Duminică, de la ora 20:00, la Teatrul de Stat din Oradea a avut loc spectacolul „Cântăreaţa Cheală” a lui Eugène Ionesco, pusă în scenă de Alexandru Dabija, în interpretarea, de excepţie, a trupei Teatrului German de Stat din Timişoara.
Piesa a făcut parte din Festivalul de Teatru Scurt de la Oradea, ajuns la ediţia a 16-a. „Cântăreaţa Cheală”, piesa de debut a lui Eugène Ionesco, s-a jucat pentru prima oară în 1950 la Paris, şi prezintă incapacitatea omului de a comunica, precum şi încercările sale disperate să ascundă, cu ajutorul limbajului, banalitatea şi golul din viaţa sa, prin dizolvarea dialogului în propoziţii fără sens, şi ulterior, doar litere.
Spontaneitatea ca barometru social
Cred că unul dintre elementele care dau dimensiunea exactă a piesei şi a modului în care au evoluat actorii este spontaneitatea. Sau, mai degrabă, lipsa ei (în cazul actorilor, când vorbim de lipsă de spontaneitate vorbim de o calitate fără de care piesa nu ar fi putut fi jucată). Spontaneitatea este un barometru atunci când vorbim despre relaţiile interumane, despre soliditatea societăţii în general.
Oamenii care se simt în societate „ca peştele în apă” nu au nicio problemă în a comunica, în a reacţiona atuni când trebuie, în a se relaţiona eficient. Atunci când spontaneitatea lipseşte dintr-o societate, dialogurile vin „ca nuca în perete” gesturile au o doză accentuată de banal sau de falsitate, iar pentru un observator din afara acelui mediu, este clar că o boală ciudată bântuie acea lume. Aici a fost un adevărat maestru Eugène Ionesco.
Prin piesele lui, a avut aerul că priveşte viaţa ca un străin, ca un om din afara ei, ca un observator care încearcă să o înţeleagă la prima vedere.
Realitatea ca un fals şi falsul ca o altă dimensiune a realităţii
Personal nu cred că orice trupă de teatru poate juca aşa cum trebuie această piesă. Pentru că este, dacă nu imposibil, foarte greu să evidenţiezi realitatea ca şi cum ar fi un fals şi falsul ca şi cum ar fi o altă realitate. Secvenţele care par a avea o anumită logică sunt, în general, atemporale. În povestea cu pompierul, care sună sau nu sună la uşă, se poate observa una dintre contradicţiile filozofice ale modernităţii, respectiv opoziţia dintre empirism (ceea ce se poate cunoaşte prin intermediul experienţei) şi raţionalism (înlănţuirile logice gen cauză-efect).
La fel de interesantă şi plină de conotaţii este şi povestea soţilor Martin, care constată, în cursul unei discuţii absurde, că sunt căsătoriţi unul cu altul. Să fie aici vorba de rutina care transformă orice relaţie într-un soi de colecţie de automatisme care pot părea de neînţeles private din afară? Cert este că, aşa cum constată şi Sherlock Holmes, relaţia lor este de o fragilitate uimitoare, existenţa ei este asemănătoare cu un castel de cărţi, gata să se prăbuşească la un singur argument.
Actorii Teatrului German au reuşit cu siguranţă, să încânte, pentru mine, evoluţia lor fiind o dovadă clară că piesle absurde (nu doar cele ale lui Eugène Ionesco) sunt mai absurde atunci când le citeşti decât atunci când le vezi.