Cum am trăit eu Revoluţia din 1989

Ţin minte că eram încă în clasele primare. Purtam uniforma aceea aproape neagră şi cămaşă cu pătreţele, plus o cravată roşie, jerpelită pe care o simţeam ca pe un ştreang în jurul gâtului. Nu, nu pentru că la zece ani eram anticomunist, ci pur şi simplu pentru că era incomodă, prea incomodă pentru un copilaş mărunţel cum eram eu. Şi mai rămăsesm şi cu traume de pe urma ei. Când m-au făcut pionier al patriei, m-au dus într-un fel de excursie la Ţebea. Eu mi-am pierdut în acea excursie ambele inele de cravată, aşa că, atunci când a sosit momentul să îmi pună cravata, mi-a împrumut unul învăţătoarea. Evident, după ce, aşa cum se obişnuia în acele situaţii, mi-a troznit un dos de palmă. Aveam în spate un ghiozdan mare, albastru, în care puteam să îmi pun cărţi pentru o săptămână întreagă, dar în care aveam un penar, două cărţi şi două caiete. Veneam acasă şi trebuia să străbat mai întâi maidanul din spatele blocului, unde prietenii mei, cei care terminaseră şcoala mai devreme, băteau mingea de zor.

Speram să termin repede cu temele sau să o conving pe mama să mă lase măcar o jumătate de oră la fotbal. Jumătate de oră, teoretic, pentru că de multe ori, cu riscul unei bătăi zdravene, jumătatea de oră se transforma în jumătate de zi.

Îmi amintesc că era destul de multă linişte. În afară de copiii de pe caldarâm, nu se prea vedeau oameni şi nu se prea auzeau zgomote. Abia când am intrat în scara blocului am auzit câteva strigăte care, în liniştea acelei după-amiezi, m-au cam înspăimântat. Când am intrat pe uşă, l-am văzut pe tatăl meu stând jos, pe covor, cu vechiul nostru aparat de radio Gloria lângă el, gesticulând energic.

Nu prea înţelegeam despre ce este vorba şi de ce era aşa de bucuros, dar nici nu am apucat să mă gândesc prea mult la asta, căci tatăl meu a venit repede în hol, m-a prins în braţe şi m-a târât de mână pe covor, lângă el. Mi-a vorbit câteva minute bune despre „victorie”, despre „Revoluţie”, despre „tiranul care a fugit” şi despre faptul că el trebuie să meargă la Bucureşti.

Nu a prea reuşit să îşi continue discuţia că a apărut mama din bucătărie, care i-a retezat vorba aproape plângând… nu pleci niciunde! Eu eram prins la mijloc în discuţia lor şi aveam o singură mare întrebare pe care abia într-un târziu am reuşit să o pun: „Pot să ies o jumătate de oră la fotbal?”.

În zilele care au urmat, în micuţul nostru orăşel din Valea Jiului, s-au întâmplat o mulţime de lucruri ciudate. Îmi amintesc că mama îmi explica să nu beau apă pentru că au pus teroriştii nu-ştiu-ce în ea, să nu intru în vorbă cu nimeni şi să stau cât mai departe de stradă. Ei, aş! Cui îi păsa de sfaturile astea.

Am urcat şi eu pe una dintre rabele care mergeau încet pe drumul principal spre primărie. Erau o grămadă de oameni cu steaguri găurite şi, deşi nimeni nu cunoştea pe nimeni, toţi se îmbrăţişau de parcă erau fraţi sau prieteni de-o viaţă. Nu prea înţelegeam de ce mergeam la primărie, dar mă încânta entuziasmul lor. Nu s-a întâmplat nimic deosebit atunci, primăria era goală aşa că ne-am întors spre centrul orăşelului, la fel de entuziasmaţi.

Abia după mulţi ani am auzit o poveste cum că primarul de atunci, care era şi secretar general de partid comunist pe acea regiune, s-ar fi ascuns prin grădina casei în care locuia pentru a scăpa de ura mulţimii. După câţiva ani însă a fost din nou reales primar şi, dacă nu mă înşel, este primar şi astăzi.

Au urmat ani mulţi de atunci, cu rezultate sau fără rezultate notabile, cu reuşite şi eşecuri, cu cărţi multe, biblioteci, universitate, jurnalism, Oradea. Tot ce am învăţat însă mi-a întărit ideea că ce s-a întâmplat atunci a fost un lucru ieşit din comun. Că oamenii nu pot fi trataţi ca nişte animale la infinit şi, mai ales, că mulţi dintre ei, mai bine aleg moartea decât umilinţa, înfometarea sau îndoctrinarea.

Pentru cei cărora le-au putrezit oasele prin închisorile comuniste, pentru cei care au murit făcând rezistenţă în munţi, pentru cei peste care au trecut fără milă taburile în Piaţa Victoriei din Bucureşti sau au fost împuşcaţi cu cruzime în Timişoara, sau pentru oamenii simplii, ca tatăl meu care, a preferat să trăiască ani în şir fără aragaz, butelie sau televizor (cel puţin în Valea Jiului le puteai avea doar dacă îţi făceai carnet de membru PCR), pentru toţi aceşti oameni, merită să fim respectuoşi.

Şi dacă, nu mai putem da timpul înapoi să le arătăm preţuirea noastră, merită să fim parte a oricărei iniţiative care are legătură cu aceste repere ale trecutului nostru, repere care ne definesc pe noi, europenii de astăzi.