Despre profesorul universitar, acest sculer-matriţer al fabricii de scos idioţi cu diplomă

Nu sunt un om care urăşte profesorii universitari. Exceptând sutele de nopţi pierdute în liceu citind sau cele pierdute în bibliotecile din Cluj sau Oradea, trebuie să recunosc că o bună parte din cunoştinţele pe care le am astăzi, le datorez lor. Începând cu gimnaziul trecând prin liceu şi terminând cu facultatea, mereu am avut fericirea să găsesc oameni deosebiţi, oameni care să îmi deschidă nebănuite uşi spre o mulţime de lucruri pe care doar le intuiam înainte să mă aplec temeinic asupra lor. Nu pot însă să le trec cu vederea cea mai crâncenă slăbiciune, aceea de a face din şcoala românească o fabrică de scos idioţi cu diplomă în loc de oameni competenţi, pregătiţi pentru lumea de mâine. Am simţit asta încă din primele luni de facultate, când am văzut că în faţa compromisului „eu sau copilul meu”, câştigă mereu egoistul „eu”. În facultăţile din România, ceea ce contează cu adevărat este numărul şi nu calitatea studenţilor. Cu câţi sunt mai mulţi cu atât universitatea primeşte mai mulţi bani de la stat. Cu cât au mai mulţi studenţi, cu atât sunt acoperite mai mult locurile cu taxă, cele din care se strâng, la buget, bani frumoşi.

Interesul facultăţilor nu mai este calitatea şi competenţele studentului ci banii lui. El trebuie cocoloşit pe parcursul celor trei ani pentru a continua să vină la facultate şi să plătească în continuare taxa de şcolarizare sau să plătească statul în locul lui. Rezultatul nu este doar faptul că cei mai mari „cretini” ajung oameni cu studii ci şi faptul că oamenii competenţi devin, în scurt timp, scârbiţi de această ecuaţie şi, fie pleacă să facă studii în altă ţară, fie se lasă de ele.

Eu am fost într-o situaţie asemănătoare. Primul şoc l-am avut la prima sesiune atunci când am ascultat o dizertaţie care nu depăşea cu mult o compunere de gimnaziu şi care a fost notată, în final, cu nota 8. Un alt şoc l-am trăit atunci când, după ce am lucrat mai mult de o săptămână în bibliotecă la un referat, profesorul l-a pus peste un teanc de referate spunând: „aveţi toţi 10!”. O situaţie de acest gen, când toţi inculţii iau note mari doar pentru a continua să le umple, indirect, frigiderul profesorilor, este foarte greu de acceptat. Păi, cât mai valorează zecele meu, pentru care am muncit o săptămână şi am citit câteva zeci de cărţi, când o compunere de gimnaziu primeşte nota opt? Ce rost are să mă mai zbat, să mai învăţ?

Explicaţia era mereu aceiaşi, profesorii se declarau nemulţumiţi de aceste lucruri, explicând că şi ei şi-ar dori să aibă pe cine să înveţe, să aibă cu cine discuta, dar că… astea sunt regulile. Sistemul ucide tot. Din păcate, sistemul sunt ei. Sistemul este „cimentat”, de frigiderul pe care trebuie să şi-l umple, de rata pe care trebuie să o plătească la maşina cea nouă şi mai ales de nepăsarea şi de lipsa lor de atitudine. Sistemul este doar pretextul pentru care lumea asta devine din ce în ce mai plină de idioţi cu diplome şi de analfabeţi cu doctorate.

Dar, deşi nu este frumos din partea mea, mă bucură un lucru. Într-o zi vor pălăti cu vârf şi îndesat pentru că visul meu de a face o şcoală serioasă l-au transformat într-un surogat ieftin sau pentru că în schimbul maşinii lor au ales să curme viaţa unor oameni nevinovaţi, licenţiind nişte medici incompetenţi sau nişte ingineri proşti. Într-o zi vor înţelege că fiicele sau fii lor vor fi nevoiţi să fie operaţi de elevii lor incompetenţi, profesorii copiilor lor vor fi incompetenţii licenţiaţi de ei iar pensia lor le va fi calculată de aceştia, oameni care ar fi trebuit să măture strada sau să vândă şaorma la colţ şi care, datorită „bunăvoinţei” lor, au ajuns atât de departe.