Am mai spus chestia asta, că atunci când te mână dorul undeva, e bine să-l urmezi, chiar daca e vorba de o plimbare pe o macara de niște zeci bune de metri sau de un acoperiș impunător ce se vrea cercetat. Vrei să vezi ce e acolo, sus, aproape de nori? Vrei să vezi cum se vede tot ce e jos, de acolo? Atunci du-te. Așa am făcut și în cazul Liceului Gerhardinum din Timișoara, ale cărui schele, undeva unde fusese un acoperiș înalt și țuguiat, îmi făceau de o vreme cu ochiul. Și așa am aflat de povestea glontelui din acoperiș, dintr-un elemnt metalic, o turlă, un glonte ce a avut o traiectorie bizară, ce te face să îți pui întrebări.
Totul trebuie să aibă și un punct de pornire, și la mine acesta a fost în 31 august, când sunasem la Dieceza Romano Catolică din Oradea pentru a vorbi cu niște cunoscuți. Erau plecați, dar cum în programul lor figura și o oprire la Timișoara, la Liceul Teologic Romano Catolic Gerhardinum, am plecat într-acolo, dat fiind că nu puteam prinde pe nimeni pe mobil.
Am intrat în curtea liceului, unde nu mai fusesem de niște ani, de când locul încă era folosit de către Politehnica Timișoara, dar care a ajuns la stăpânul său de drept, Biserica Catolică.
Am recunoscut mașinile celor pe care voiam să îi întâlnesc, am făcut o vizită de curtoazie bătrânului Gingko biloba din unul dintre colțurile curții interioare și am mai stat la povești cu domnul de la poartă.
A trecut vreo oră până când cei pe care îi așteptam au ieșit și mi-au înregistrat prezența cu uimire: ”Dar tu ce faci aici?” Am reamintit că, de fapt, locuiesc în orașul ăsta, așa că e firesc să ne întâlnim și aici, nu doar în Oradea, și că una din regulile jurnalistice e că, dacă lucrezi în presă, știi să îi găsești pe cei de care vrei să dai, chiar și în curtea unul liceu aflat depărtișor de casa lor.
Dar, până când a trecut acea oră, am avut timp să mă mai uit puțin prin curtea liceului și să văd câte ceva și în legătură cu lucrările la acoperiș.
Acoperișul de pe Gerhardinum e mare, în toate formele mare, lung, impozant, înalt în unele locuri, extrem de înalt, țuguiat, arată cam ca spatele unui stegosaur plin de țepi. Cel puțin așa îl vezi de jos. Dar… de ce să nu îl vezi cum arată și de sus?
Dar nu era acum, la sfârșitul lui august, seara, timpul pentru așa ceva, în plus ar fi fost puțin mai greu de explicat de ce un ziarist venit să întâlnească niște monseniori a cârmit spre un acoperiș aflat în lucru.
O următoare întâlnire cu spațiul liceului afectat de lucrări a fost peste câteva săptămâni când, împreună cu doi cunoscuți de-ai mei, oameni pasionați de botanică, ne-am dus să facem o vizită Ginkgo-ului. Am apucat să vorbim atunci cu unul din șefii de șantier despre felul în care a fost protejat copacul rar, astfel încât să nu fie afectat de manevrele și de piesele lor din arsenal.
Și tot atunci a încolțit și întrebarea: e voie pe acoperiș? I-am explicat omului că mai făcusem fotografii de pe o macara de 60 de metri, că nu am rău de înălțime sau frici, că am făcut alpinism și speologie, că știu regulile de protecția muncii.
Și totuși, mult mai puțin era nevoie pentru a primi ok-ul șefului de șantier: puțină bunăvoință. Pe care Mircea Dragoș, de la Sorati Construct, a avut-o din plin, și el, și celălat șef de șantier, Cristian Danețiu, de la SC Baustern.
Așa că într-una din zilele următoare m-am pornit iar, în bocanci și haine de tăvăleală, și am apărut la liceu, pentru a vizita acoperișul și pe cei circa 25 de oameni care lucrează aici.
Toată impresionanta lucrare se aproximează a fi terminată într-un an și două luni de la pornirea lucrărilor, deci pe undeva prin aprilie 2011. Cu toate că se lucrează la înălțime mare, nu a fost nici un accident pe aici și lucrătorii, conduși de cei doi șefi de șantier, își știu fiecare și felia, și locul unde să pună pasul, ca nimic rău să nu se întâmple.
Urc până la acoperiș, trecem mai întâi în revistă zona terminată deja. Suntem sus, foarte sus, nici n-aș ști cât de sus – cât de sus poți fi în podul unei clădiri vechi, înalte, într-un oraș ca Timișoara, care peste tot îți lasă impresia unei Viene mai mici.
Dar nu stăm doar sub protectorul acoperiș refăcut ci ajungem și în zona descoperită, median, acolo unde trona, până acum o vreme, impresionantul acoperiș în țugui. Acum sunt aici doar schele, lemn lângă lemn, într-un schelet pe care se va monta noul acoperiș. Dar până acolo mai e.
Urc cu Mircea Dragoș deasupra muncitorilor, care și așa erau foarte sus,când priveai de jos, pe îngustele alcătuiri de metal care te înalță în felii mici, suprapuse, până spre locul unde ar urma să vină culmea acoperișului. Îmi prind și o parte din bocanc într-o poză,cum fotografiez în jos – așa, să arăt că eu le-am făcut, că precis se va găsi cineva să mă întrebe dacă nu le-a făcut altcineva.
Nu-mi place cum stă alcătuirea asta de metal, care se clatină sub pașii noștri, îți dă fluturi în stomac, dar nu o să rămân în urma altcuiva dacă el urcă. Ajungem sus, sus de tot, cel mai sus, de acolo de unde Timișoara devine o sumă de acoperișuri. E fantastic să poți să ajungi la o astfel de priveliște!
Coborâm, îmi pare rău să cobor, mai vorbesc cu oamenii,ei îmi zic că nu le e frică de înălțime, apoi, după ce mai schimbăm câteva vorbe, admit că și frica face parte din fiața lor dar au învățat să aibă grijă. O viață care, uneori, e legată de o coardă, la modul propriu.
Ziua de muncă s-a terminat, oamenii pleacă, merg și eu spre ieșire cu Mircea Dragoș, își aduce aminte de ceva. Mergem înapoi la zona deja terminată de acoperiș. Aici este unul dintre elemetele de vârf. Care a fost străpuns de un glonte.
Întreb cine a observant primul glontele, aflu că unul dintre muncitori, a venit și i-a spus șefului de șantier că crede că e vorba de-un cartus, a văzut urma când a ajuns la elemental metalic care trebuia coborât coarda, pentru că după țiglă au dat tinichigeria jos.
Inițial nu îmi venise să cred. Cum adică urmă de glonte, acolo sus? Mă gîndeam cine o fi stat să tragă acoperișuri, de jos au de prin alte poduri. Dar călăuza mea are altă explicație: nu s-a tras de jos ci de sus.
Sunt Toma necredinciosul, nu cred până nu văd, dar ajungem înapoi la mica turlă, văd urma de glonte, se vede clar pe unde a intrat, pe unde a ieșit, mi se explică și cum era poziționat elemental metalic – e clar, s-a tras dinspre Parcul Central, acolo nu sunt și nu au fost clădiri sau copaci mai înalți decât turla liceului, și e clar că s-a tras de deasupra elementului. Rămâne un mister cine a ajuns să zboare atâta de jos, probabil în al Doilea Război Mondial, și să tragă acest glonte, și cu ce aparat de zburat…
Coborâm de tot, am ajuns în fascinantul punct stație-terminus pe care îl privisem cu jind din curtea liceului, am vorbit cu cei care își tăriesc viața la înălțime și în pericol, și am adus și o întrebare pentru istoricii locului: cum a ajuns, oare, acel glonte în cușma liceului, dintr-o direcție bizară și de la o înălțime ce sugerează un zbor foarte jos?
Ramona Băluțescu
