Steaua Bucureşti câştiga, în urmă cu 25 de ani, Cupa Campionilor Europeni. Orice iubitor al sportului din România și în special al fotbalului nu poate uita data de 7 mai 1986. Atunci, în seara acelei zile, a avut loc cea mai mare performanță din istoria României la nivelul echipelor de club. Nimeni alta decât echipa Steaua București reușea pe Stadionul „Sanchez Pischuain” din Sevilla să se impună în finala Cupei Campionilor Europeni după executarea loviturilor de departajare în fața celebrei FC Barcelona. A fost 2-0 după ce Lăcătuş şi Balint au reuşit să transforme cu mult sânge rece penaltyurile trei şi patru ale alor noştri. Au trecut anii şi acest lucru devine din ce în ce mai important de subliniat în fiecare an.
Noi, bihorenii, trebuie să fim mândri de faptul că pe banca tehnică a acelei echipe a luat loc nimeni altul decât Emerich Jenei antrenorul cu domiciliul stabil, de zeci de ani, în Oradea.
Personal am văzut acea finală la un televizor alb-negru din vremea respectivă cu dorinţa clară de a fi martorul unui succes. Aveam inima cât o alună în momentul în care a început partida iar o dată cu trecerea timpului tensiunea era tot mai mare. Nu o să uit formula de start: Dukadam – Iovan, Bumbescu, Belodedici, Bărbulescu – Majearu, Boloni, Bălan, Balint – Lăcătuş, Piţurcă. Eternul căpitan Tudorel Stoica a fost rezervă după „nenorocitul” de cartonaş galben din jocul de la Bucureşti cu Anderlecht Bruxelles.
Au fost 120 de minute de fotbal mai modest, de angajament total, cu o Steaua Bucureşti în echipament alb complet dar care s-a dăruit până la sacrificiu.
Deşi porneau clar cu prima şansă, spaniolii au fost dominaţi tactic de o echipă aşezată în teren cu dorinţa clară de a nu primi gol. Schuster, internaţionalul german, a marcat în minutele de prelungire dar reuşită a fost anulată după un henţ evident.
Primele două tururi, încălzirea
În toamna lui 1995, campioana ţării, Steaua Bucureşti, reuşea să o elimine fără prea mari probleme pe Hajkle Bold Club Danemarca, după un 1-1 în deplasare şi un neverosibil 5-1 pe propriul teren. În turul secund românii au dat peste campioana Ungariei, Honved Budapesta cedând în prima manșă, scor 0-1, după reuşite celebrului Detari pentru ca, în Ghencea, să câştige clar 4-1.
Era deja 3-0 după mai puţin de 17 minute de joc, Lăcătuş & co. având deja o misiune uşoară. Nu este un secret pentru nimeni că, în acea perioadă, cine juca contra roş-albaştrilor avea emoţii la debut, orice echipă cedând în primele 15 minute datorită unui joc de pase în viteză, iar reuşitele de spectacol nu întârziau să apară.
Noroiul, frigul şi… norocul, aliatul nostru
A urmat turul al treilea, sau, mai bine zis, sfertul de finală cu echipa Kuosisi Lahti, una dintre echipele nordice care nu strălucea. Primul tur în Ghencea, „viteziştii” s-au întrecut în ratări. Nici nu se ştie cum au trecut cele 90 de minute iar scorul a rămas alb.
A urmat un retur în deplasare, în Suedia, unde, pe un frig mai mult decât pătrunzător, ai noştri nu s-au adaptat condiţiilor.
Partida era una în care adversarul folosea tactica britanică, cu multe mingi aruncate în faţă pentru a crea superioritate numerică. O dată cu trecerea timpului, şansele ca roş-albaştri să meargă mai departe, scădeau.
A venit în schimb, minutul 86 al întâlnirii, atunci când, într-o învălmăşeală în careul advers, Victor Piţurcă a înscris cu vârful bocancului din apropiere. A fost golul care deschidea drumul spre semifinale.
Magia unul „şahist”
Şi de astă dată sorţii au fost de partea românilor care aveau să întâlnească pe Anderlecht Bruxelles, campioana Belgiei, primul meci în deplasare. După o înfrângere, a doua în această competiţie, 0-1 în deplasare, românii avea şansa unei mari finale. Stadionul Ghencea vuia deja înainte cu trei ore iar după numai nouă minute scorul general era egal 1-1, Piţurcă marcând din careu.
Până în final, „zburdând” pe teren, bucureştenii au mai punctat de două ori prin Balint şi acelaşi Victor Piţurcă, eroul serii. Îmi aduc aminte un interviu după acest joc în care fostul selecţioner declara sincer:
„Pasiunea mea e şahul iar meseria mea e golul”.
Aceste cuvinte sunt importante, pentru că au fost spuse de un om care avea să fie un viitor strateg într-un joc de fotbal bine gândit, cu valori limitate.
Marea bucurie şi cuvintele lui Ceauşescu
La o scurtă discuţie cu Emerich Jenei, despre finala de la Sevilla, acesta avea să spună că a fost un joc pe care toţi românii l-au aşteptat iar jucătorii au simţit că sunt în faţa celei mai mari performanţe din istorie. Alături de cei nominalizaţi mai devreme, au mai făcut parte din lot Stângaciu, Radu II, Pistol sau Iordănescu, ultimul făcându-şi cu acest prilej retragerea.
„Când am venit acasă, la Bucureşti, şi am văzut mulţimea adunată în Bucureşti, ne-au dat lacrimile. Eram fericiţi şi ştiam că sunt clipe de neuitat.
Nici nu mai ştiu, Lăcătuş parcă a dus Cupa Campionilor Europeni acasă la el. Cu toţii doream să o avem în vitrină. Binenţeles că nu s-a putut”
spunea Emerich Jenei.
În memorie i-au rămas cuvintele tovarăşului Nicolae Ceaşescu care, la dineul oficial oferit special echipei şi conducerii, avea să-l întrebe pe antrenor:
„Tovarășe Jenei nu era mai econom să câştigăm în 90 de minute? De ce a fost nevoie şi de prelungiri? Economiseam timp”.
Nici nu ştiai cum era mai bine… să fi câştigat mai devreme sau să te joci cu emoţiile unei naţiuni…. Azi, din păcate, suntem nevoiţi să trăim din amintirile unei nopţi magice de mai, când, nişte fotbalişti „magnifici”, au făcut un popor român fericit, cel puţin pentru o noapte.
