Aurora boreală a Virginiei Zeani

Ascult iar „Sempre libera” de pe youtube, de pe linkul pe care l-am primit ca prim contact cu opera Virginiei Zeani. Drumul de la acea primă audiţie, cu o Violettă extraordinară, de o culoare, o prestanţă, un joc şi o strălucire aparte, din Traviata, Violettă pe care încă nu o descoperisem pe-atunci, din trecut, şi întâlnirea cu minunatul om care a întruchipat-o de sute de ori, se va aşterne îndată pe hârtie. Nu ştiam de ce nu auzisem despre aşa o cântăreaţă fantastică, în ciuda faptului că iubesc opera şi că am căutat-o, în timp, şi ca spectacol, şi doar ca audiţie.

Mai apoi, solicitând informaţii despre Virginia Zeani dar mai ales citind cartea „Canta che ti passa”, care prezintă mult din viaţa artistei, am realizat că această cântăreaţă de operă este, ca mulţi alţi oameni de cultură, un om care a trebuit să plece de aici ca să strălucească şi, deşi ea nu a ascuns niciodată pământul de unde şi-a tras seva, timpurile au fost de aşa natură încât despre ea nu se vorbea mult la noi. Târziu, mai degrabă după revoluţie, au venit momentele în care să se arate că e preţuită şi în tară, de către cei care avuseseră acces la măiestria pe care ea a oferit-o de pe scenă.

Un om care a luptat să poată să dea ceva celorlalţi, un om deosebit nu doar prin voce şi prin jocul de scenă ci şi pentru felul în care şi-a curs viaţa, prin detaliile pe care le-a păstrat în memorie, din orice, în timp, prin ochiul atent care a ajutat-o să poată schiţa sumar dar corect portretele personalităţilor care i-au intersectat viaţa – toate acestea le găsiţi în cartea „Canta che ti passa”, structurată ca un dialog al artistei cu jurnalistul şi politicianul Sever Voinescu, apărută la Editura Galaxia Gutenberg.

O carte care se citeşte pe nerăsuflate şi care te face să-l invidiezi cu o invidie bună pe cel care a ştiut să pună întrebările şi să cheme amintirile artistei astfel încât rezultatul să fie o biografie prezentată încântător, atât din fragmente de viaţă cât şi din gândurile şi sentimentele Virginiei Zeani legate de cele care au reprezentat şi reprezintă valori în viaţa sa: ţara de unde a plecat, Regele Mihai, părinţi, credinţă, operă, scenă, prieteni, dragoste, soţ, copil, noţiunea de locuire, tinerii cântăreţi care vin din urmă, Italia, Statele Unite ale Americii, lumea întreagă cu ce are ea bun şi frumos.

Dar atunci, la început, în acel octombrie bun, cu prima arie, era mai întâi Violetta, răsărită ca din spuma mării, într-un tablou de Botticelli, ca descoperirile ce au arătat că viaţa se poate baza nu doar pe clasicul carbon ci că există pe pământ vieţuiri total diferite de a noastră, ce „ard” prin alte substanţe decât cele pe care le ştiuserăm necesare până atunci. Zeci de ani de carieră de care aflam brusc, ca, la rândul lor, mulţi alţii din România.

Am găsit rapid şi „Caro nome”, „Vissi d’arte”, „Si, mi chiamano Mimi” şi multe alte arii, cunoscute deja de la diverse soprane, despre care s-a auzit mai mult aici. Vocea, mişcarea scenică, frumuseţea, un anume fel de a încarna personajul pe care îl reprezenta m-au făcut să o îndrăgesc pe Virginia Zeani, cea de departe. De atât de departe, încât părea doar o imagine alb-negru, deşi atât regizorul Horia Balint din Oradea cât şi episcopul greco-catolic Virgil Bercea, din acelaşi oraş, îmi vorbiseră despre Zeani cea adevărată, cea de acum, din Statele Unite, şi despre cartea scrisă cu ajutorul ei care urma să fie publicată în România.

Iar cartea, publicată exact cu sprijinul Prea Sfinţiei Sale Virgil Bercea, a venit să completeze ceea ce fragmentele din opere, la care am avut acces, arătaseră deja: că pământul poate fi frumos când oameni frumoşi şi talentaţi şi buni îl calcă. Şi-ai fi vrut să fie o noapte lungă, aproape polară, ca povestea Violettei de pe scenă să nu se mai sfârşească. Şi-ai fi vrut să fie o zi lungă, cu soare, ca să poţi întreba alte o mie de lucruri de pe lângă cele ce apăreau în carte şi să-i mulţumeşti Virginiei Zeani pentru cadoul făcut atât prin vocea cât şi prin viaţa ei.

Şi, cu toate că părea greu de crezut ca aceste dorinţe să se întâlnească, cum şi superbele flori catifelate ale plantei pe care o numim „violettă de Parma” se îndură uneori şi apar pentru noi, şi această „absolută”  (aşa cum a fost supranumită) Virginia Zeani, Violetta noastră nu de Parma, ci de Solovăstrul ei drag din Mureş, a ajuns să ne ofere prezenţa ei şi pe timp de zi, şi pe timp de noapte, săptămâna trecută, într-o auroră boreală personală în care a fost timp şi pentru cântat, şi pentru mulţumit, şi pentru întrebat. Clipe de bucurie au fost toate cele petrecute cu ea, şi între patru ochi,şi în cadru restrâns, şi în sala de concert. Pentru că Virginia Zeani, care a venit să ne arate că, uneori, legendele există, a dat o lecţie de dicţionar despre ce înseamnă cu adevărat o DIVĂ: nu un balon de săpun ci prestanţă, strălucire, generozitate, profunzime, talent.

Virginia Zeani se naşte în 1925, în Solovăstrul de care am pomenit deja, într-o familie de greco-catolici. Pleacă la Bucureşti la vârsta de şase ani dar revine periodic în locul natal. Studiază canto, ştiind de mică „ce vrea să se facă atunci când va fi mare”, şi anume cântăreaţă de operă. Cu toate acestea devine studentă a Universităţii din Bucureşti –Facultatea de Litere şi Filosofie.

În 1947 pleacă în Italia, ţară care va deveni patria ei de suflet, fără să uite vreodată România. Continuă studiile la Milano şi îşi schimbă numele de familie în Zeani.  Debutul absolut în operă are loc în 1948, în 16 mai, la Bologna , cu rolul Violetta Valery din opera La Traviata de Giuseppe Verdi. Acesta va deveni emblematic pentru cariera Virginiei Zeani, ea jucându-l de peste 600 de ori. Din acest moment vin invitaţiile din partea marilor teatre lirice din Italia şi, mai târziu,din întreaga lume.

Soprana Virginia Zeani se căsătoreşte cu basul Nicola Rossi-Lemeni, cu care are un băiat. Nici unul dintre cei doi soţi nu renunţă la carieră, făcând astfel, după mărturisirile artistei, ca emoţiile legate de scenă să fie duble pentru fiecare. Este unul dintre cele mai frumoase şi trainice cupluri din lumea operei.

În 1955 are loc marele debut al Virginiei Zeani pe scena Teatrului de Opera din Roma, teatru unde a şi rămas ca „primadonna assoluta” pentru următorii de 25 de ani. Urmează o carieră extraordinară, punctată de multe evenimente, atât în viaţa profesională cât şi cea personală: debuturi, premiere, călătorii, întâlniri pe scenă şi în afara ei, înregistrări de discuri, filmări dar şi „cumpărarea părinţilor”, care vor putea să iasă din iadul comunist şi să se alăture fiicei lor în Italia. Un giuvaer al operei, plecat din România, avea să strălucească mult timp în întreaga lume, ca una din cele mai mari soprane ale tuturor timpurilor.

În 1982 are loc retragerea din cariera solistică şi, un an mai târziu, diva şi soţul ei se stabilesc în Statele Unite ale Americii, unde amândoi devin profesori de canto la Indiana University din Bloomington. Acum şapte ani  Virginia Zeani se retrage de la catedra de canto şi se mută în Florida, la West Palm Beach, unde continuă până în prezent activitatea de maestră de canto.

Pe tot parcursul carierei sale extraordinare, de câteva zeci de ani, Virginia Zeani a revenit cu bucurie în România, atât înainte de revoluţie precum şi după. În 2000 a fost invitată în ţară de către preşedintele Emil Constantinescu care a decorat-o. Tot o decoraţie, „Nihil Sine Deo”, a primit şi anul acesta din partea Regelui Mihai, ca omagiu pentru întreaga sa carieră artistică. Regele în care îşi pusese încrederea atunci când a plecat din ţară, crezând că „va fi bine cât e regele în ţară”.

Regele a fost alungat, bine nu a mai fost, au urmat deceniile comunismului, a urmat întunericul. Una din revenirile Virginiei Zeani în România are loc după decesul tatălui ei, ceremonia de înmormântare fiind condusă, la Solovăstru, de cardinalul (de mai târziu) greco-catolic Alexandru Todea. Poza pe care artista i-o dăruieşte cu autograf ierarhului îi rămâne pe retină şi în suflet adolescentului de 14 ani de atunci, Virgil Bercea, nepotul cardinalului, acum episcop greco-catolic de Oradea. Adică cel care s-a apropiat de operă ca de una dintre deliciile vieţii sale şi care a ajuns în postura de a oferi şi altora un lucru pe care şi-l dorea, prin ani, întâmplat: o întâlnire „altfel” a românilor, mai ales a transilvănenilor cu Virginia Zeani.

Astfel, prin îngrijirea ierarhului orădean, în braţul de cărţi care apar în fiecare an prin contribuţia sa de înaltă faţă bisericească ce înţelege că legătura cultelor cu cultura nu e doar din cauza primelor silabe ale cuvintelor acestora două, apare şi volumul „Canta che ti passa”, o biografie scoasă la iveală prin dialog cu abilul şi deosebit de plăcutul interlocutor care a ştiut să fie Sever Voinescu. Dar mecenatul episcopului Virgil Bercea nu se opreşte aici, el contribuind şi la lansarea acestei cărţi în mai multe locuri din ţară, într-un adevărat turneu al doamnei Virginia Zeani prin România.

Zilele şi nopţile aurorei Virginia Zeani încep la sosirea din Bucureşti, de acum două săptămâni. Aici a fost întâmpinată de episcopul greco-catolic Mihai Frăţilă. Bucureştiul nu a fost doar o poartă de intrare în ţară ci şi primul punct strategic al acestui tur de forţă: Regele Mihai, regele care, încă rămas în ţară la plecarea spre Italia a Virgiliei Zeani, era garantul pentru binele dorit, a întâlnit-o pe diva noastră şi a decorat-o cu distincţia „Nihil Sine Deo” pentru întreaga sa activitate. Nici nu se putea ceva mai potrivit, dat fiind că este vorba de o carieră ce a atins superlativul absolut dar si pentru că acest superlativ a fost mereu perceput de către artistă printr-o pioasă relaţie cu Creatorul.

Au urmat lansările cărţii, în Târgu Mureş (unde Virginia Zeani a avut amabilitatea de a acorda timp de două ore autografe), la Oradea, Cluj şi Bucureşti. Dar cei care au dorit să o întâlnească pe marea artistă au avut parte de mult mai mult decât de o lansare de carte – peste tot şi-au găsit locul în program şi discuţii cu Virginia Zeani precum şi spectacole dedicate ei. Pe lângă acestea, la Cluj a avut loc şi o ceremonie specială, în cadrul Universităţii Babeş Bolyai, în cadrul căreia artista a devenit profesor honoris causa al acestei instituţii. Prof. dr. Andrei Marga, rectorul universităţii, a deschis, prin alocuţiunea sa ceremonia din Aula Magna. Prof. dr. Virgil Bercea, episcopul greco-catolic al Oradiei dar şi decan al Facultăţii de Teologie Greco-Catolică a acestei universităţi a citit Laudatio. La ceremonie au participat numeroase cadre didactice precum şi iubitori ai muzicii de operă. Alături de ei s-a numărat şi episcopul greco-catolic al Clujului, Florentin Crihălmeanu, venit să întărească prin prezenţa sa valoarea deosebită a acţiunii organizate de către colegul său, ierarhul orădean. După lansarea de carte de ieri, 24 mai, de la Bucureşti, la care a participat foarte multă lume, artista oferind timp de două ore şi jumătate autografe pe cărţi, colega noastră de breaslă Luminiţa Arvunescu, de la Radio România Muzical, ne-a spus că doamna Zeani a mărturisit public că se gândeşte să revină în România în viitorul apropiat, pentru câteva „masterclasses”. Acest lucru ar fi o deosebită iniţiativă, pentru a oferi din experienţa unui artist de mare renume tinerilor cântăreţi români şi pentru a îi ajuta prin facilizarea de diverse contacte, prin relaţiile pe care Virginia Zeani le are cu marii impresari ai lumii.

Aştept Interviul. Emoţie. Întâlnirea cu scânteietoarea Virginia Zeani. Va avea loc la Oradea, la concertul organizat în onoarea divei, la Filarmonica din oraş. Zile şi nopţi de documentare, de întrebări, de bâzâială, chiar, înroşesc firele (vorba vine) de telefon între Timişoara mea şi cei implicaţi în publicarea cărţii, în prezentarea ei, în regia concertului, în serata de la Oradea, în tot ce va curge înainte şi după ea. Graţie părintelui Silviu Hodiş, cel care conduce editura la care a apărut volumul „Canta che ti passa”, am cartea înainte de lansarea sa oficială şi pot să o buchisesc din scoarţă în scoarţă. Şi se întâmplă iar unul dintre lucrurile pentru care îmi iubesc până la lacrimi meseria: cei 19 ani de muncă în presă se şterg, devin copilul care citeşte o carte cu zâne. Şi care nu vrea mâncare sau băutură sau ceva care să deranjeze dacă necesită mai mult de o mână, pentru că această carte fură, şi duce, şi… „zboară gândul meu pe aripi de aur”, cum spune textul din „Corul Robilor” din Nabucco.

Probabil asta e marele talent al celor mari: să te fure şi să te ducă şi să te găseşti iar acolo unde, în urmă cu ani, erai la începuturi şi ai fi putut alege orice pentru viaţa ta, ca nişte misterioase ţesuturi meristematice ale plantelor, din vârfurile tulpinilor, nediferenţiate, din care încă poate ieşi orice: frunză sau floare sau ram. Şi tot ca o fetiţă cu toate visele în faţă îi urmezi viaţa Virginiei Zeani şi te bucuri să te găseşti în ea, îţi spui, tot ca un copil, că „uite, şi ea”, şi această recunoaştere capătă valenţe de vrajă, şi îşi spui că mâine vei putea şi tu… Mâinele tău a trecut, drumul tău l-ai ales şi eşti deja pe el de decenii dar pentru o clipă eşti iar acolo de unde toate sunt posibile, calea e din pietricele galbene, în faţa ta, ca a lui Dorothy din „Vrăjitorul din Oz”, dar Virginia Zeani îţi aduce aminte că o carieră adevărată nu poţi face fără talent însă, în acelaşi timp talentul singur nu răzbate fără o enormă muncă.

Sunt copilă în Mureş, alături de Virginia Zeani (ceea ce nu e greu, satul mamei mele, Şomoştelnic, fiind în acelaşi judeţ ca Solovăstrul ei),  mă regăsesc în joaca ei cu pietrele din copilărie, în laptele cald de care îi era scârbă şi la care am strâmbat şi eu din nas, la bunica maternă fiind, atunci când cei de acolo au avut proasta inspiraţie de a îmi spune că e „cald de la vacă”. O văd, o înţeleg şi mă oglindesc în ea prin patefonul pe care îl avea acolo şi care e ce, mai târziu, era „picapul” bunicilor la care am crescut, şi care întâlnea cel mai degrabă discuri de muzică de operă sau simfonică.

Am parcurs cartea dintr-o respiraţie, cu identificări, cu diferenţe, cu rostuiri ale sorţii, cu tot. Cu ea în cap fug la Oradea pentru concert şi pentru tot ce va urma. Se lucrează la drum, se întârzie mult. De mai bine de 10 ani, de la premiera cu „Bun es bunhodes” („Crimă şi pedeapsă”) de la Debrecen nu mai prind să trebuiască să ajung pe fugă direct la locul unui spectacol şi să mă schimb în toaletă. Pălăria e cu  mine, borşa Alcozer, mânuşile nu. Sunt distrusă. Silviu Hodiş, care îşi ordonează cărţile pentru cumpărători râde de mine. „Nu înţelegi, trebuia să fie perfect, am aşteptat seara asta…” Şi el a aşteptat-o, standul lui nu are nevoie de mânuşi ca să fie perfect. Îl invidiez.

E aici Bogdan Enache, impresarul si omul de imagine al sopranei Angela Gheorghiu, cel care, cu amabilitate, şi-a oferit serviciile, alături de Luminiţa Arvunescu, de la Radio România Muzical, pentru ca zona de imagine şi contactele cu presa ce vor urma să aibă loc în cel mai bun mod cu putinţă. O ultimă urare de bine maestrului Horia Balint, care, pe lângă că a semnat regia spectacolului, va face şi prezentarea momentelor serii, şi totul începe. Zâmbesc la fiecare frază a prezentatorului –nu doar pentru că ştiu deja textul din noaptea de dinainte dar şi pentru că îl recunosc cu crezurile sale, atât artistice cât şi de orădean dintr-o veche familie, cu profunde sentimente monarhice, dar şi ca şi membru al comunităţii greco-catolice a oraşului, comunitate care este prezentă prin mulţi dintre membrii săi, azi, la concert.

Intră Zeani. O cortină de catifea roşie, braţul episcopului şi diva… vine!… E ca un cal pur sânge care ajunge în arenă – vezi asta prin felul în care îşi ridică prima oară capul spre public, prin modul în care primeşte aplauzele. E o bucurie să fim alături,toţi, să ne bucurăm de o seară de pasaje din opere, laolaltă cu una din divele care au ajutat la a se ajunge la ceea ce este opera azi.

Urmează să cânte sopranele Luiza Fatyol, Timar Kinga, Yolanda Covacinschi, Gyorgy Katalin, Adina Buboi, mezzosoprana Gabriella Varvari, tenorii Constantin Nica, Ştefan Korch, baritonul Marian Boboia, basul Alin Anca. Dirijorul spectacolului este maestrul Cristian Sandu iar regia este semnată de maestrul Horia Balint, care a şi pregătit lansarea volumului 1 al CD-urilor „Virginia Zeani – L ‘Assoluta” împeună cu episcopul Virgil Bercea.

Spectacolul… Aproape nu contează. Trac la început, apoi toată lumea se mobilizează şi-şi ia avânt. Cântăreţi tineri, cântăreţi deja consacraţi, cântăreţi în amurg. O Carmen fastuoasă (timişoreancă!), o Violetta care îţi aduce lacrimi în ochi. La pauză schimb impresii cu domnul de lângă mine, ne vedem avizi de a împărţi păreri, de a spune ce simţim, cum simţim, cât de bine şi-a modulat vocea Violetta, cum  a ocolit portamentul Cavaradossi la „le belle forme disciogliea dai veli”… Chiar nu contează. Suntem bucuroşi de multele momente faine, bârfim ca nişte mici caţe cele câteva clipe mai slabe, zâmbesc: nistagmusul acesta al vorbelor nu ne vine pentru că vrem să ne vedem mari cunoscători ci pentru că e aici Virginia Zeani şi, de fapt, ne întrebăm ce spune ea, cum vede ea, ce gândeşte ea. Sunt chiar pe rând cu artista, o văd aplaudând generoasă şi atunci când aplauzele mele se sfârşesc mai repede, încerc să „o simt” mai încântată atunci când ceva m-a lăsat pe mine cu sufletul înflorit.

Şi vine Violetta, o Violettă pe care o privesc doar cu coada ochiului, şi care e balsam pentru suflet, dar nu o privesc: urmăresc mâinile celor aflaţi la câteva scaune de mine. Virginia Zeani, cu mâinile mult timp în poală, ca ale unei şcolăriţe, apoi strânse în pumn, sprijinind fruntea furată de muzică. Virgil Bercea, cu mâna dreaptă la obraz, inelul de aur, dar papal, primit cu ocazia unei întâlniri pe teme de ecumenism fiind singurul lucru care sclipeşte într-o mare de mâini atente, oglinzi ale sufletelor. (Un ecumenism al legăturilor noastre cu muzica, aş zice, şi această seară – acelaşi gen, vârste diferite, moduri diferite de interpretare). Şi încă ceva. Miriam Hodiş, copila soţilor Hodiş, cei veniţi să ne ofere cărţile cu viaţa Virginiei Zeani. Ştiam că nu voia să intre în sală, iată că e, totuşi, aici, cu noi pe rândul al doilea, e aplecată mult, foarte mult spre scenă, spre Violetta care ne încântă. Aveam să aflu peste câteva minute că a fost primul spectacol de operă al lui Miriam. Faţa ei, absorbită, furată de superba interpretare a fragmentului din Traviata mi s-a părut cel mai frumos omagiu în cinstea marii cântăreţe, al marii profesoare Virginia Zeani!

Aplauze, diva urcă pe scenă, cuvinte soliştilor, cuvinte sălii care nu s-ar mai da dusă. O viață. Muncă, succes, miracol chiar. Un miracol lucrat cu minuţiozitate. Şi momentul împărţirii cu ceilalţi, cei care vin. Sala a adorat-o pe Virginia Zeani. Care a şi simţit căldura aparte a publicului orădean. Autografe. Plecare.

Apoi masa de la Seminarul Greco-Catolic, excelent organizată de către părintele Eduard Roman, discuţiile care continuă în prezenţa episcopului Virgil Bercea, generoasa gazdă, al cărei nume e mereu pomenit de către Virginia Zeani, explicaţia că „fără el aceste lucruri nu ar fi avut loc”, după cum spune mereu artista. E aici şi părintele rector al Antoniu Titus Chifor, şi toţi cântăreţii locali sau care au venit azi la Oradea pentru a o omagia pe cântăreaţă. E aici şi vicepreşedintele PNG Pompiliu Manea, „bun sol” al lui George Becali, care ne arată pe viu trista realitate că în suita unui mare om de cultură vor încerca să se strecoare mereu şi mărunţi grobieni, ca să poată să poată să folosească mai apoi, cu emfază, pluralul ”noi” pentru un recipient care nu îi conţine. Dar ce e cel mai important e că soliştii se simt excelent, şi, mai mult decât ar fi sperat/aş fi sperat ca martor oarecum exterior, ei primesc cu vârf din generozitatea divei: îi sfătuieşte pe fiecare în parte, chiar le exemplifică.

O ascult pe marea Zeani cântând. Îmi iubesc meseria până la lacrimi dar acum aş vrea să o fi lăsat pentru cinci minute. Nu pot. Aş fi vrut să nu-mi iau ochii de pe fermecătoarea Zeani, e fascinantă, te fură şi te duce, ca şi cartea ei, atunci când ne cântă „Summer time” sau când le arată „copiilor” cum se cântă şi cum nu se cântă. Dar îmi rup cu greu ochii şi mă uit şi la ei – sunt şi ei vrăjiţi. Uite cum poţi ajunge să iubeşti un om pe care l-ai cunoscut doar de patru ore. Există ceva în atmosferă, o electricitate, o vrajă, liantul Zeani ne face pe toţi martori la o incantaţie din alte lumi. De altfel artista şi spune, ajunge la zona asta a miracolului, a vindecării prin muzică. Spune: „Cântaţi cu dezideriul de a vă vindeca”. În mod normal aş fi zâmbit la cuvântul calchiat „dezideriu”. Nu o fac. Pentru că deja zâmbesc de mult timp. Seara cu Virginia Zeani îţi dă un cumul de soartă bună pentru mult timp de acum înainte.

Pentru unii se termină la 2 noaptea „seara de operă”, pentru alţii la 3, pentru alţii spre 4, pentru că încă avem de vorbit, de rememorat – noi, cei rămaşi la seminar. Pentru mine e o noapte de aşezare, de reluare a întrebărilor pregătite pentru a doua zi. Urmează interviul.

Dar interviul pe care îl aştepţi şi pentru care te pregăteşti mult nu curge niciodată cum vrei. Buchisisem cartea, aliniasem celelalte informaţii, redusesem la sânge întrebările, şi totuşi… mereu se întâmplă lucruri.. Găsesc un pui de cioară plecat prea repede din cuib pe care îl rog să mă aştepte cuminte la seminar până termin interviul. Dar mai pică şi o veste cumplită, din lumea cultelor, o nedreptate făcută în această vineri unui om drag. Îmi înghit îngrijorarea, lacrimile, intru la Virginia Zeani în apartamentul de hotel. O admir, o respect, o iubesc, am dorit din suflet interviul acesta, l-am pregătit, intru şi… fac ceva total neprofesional…

Mă pun pe nerăsuflate să îi spun de povestea aceea, de departe de noi, care-l viza pe mitropolitul ortodox al Banatului. Nu are legătură cu noi, nu se face, şi totuşi e „mama Zeani” în faţa mea şi fac ce cred că ar fi făcut şi Angela Gheorghiu după ce a ajuns să se cunoască mai bine cu marea şi generoasa cântăreaţă: îi plâng pe umăr, scurt. Apoi îmi şterg (metaforic) ochii şi revenim la noi. Nici nu realizez că plânsul, durerea, empatia sunt cuvintele cheie a tot ce am reuşit să schimb în această discuţie cu Virginia Zeani. Dar profesionalismul se spală ca după o ploaie de vară, discuţia curge după alte reguli şi pe alte cărări decât mi-aş fi închipuit. Şi e bine că e aşa: scorţoşenia nu cred că e o calitate pentru care albaştrii ochi ai Virginiei Zeani să fi rămas fără nori. Pentru că te citeşte. Ştiu asta, se vede din carte. De aceea am şi rugat-o să mă amâne cu autograful pe carte (eu, care nu iau autografe decât extrem, extrem de rar) pentru momentul când vom fi sfârşit discuţia „oficială”. Pentru că vreau să-mi văd portretul, curioasă ca un copil.

Îi spun în primul rând de un drum cu un autobuz, în care o ţigancă bătrână era lângă mine şi m-a văzut lăcrimând atunci când am citit despre înmormântarea tatălui ei, moment în care, la ajungerea în Solovăstru, erau lumini la geamurile caselor, peste tot. Femeia m-a întrebat de ce plâng. I-am spus că am citit cum a murit un om. M-a întrebat dacă l-am cunoscut şi i-am spus că nu. ŞI m-a întrebat: „dar poţi să plângi la ceva de pe o hârtie?” Am întrebat-o pe artistă la ce plânge ea altfel decât ceilalţi oameni. Adică locurile unde ei nu plâng. Mi-a spus că o doare când oamenii sunt cruzi cu animalele. „Pentru că oamenii se pot apăra dar animalele nu. Şi câteodată plâng de bucurie, când aud ceva frumos. Dar de aceea am şi scris cartea asta – de câte ori îmi vine să plâng, încep să cânt”.

O întreb unde este graniţa dintre meseriile lirice, „la care se poate plânge”, şi cele sobre. Răspunde aşa: „Eu nu mă întreb de societate când să plâng. Mă importă starea mea de suflet. Pentru unii devine o necesitate şi deci face bine. Dar de aş plânge pentru toate injustiţiile din jurul meu, aş fi cu ochii mereu umezi. Dar te uiţi şi la lucrurile frumoase, minunile din jur, şi îţi găseşti un refugiu. Uneori e o plăcere ca ceilalţi să te aline. Dar trebuie să ai prieteni extraordinari aproape ca să te alinte aşa.

„Cântă că-ți trece”, titlul cărţii, se spune  că era o replică scrisă într-o tranşee, în primul război mondial. Vorbim de război, de greutăţi. Îi povestesc că am văzut în război, în Sarajevo, oameni care îşi săpaseră intrarea în cinematograf, în zid, prin spate, ca să poată vedea filme, pentru că în faţă de regulă se trăgea. Doamna Zeani spune că ştie mulţi oameni care au făcut eforturi mari pentru a ajunge şi a fi conectaţi cu cultura. „Depinde de caracter. Toată viaţa e o luptă. Aş fi nedreaptă de aş da un singur exemplu aici. Nu există un destin, pentru mine destinul ni-l facem zilnic şi cred că stă în puterea noastră acest lucru”.

În acest cineva bate la uşă şi îi deschid episcopului Virgil Bercea, om care e pe lista mea mică de persoane dragi dar pe care aş fi preferat să-l ştiu acum în alt oraş… Aş vrea să mai ţină mult, mult de tot interviul cu Zeani dar prezenţa episcopului îmi spune că altceva e pe cale de a se întâmpla în curând. Merg mai departe, totuşi, cu întrebările, dat fiind că doamna Zeani simte că ar fi oarecum retezat de ne-am opri aici. Dar foloseşte momentul, în timp ce ierarhul orădean dă câteva telefoane de pe balcon, de a vorbi iar despre admiraţia pe care o are pentru el, şi-mi permite să o citez: „E extraordinar să vezi o persoană dedicată Bisericii şi care nu uită de unde a plecat” (N.n.: episcopul vine dintr-un sat tot din Mureş). E un bun prilej să o întreb pe artistă ce calităţi o face să lege prietenii cu oamenii şi să-i aprecieze. Vorbeşte de educaţie, gentileţe, respect. „Mă interesez mereu de etatea unei persoane ca să ştiu dacă poate să se pronunţe în mod definitiv asupra a ceva. Deşi mai degrabă definitiv te poţi pronunţa înainte de moarte. Eu sunt o femeie singură de 20 de ani, pentru mine e important să-mi respect iubirea pentru tineret, cum fac dând lecţii. În 85 de ani am toate etăţile. Dacă vreau să fiu ca de 50 de ani, sunt. Într-un fel sunt şi eu ca un preot, faţă de ceilalţi. Îmi respect singurătatea, prietenii, cariera.”

Nu ştiu cât timp mai am pentru discuţie, fac o greşeală tactică. Dar o fac pentru că mă simt fetiţa fascinată de maestră. Întreb ceva din ochii copilei care citea cartea, acolo,la primele rânduri, şi visa. Uitaţi sunt anii în care am fost alături de artiştii Operei Române din Timişoara, la spectacole, la producţii, la probele de costume, la atelierele de butaforie, la machiaj. Apoi aplauzele, discuţiile de după, cu artiştii ce fuseseră pe scenă, chiar casa împărţită o vreme cu unul dintre ei. Şi întreb ceva ce poate părea o  prostie: „Cum e cu cadourile în lumea strălucitoare a operei vestice, cu bărbaţii bogaţi,celebri şi avuţi de la care te aştepţi să vină cu mai mult decât flori, uimiţi fiind de performanţe deosebite ale divelor de pe scenă”. Doamna Zeani râde de mine., şi-mi place. Spune că astea sunt basme. „Am primit foarte puţine cadouri. Primesc florile cu foarte mare plăcere sau câte o atenţie religioasă.” Îmi spune că altfel ar însemna să accepţi relaţionări care îngreunează. Şi are dreptate – ştiu din carte că nu aşa şi-a făcut cariera. Artista continuă: „Voi nu ştiţi ce înseamnă munca şi lupta. Am fost mândră să am decoraţia Regelui, să am CD-urile imprimate cu această ocazie, să am cartea”. Cred că acestea sunt cadouri mult, mult mai importante…

Episcopul vine de pe balcon, e timpul să închei discuţia. Rog de o ultimă întrebare. Nu ştiu care va fi. Dar încerc. E puţin, e aşa puţin, e mult, în acelaşi timp, aş vrea şi mai mult… Dar doamna Zeani  spune că putem continua când va fi deja în America, îmi oferă cu amabilitate datele ei de contact. O privesc cu dragoste,mă uit la episcop oarecum cu disperare, şi în momentul acela vine ultima întrebare, dintre cele rămase:  „Cum credeţi că este lumea de apoi?” Doamna Zeani pufneşte, spune că va fi cea pe care o merită. Mă întristez, îi spun că mă gândeam că îmi va vorbi despre părinţii ei, de crede că îi va revedea acolo. Nici nu concepe altfel. Îmi spune că sigur îi va revedea. Şi mai rămânem câteva momente de vorbă. Adaugă: „Aici e multă imaginaţie. Eu nu sunt o fantezistă, să visez lucruri stupide să-mi distrugă viaţa. O să am ce merit pentru viaţa asta. Să decidă… forţa care ne aduce pe pământ. Eu sunt sigură că ne vom revedea”.

Nici nu contează ce mi-a scris pe carte, rezoluţia aceea a fost mai degrabă spusă, nu scrisă, când eram deja în drum spre uşă şi îi spuneam episcopului Bercea despre achiziţia corvidă: „Şi nu mai plânge atâta pentru alţii”. Mă întorc şi îi zâmbesc larg: cum ştie „mama Zeani” să citească oamenii… Îi spun, mai degrabă glumind: „Altfel n-aş fi eu”, dar am să mă gândesc la ce mi-a spus. Ea va pleca, a urmat Clujul, a urmat Bucureştiul, vor urma zborul, oceanul, casa. Virginia Zeani. O auroră care ne-a luminat şi care nu se va încheia curând!

Ramona Băluţescu