Nu te-am uitat tovarăşe Păunescu. Şi nu cred că te vom uita vreodată.

Da, ştiu. Sunteţi sătui deja de toate materialele apărute în presă despre defunctul Păunescu, sanctificat de unii, condamnat de alţii. După principiul „după război mulţi viteji se arată” şi în presa românească au apărut, acum, după ce personajul a decedat, tot felul de indivizi care îşi dau cu părerea, dar care în urmă cu câţiva ani au tăcut mâlc atunci când era adus în discuţie „bardul” din Bălţi. Pornind de la această constatare, m-am gândit că ar fi interesant să readuc în atenţia celor interesaţi un material pe care l-am publicat la 10.07.2008 într-un săptămânal din Valea Jiului, un material care îl are în prim plan pe Adrian Păunescu, pe atunci senator de Hunedoara. Un articol de opinie pe care eu îl consider şi astăzi la fel de actual.

„Chiar cei ce văd în negru şi lucrurile bune

Nu pot să nege faptul, de cel mai mare preţ

Că însăşi libertatea de a gândi şi-a spune

Ne-a dat-o Ceauşescu, bărbatul îndrăzneţ.”

Adrian Păunescu

Sunt o sumedenie de motive pentru care nu l-am uitat pe tovarăşul Păunescu, dar cred că cel mai important dintre ele este cel care se referă la crima de care nu-şi va putea şterge niciodată mâinile. Aceea de a fi ucis cultura din România. Că a crezut sau nu a crezut în comunism, că mai crede sau nu şi azi, astea sunt lucruri prea puţin interesante. Dar faptul că cea mai mare parte din ce învăţăm în şcoală se datorează perioadei interbelice şi doar ei, este rezultatul „muncii” lui. Şi pentru asta nu-l vom ierta niciodată.

În perioada interbelică, şi la puţină vreme după acea perioadă, după cum bine ştiţi, începuse în România să crească un pom, un vlăstar care se putea materializa în punct de început al culturii române. Apăruseră un Cioran, un Eliade, un Nae Ionescu, un George Enescu, Gelu Naum, Ştefan Augustin Doinaş, Nichita Stănescu, Nicolae Labiş, Ana Blandiana, Mircea Cărtărescu, Eugen Ionescu sau Marin Preda.

Ce s-a întâmplat cu aceştia? Fie au căzut victime directe ale otrăvii Păunescu ajungând în puşcăriile regimului, fie au fugit din ţară fiind defăimaţi în mod direct de poetul Păunescu şi gaşca lui de „mari artişti comunişti”, fie au trebuit să se înscrie în şabloanele impuse de regim. Dacă azi suntem un vid de cultură în Europa, aşa cum recunoştea critic şi Ovidiu Ioan Chirovici la lansarea ultimei sale cărţi, i-o datorăm şi lui Păunescu. Dar haideţi să analizăm cât de democrat a devenit astăzi fostul cântăreţ de curte.

Omul politic Adrian Păunescu

Ştim bine că politica în România e o morcilă în care se pot scălda doar porcii. Domnul Păunescu a schimbat doar coteţul. Dacă înainte de 1989 făcea politică de propagandă pentru PCR după Revoluţie face politică de propagandă pentru cine-l plăteşte mai bine.

Dar haideţi să facem o scurtă analiză activităţii lui senatoriale. Prima constatare este că cel puţin de ochii lumii, „tovarăşul poet” condamnă comunismul.

„Mi-e dor să ştiu că putem străbate măcar o perioadă istorică fără ceea ce mi-a distrus copilăria: permanentele atacuri la adresa intelectualilor”

spune tovarăşul în interpelarea din Senatul României, din  6 februarie 2006.

Este un mare patriot (sentiment deformat de viziunea comunistă şi cultivat de Ceauşescu, îndeosebi, în problema Transilvaniei) şi un antimaghiar:

„a apărut pe Consiliul Judeţean Covasna, stema veche a Judeţului Trei Scaune, stemă neaprobată, horthystă. (…) Stema aceasta nu are avizul Comisiei de Heraldică a Academiei Române şi nici nu a fost aprobată printr-o Hotărâre de Guvern, aşa cum cer reglementările legale în vigoare. (…) Eu îi întreb pe premierul Guvernului român şi pe vicepremierul care se ocupă de cultură şi care se întâmplă să fie colegul nostru, domnul Marko Bela: este normal să avem asemenea abdicări de la disciplina socială ?! S-a luat, vreodată, vreo măsură împotriva acestui tip de abuz?!”.

Îmi dau deja lacrimile.

Într-o Românie, venită dintr-un comunism care a promovat sub numele de patriotism, mai mult a-ţi urî vecinii şi occidentul decât a-ţi iubi ţara, este normal ca acest tip de discurs să mai aibă încă priză la public. Iar Vadim, Păunescu, şi, mai nou, Geoană, ştiu şi ei acest lucru. Nesimţirea însă întrece orice limită atunci când se dă victimă a cenzurii pe care el o coordona:

„Am fost coleg de generaţie cu el (n.r. se referă la Marin Sorescu), am debutat împreună, ne-am bucurat la Revista „Luceafărul” a lui Eugen Barbu de înţelegerea şi sprijinul atât de necesare în anii începutului. Ne-am bătut împreună cu cenzura, am trecut prin evenimentele grave ale istoriei, el, mai mult decât oricare dintre noi, a ştiut să şi râdă de cele rele şi urâte. Marin Sorescu a murit încolţit în propria lui ţară de duşmanii pe care nu i-a bănuit şi pe care nu i-a stârnit şi care l-au urât pur şi simplu pentru că era un om de geniu, chiar dacă un om discret şi care nu lua nimic, nici măcar din umbra altora”.

Unul dintre duşmanii pe care nu i-a bănuit a fost chiar cel care face declaraţia, dar într-un fel este normal să-i plângă de milă pentru că amândoi îi cântau în strune lui Ceauşescu (În 1984, a apărut un text al lui Marin Sorescu, intitulat pompos: „Prestigiul preşedintelui, prestigiul României socialiste”). Pupincurismul faţă de comunişti, s-a transformat după 1989 în pupincurism faţă de presă care, ar trebui să facă exact ce fac eu în acest material.

„Ziariştii români au dovedit, cu această ocazie că sunt o categorie cu totul şi cu totul specială de oameni maturi şi care ştiu să se solidarizeze în jurul interesului naţional şi să nu-şi bată joc de ţară şi de interesele ei parcurgând repede nişte subiecte de scandal”

El, care a distrus cultura în România, este astăzi apărătorul ei:

„aş cere făcătorilor încă incipienţi ai Legii bugetului să nu ia din banii Academiei. Sigur că totdeauna Academia li se va părea o chestiune foarte depărtată de nevoile oamenilor. Este depărtată până în ziua în care observi că e foarte apropiat tribunalul, că e foarte apropiată rugina, că e foarte apropiată condiţia de bestie”.

Emoţionant, este? În circul numit Senat, tovarăşul mai mult recită decât vorbeşte, asta când nu doarme.

Ar mai trebui ca Irina şi Dolănescu să cânta şi ei şi să pună bilete la intrare, iar spectacolul ar fi total. Despre Hunedoara, judeţul pe care, conjunctural, îl reprezintă în Senat vorbeşte puţin şi rar. E normal, are multe volume de versuri de scris.

Cenaclul Flacăra, o metodă comunistă de spălare a creierului

“(…) Cenaclul „Flacăra” a funcţionat pe de o parte ca o maşinărie bine pusă la punct pentru îndoctrinarea şi manipularea maselor de tineri, dar pe de altă parte a avut şi rolul unei mici „supape de siguranţă”, prin care se mai defulau unele accente protestatare, defulare strict sub controlul Securităţii şi al clanului „Ceauşescu”

la această concluzia a ajuns Liviu Vălenaş în „Cartea neagră a Ceauşismului. România între anii 1965-1989”, una dintre puţinele cărţi de după Revoluţie care a spus lucrurilor pe nume.

De aceeaşi părere este şi Gabriel Liiceanu care, în numărul 2 al Magazinului Românesc, afirmă:

„Adrian Păunescu a făcut cât jumătate din Securitate şi a otrăvit generaţii întregi de tineri”.

Păunescu cotidianul

Masca de democrat pe care şi-o pune ori de câte ori are ocazia tovarăşul Păunescu nu îi acoperă în totalitate faţa comunistă. Exemple ar fi multe, dar să amintim doar câteva dintre ele. Accidentul în care au murit trei membri ai familiei Burlan din Dolj nu a avut nici o consecinţă. Autoarea teribilei crime, soţia poetului, Carmen Păunescu, este încă în libertate. Silvia Burlan a rămas fără părinţi şi a primit în schimbul teribilei pierderi, o maşină de spălat, un calculatorul şi în câteva rânduri sume mici de bani.

Vă sună poetic domnule Păunescu, faptul că o fetiţă 16 ani a rămas fără părinţi şi soră şi cea care e vinovată de această crimă se plimbă liberă pe şosele? Sau vă sună poetică încercarea de a plăti viaţa a 3 oameni cu un calculator şi o maşină de spălat? Nouă nu!

Din aceeaşi categorie fac parte şi accesele de furie şi aroganţa nemăsurată pe care a arătat-o, nu cu mult timp în urmă, faţă de reprezentanţii TVR.  Pentru că aceştia şi-au permis să refuze o ofertă făcută de Adrian Păunescu pentru o emisiune, acesta a găsit de cuviinţă să le atragă atenţia într-un mod, deprins probabil de la cel mai iluminat conducător pe care l-a proslăvit înainte de 1989. Iată ce se scrie pe site-ul televiziunii naţionale:

„Regulile democraţiei şi mecanismele parlamentare au fost grav încălcate atunci când preşedintele Comisiei pentru cultură, arte, mijloace de informare în masă din Senat, domnul Adrian Păunescu, a interzis cu brutalitate preşedintelui-director general al TVR, Valentin Nicolau să-şi exprime argumentele, pe motiv că parlamentarii nu pot fi contrazişi, chiar şi atunci când emit păreri nefondate.”

Ar mai fi de amintit şi declaraţia făcută de Ministrul Culturii, Adrian Iorgulescu, care a cerut, recent, ca muzicologii, actorii, scriitorii sau plasticienii care „l-au cântat’” pe Nicolae Ceauşescu să fie deconspiraţi, astfel încât opinia publică să-i cunoască. Păunescu, evident, nu a fost de acord.

„Ar trebui deconspirate libărcile care stau în jurul lui Tăriceanu”

şi a continuat:

„orice figură istorică a României este de preferat a fi ilustrată în opere de artă decât Tăriceanu şi gaşca lui năroadă”.

Aceste exemple sunt suficiente pentru a înţelege cât de democrat este actualul Senator. Vorba lui Andrei Pleşu

„Pentru a se menţine aproape de exerciţiul puterii, domnul Păunescu poate pupa şi scuipa orice şi, mai ales, poate pupa azi ce a scuipat ieri şi viceversa. (…) Mi-l pot imagina la Judecata de apoi, recitând poeme linguşitoare despre Sfântul Petru şi recomandându-se ca militant criptocreştin. Fireşte, nici în Iad domnul Păunescu n-ar fi lipsit de resurse de acomodare (…).

România va intra în normal când oamenii de genul domnului Adrian Păunescu vor trece neobservaţi sau vor fi consumaţi frugal, ca nişte accidente pitoreşti ale spiritului balcanic”

(Dilema nr 62)