De cele mai multe ori oamenii merg la judecător când consideră că li s-a făcut o nedreptate. După o perioadă de timp (în România, o perioadă lungă de timp) tribunalul decide şi, dacă oamenii au dreptate, li se dă dreptate. Asta înseamnă că trăiesc într-un stat democrat, un stat în care oamenii au drepturi şi obligaţii şi în care li se respectă drepturile. Nu vorbim aici doar de un sentiment de siguranţă şi de o stare de fapt, vorbim de o anumită organizare pe care oamenii au acceptat-o şi au decis să o respecte pentru a le fi lor bine. Şi totuşi, în România democrată, la 21 de ani de la Revoluţie, puterea juridică este bătaia de joc a Guvernului iar sentinţele, unele chiar irevocabile, nu sunt puse în aplicare.
Mai mult, dacă luăm drept exemplu cazul profesorilor, Guvernul nu doar că nu pune în aplicare nişte hotărâri judecătoreşti irevocabile dar scoate şi o hotărâre care amână toate drepturile câştigate în instanţă de cadrele didactice.
Nu discutăm aici dacă profesorii au sau nu au dreptate, asta este altă poveste, discutăm despre o hotărâre judecătorească irevocabilă anulată de o Hotărâre de Guvern. Adică despre nesocotirea de către executiv a puterii judecătoreşti într-o ţară democrată.
Este curios cum, o mână de oameni, propulsaţi în funcţii importante printr-un act democratic (votul popular) batjocoresc cu bună ştiinţă tot ce ţine de democraţie şi, indirect, tot ce ţine de cei care le-au asigurat locul călduţ pe care stau.
Cred că dacă Dumnezeu ar îndrăzni să le dea dreptate profesorilor, Guvernul Boc ar da repede o Hotărâre prin care ar anula decizia divină. La urma urmei, Dumnezeu are cerul şi pământul în stăpânire, dar aici, în România, Dumnezeul tuturor e Guvernul Boc.
Să luăm alt exemplu. Camera Deputaţilor şi Senatul României sunt organismele care, într-o democraţie normală, ar trebui să legifereze. Acest prerogativ, singurul pentru care parlamentarii au fost votaţi şi pentru care câştigă bani frumoşi din buzunarele noastre, a fost anulat în numeroase rânduri de asumările, pe bandă rulantă, ale actualului Guvern.
Codul Civil, Codul Penal, Legea educaţiei naţionale, Legea cadru privind salarizarea unică a personalului plătit din fonduri publice, Legea privind reorganizarea unor autorităţi şi instituţii publice, raţionalizarea cheltuielilor publice, Codul Muncii şi, mai nou, proiectul de lege privind plafonarea salariilor profesorilor şi Codul de dialog social, sunt tot atâtea legi care au fost sau urmează să fie trecute prin asumarea răspunderii Guvernului.
Mai putem vorbi, după aceste exemple, despre România ca despre o democraţie parlamentară. Guvernul Boc este mult mai competent decât cei aproximativ 470 de parlamentari pe care românii i-au votat. În concluzie, şi aici, tot Guvernul Boc este Dumnezeu.
Nu ştiu ce părere aveţi dumneavoastră despre aceste lucruri, dar eu consider că aceste atitudini nu-şi au loc, nici într-o ţară din lumea a treia, ce să mai vorbim despre o democraţie europeană, cum este considerată România.
Trist, însă, nu este că avem un Guvern care este incompetent şi nesimţit (dacă ar fi avut bun simţ şi-ar fi dat demisia de mult), ci că nu avem alternative. Vedem, în umbra Guvernului Boc, făcându-se alianţe între securişti (unii dovediţi de CNSAS) şi liberali, între urmaşii fostului prim secretar PCR, Ion Iliescu şi liberali, între călăii care au torturat oameni cu coloană vertebrală în închisorile comuniste şi victimele acestora, lovite de o amnezie de neînţeles.
Vedem cu tristeţe că, la două decenii de la Revoluţie, nu avem încă un om curat şi drept, cinstit şi plin de bune intenţii căruia să îi dăm votul nostru, pe care să îl însărcinăm cu toată încrederea noastră. Ne rămâne însă, la fel ca în ultimii douăzeci de ani, să ne alegem singuri supliciul: „Care este cel mai puţin rău dintre cei răi?”
