Anul care s-a încheiat am fost la foarte multe conferinţe de presă ale senatorilor şi deputaţilor. Spre deosebire de mulţi oameni din presă, care consideră că despre politic nu merită scris pentru că nu se vinde, eu cred că politicul şi politicienii merită trataţi ca oricare alt subiect de presă. Bihorenii care i-au votat merită să ştie măcar dacă votul pus de ei a meritat sau dacă s-au înşelat. La urma urmei, asta este singura modalitate prin intermediul căreia oamenii pot afla ce au făcut cei aleşi de ei cu puterea pe care le-au dat-o pe mâini şi dacă merită, în continuare, să le acorde acest privilegiu.
Am ascultat puncte de vedere pertinente de la unii senatori sau deputaţi, am suportat sofisme ieftine sau „show-uri” mediatice de la alţii.
Despre unele am scris în materialele de opinie, pe altele sunt convins că le-au taxat cei care le-au citit în materialele informative. Dincolo de imaginea pe care aceşti oameni şi-au creat-o sau s-au străduit să şi-o creeze în Bihor, rămân însă rezultate obţinute. Când spun rezultate nu mă refer neapărat la banii pe care i-au adus în judeţ pentru că asta nu a depins doar de ei.
Nu sunt printre cei încântaţi de politicienii care se bat cu cărămida în piept pentru că au adus bani în Bihor pentru ca apoi să facă spume la gură şi să îşi plângă de milă (uitând ecuaţia simplă – cum plantezi aşa culegi) că toţi banii se duc la Bucureşti, Cluj sau Iaşi. România nu are nevoie de politicieni care să gândească conform principiului „cine împarte parte-şi face” ci de politicieni cu viziune care să gândească şi să acţioneze în virtutea unui plan naţional de îmbunătăţire a vieţii şi a condiţiilor în această ţară.
Cele mai noi rezultate, cele date publicităţii de Institutul pentru Politici Publice (IPP) Bucureşti m-au mirat puţin, la drept vorbind. M-au mirat pentru că mi-au dat o nouă dimensiune a unor deputaţi şi senatori care una vorbesc în judeţ şi alta fac în realitate. Oameni care par că sunt cu adevărat preocupaţi de soarta celor care i-au ales dar care au o prezenţă jenantă în cele două camere ale parlamentului.
La fel ca şi în cazul celor de la IPP, nici la mine nu ţine scuza chiulului parlamentar din motive de protest. Parlamentarii au fost aleşi ca să participe la şedinţe. Acolo au tot dreptul să voteze cu „da” sau „nu”, să protesteze prin luări de cuvânt sau prin interpelări adresate Guvernului. Dar nu sunt de acord să-şi ia bani pe şedinţe la care nu merg. Mi se pare lipsă de bun simţ, nu faţă de Guvern, ci faţă de alegători.
Ce ar fi dacă şi bihorenii ar merge la muncă doar în 63% din zile? Ar sfârşi, cu siguranţă, aruncaţi în stradă şi puşi la zid de toată lumea.
În concluzie, 63% prezenţă mi se pare o cifră jenantă pentru un judeţ de 600.000 de persoane care şi-apus speranţele într-o mână de oameni.
