În joia de dinaintea Paştelui, episcopii catolici spală si sărută picioarele a doisprezece enoriaşi, în amintirea spălării picioarelor celor doisprezece apostoli, gest care se spune că a fost făcut de către Isus Cristos la Cina cea de Taină.
Şi la catedrala Sf Nicolae din Oradea a avut loc acest ritual, episcopul Virgil Bercea trecând pe la fiecare dintre cei care fuseseră desemnaţi pentru această ceremonie, aplecându-se şi splălându-le şi apoi uscându-le picioarele, sărutându-le mai apoi.
Cel pentru care comunitatea pe care o păstoreşte spune „Pe stăpânul si arhiereul nostru, Doamne, îl păzeşte” şi-a dezbrăcat straiele episcopale şi s-a incins cu un ştergar.
În timpul acesta, picioarele dezgolite ale seminariştilor şi ale altor bărbaţi din eparhie aşteptau.
La fiecare dintre cei doisprezece, episcopul s-a aplecat pâna la tălpile lor.
A turnat apă şi le-a primenit simbolic.
Apoi le-a şters cu ştergarul şi le-a sărutat. Doar cel care îl întruchipa pe Sf Petru s-a împotrivit la început. Se mai încurcă oamenii, e momentul cel mai important, episcopul dă şi o scatoalcă părintească, lucrurile merg mai departe.
A îl portretiza pe Sf Petru e cea mai râvnită parte pentru un seminarist. Nu doar că îţi sătută episcopul piciorul dar şi intri în filosofia dăruirii şi acceptării, a slujirii şi a ascultării.
Apoi şosetuţele, pantofii, s-a terminat.
Episcopul se îmbracă, sunt şi altele de făcut.
Apoi se termină toate, ultimele cuvinte, o binecuvântare, biserica se goleşte.
Dar undeva rămâne iar, pentru încă un an, că cel mare e mare nu faţă de altceva decât faţă de nevoia celui mic, atunci când are ce să dea.
