Cu câteva zile în urmă am citit un material interesant despre cum ne schimbă viaţa, fără să ne dăm seama, lucruri neînsemnate precum mâncarea de la „Fast Food”. Evident, cu adevărat important aici nu era cât de sănătoasă sau de nesănătoasă este respectiva mâncare ci cum ne modifică subliminar percepţia asupra timpului. Conform acelui material „Fast Food” întruchipează eficientizarea timpului şi răsplata primită instantaneu, ceea ce îi inoculează omului ideea de a economisi în permanenţă timp, chiar şi atunci când nu ar fi nevoie de acest lucru, rezultatul final fiind un comportament veşnic grăbit.
Nu ştiu dacă lucrurile stau exact aşa. Cred mai degrabă că „Fast Food” este doar o părticică, şi poate una neînsemnată, a unui lanţ de lucruri care, într-adevăr, ne-au transformat într-o specie de oameni mereu grăbiţi.
Cel mai important aspect cred că este legat de însăşi esenţa actului de a fi, de ceea ce îl reglează în permanenţă, echilibrul. Societatea modernă ne-a anulat echilibrul de care noi, ca oameni, aveam nevoie. Am ales, în loc de a găsi un echilibru între ceea ce ne dorim şi ceea ce putem avea, să ne respectăm mai mult dorinţa decât să ne cultivăm înţelepciunea.
Viaţa a devenit o goană nebună şi neîntreruptă după aceste dorinţe pe care, într-un ciclu perfect, noi singuri ni le creem şi mental şi material. Slujba la care mergem în fiecare zi creează, în cea mai mare parte, lucrurile pe care le dorim dar pentru care trebuie să adunăm bani să le cumpărăm (dacă un muncitor lucrează la o fabrică de frigidere, spre exemplu, nu înseamnă că la sfârşitul zilei îşi va lua acasă frigiderele pe care le-a făcut cu mâna lui ci va trebui să muncească pentru a strânge suficienţi bani ca să-şi cumpere un frigider).
Societatea în care trăim cultivă în permanenţă un anumit mod de a fi, un anumit standard. Trebuie să ai o maşină (dacă o ai deja, poţi să îţi cumperi alta mai atrăgătoare), o casă (dacă ai una, poţi strânge bani pentru alta şi mai bună), să porţi un anumit tip de şosete să mănânci în anumite locuri, şi să foloseşti alimente de un anumit tip.
Toate astea te invadează pe toate canalele (reclamele spre exemplu) se insinuează în discuţiile prietenilor, în rutina părinţilor, a perechii tale, devin etaloanele de netăgăduit ale societăţii în care trăieşti. Te întregesc ca persoană, ca element în această lume. În acest context, ţie nu îţi mai rămâne decât să alergi după ele. Să îţi transformi viaţă într-o goană veşnică după un anumit standard.
La toate acestea contribuie şi numeroasele sisteme care în mod indirect te forţează să apuci pe acestă cale. Ajunge să îţi doreşti o singură dată un obiect care îţi depăşeşte puterea financiară pentru a deveni sclavul pe ani buni al acelei dorinţe (una care, în fapt, poate dispărea imediat după ce ai cumpărat acel obiect). Instituţia care legalizează acest mod de sclavie poartă numele de bancă. În societatea modernă, cămătăria este un lucru interzis prin lege, dar cămătăria ca sistem sau lanţ de instituţii este considerat o mare realizare.
Perversitatea etaloanelor false pe care şi le-a creat lumea modernă pătrunde adânc în mintea tuturor în aşa fel încât, la un moment dat, nu poţi concepe viaţa copiilor tăi fără aceste lucruri.
Şi dacă la un moment dat, te scârbeşte această veşnică alergare (publicitatea, anumite forme ale ei mai exact, contribuie din plin la această situaţie. Amintiţi-vă de câte ori aţi cumpărat ceva datorită reclamei acelui produs şi de câte ori aţi fost mulţumit de acel ceva) viaţa de familie, apariţia unui copil, îţi dă un nou imbold să o apuci pe acelaşi înrobitor drum. Acum nu mai trudeşti pentru îndeplinirea propriilor tale dorinţe ci pentru ca fiul sau fica ta să nu ducă lipsă de nimic când va fi la o anumită vârstă.
Ajuns la pensie (în cel mai fericit caz) cu părul alb şi oasele obosite ai să te chinui nostalgic să înţelegi ce s-a întâmplat cu toată viaţa ta? Cu acei ani de la început când porneai în viaţa cu ochii plini de speranţă?
Şi toate acestea, pentru ce? Pentru că lumea în care trăieşti nu te-a învăţat să îţi controlezi dorinţa, să îţi doreşti cât poţi avea. Nu pentru a te plafona (în fond şi plafonarea este tot o lipsă de echilibru) ci pentru A-ŢI TRĂI VIAŢA (evident, nu în sens hedonist).
Oare nu este mai înţelept să înveţi cât şi ce să îţi doreşti decât să devii sclavul propriilor dorinţe?
