereu un ”cel mai mult”. Sunt sigură că părintele Radu Filip va înțelege chestia asta, după ce își va așeza sufletul de emoții.
Tot acum sunt răsplătiți cu distincții și câțiva laici: Radu Galiş, sora Agnes, Ion Filip, Cobârzan Gheorghe şi Adrian Lăţa. Momente de bucurie, care îi vor lega pe aceștia, mereu, de ziua sfințirii bisericii din Carei.
Se termină tot, se trece drumul pentru o felie de cozonac. Un puiandru de câine gri, adică alb dar murdar, nu îndrăznește să se apropie de masa cozonacului. O femeie mă întreabă de care vreau. Zic că nu știu, ceva ce ar mânca și un câine, și iau o felie cu nucă. Femeia se strâmbă: ”A, dați la câine?” N-am des momente din astea dar acum îi spun: ”Și câinii mănâncă firmiturile de la masa stăpânilor lor, nu?” Vine o altă femeie și mă ajută să hrănesc cățelul. Peste tot există un cap și o pajură. Timp să avem,și înțelepciunea de a descoperi care fațetă trebuie aleasă. Îl invidiez pe PSS Milan Sasik pentru somnul lui, pe PSS Virgil Bercea pentru stăpânirea de sine, m-ar bucura să mă molipsesc de înțelepciunea lor, ca de-un pojar. Scot greu și târziu coaja de nucă din dinți, din suflet. Important e că, încă o dată, Împăratului Măririi i s-a deschis.
Ramona Băluțescu
