Despre Traian Ștef, România și goliciunea de dincolo de noi

În ultima perioadă am fost cu toții bombardați de tot felul de teme politicianiste și de evenimente, care mai de care, mai senzaționale. Cred că, în acest context, puțină liniște nu ne-ar strica. Tocmai de aceea m-am decis să abordez un subiect diferit, unul prin care am putea face abstracție de forfota din jurul nostru. Voi scrie despre cartea lui Traian Ștef, „Deficitul de prezent” și despre realitățile supărătoare pe care autorul nu se sfiește să ni le prezinte.

Nu sunt un cititor de literatură românească. Încă din liceu mi-am trasat niște principii clare în ceea ce privește cărțile asupra cărora merită să mă aplec, călăuzit de o maximă pe care am deprins-o din fragedă pruncie, de la Schopenhauer, și anume: „Ca să citeşti destule cărţi bune, trebuie să citeşti mai puţine cărţi proaste, căci viaţa este scurtă, timpul şi puterile – limitate”. Bunăoară, călăuzit de această maximă, mi-am spus că ar fi o jignire față de Sartre să nu îi epuizez opera înainte de a mă apuca de… Rebreanu, spre exemplu.

Am citit totuși și o mulțime de cărți românești, lecturile obligatorii din liceu (cărți care mi-au întărit, în cea mai mare parte, părerea enunțată mai sus) și cărțile din bibliografiile cursurilor din facultate. În această ecuație nu își aveau, nici pe departe, locul scriitorii moderni. Cu atât mai mult cei români.

Și totuși, pentru că viața mea de zi cu zi nu îmi mai permite prea multă lectură și pentru că prefer să port o carte cu mine, din care să „frunzăresc” atunci când timpii morți ai zilei de muncă mi-o permit, am început să citesc și lucruri mai „lejere”. Le numesc „lejere” pentru că, în accepțiunea mea, cititul „serios” se face cu foaia și cu creionul în mână, asta dacă vrei să citești pentru a te cultiva și nu pentru a te recrea.

Așa am găsit la Biblioteca Județeană Gheorghe Șincai, la raftul de noutăți de la secția generalități, cartea lui Traian Ștef, „Deficitul de prezent”. Lucrarea adună texte scrise în ultimii zece ani și publicate, în cea mai mare parte, în revista Familia.

Ce m-a impresionat la această carte? În primul rând sinceritatea autorului. Apoi tendința, „cioraniană” de a spune lucrurilor pe nume, de a demasca, în modul cel mai dur cu putință, realitatea înconjurătoare. Modul acesta de a scrie îmi place.

Și îmi place deoarece întotdeauna am afirmat că, pentru a ajunge undeva ca popor sau ca nație, trebuie să facem o radiografie serioasă a aceea ce suntem la ora actuală. Dar nu una făcută de patrioții imbecili de factură „vadimist” care încă mai mișună prin această țară și nici una făcută de detractorii de serviciu pe care îi vedem zilnic pe la televiziuni. România este bolnavă și are nevoie de doctori care să îi arate franc de ce suferă și de specialiști care să-i facă un plan de recuperare. Cred că Traian Ștef este un doctor bun, aici.

Goliciunea de dincolo de noi

.

Când am venit prima dată în Oradea mi s-a părut că găsesc o insuliță de ordine într-o Românie scăldată în dezordine. Toate lucrurile îmi păreau aici atât de bine puse la punct, atât de bine structurate, încât în mintea mea s-a trezit o senzație puternică de soliditate și, implicit, de siguranță.

Senzația aceasta mi-a fost repede diminuată, în primul an de facultate, când am înțeles că trebuie să adunăm bani pentru protocol (adică, cum mi-au spus colegii, să punem la examene „ceva” pe masa profesorilor). Eram decis să las baltă totul pentru că, dacă voiam să fac „facultate pe atenții”, o făceam la Petroșani. Atențiile ne-au ajutat pe toți să trecem (ceea ce nu era cazul meu care eram primul din acel an) și să luăm note puțin mai mari decât în mod normal. Cel puțin, așa cred.

Următorul șoc a fost când am început să lucrez în presă. Instituțiile au început să-mi pară „găunoase”, oamenii care le conduceau, în cea mai mare parte, incompetenți și incapabili (cum ar fi putut să fie altfel, când funcția era „furată” celor competenți, ca pe timpul lui Ceaușescu, cu ajutorul carnetului de partid și al relațiilor?). Insula de ordine pe care o vedeam la început a fi Oradea s-a diluat, încet dar sigur, în insula de dezordine care este și astăzi, România.

Evident că toate aceste aspecte au o cauză mai puternică și mai adâncă. Una care se ascunde în structura noastră internă, în modul nostru de a fi, în cantitatea de cultură pe care o are fiecare dintre noi. Eu cred că este mai puțin probabil ca un om citit și cult să fure banii dintr-o instituție decât un arivist ajuns acolo pe filiera carnetului de partid.

Cred că dacă românii ar avea mai multă cultură, mai multă educație, (evident, asimilată organic) și goliciunea din spatele a ceea ce fac ar dispărea. Dar, cum poți să recuperezi peste noapte ceea ce ți-au furat circa patru decenii comuniștii? Aici am găsit perfectă analiza din „Deficitul de prezent” a lui Traian Ștef.

„În România se reinventează capitalismul și democrația. Trăiesc puțini dintre cei care le-au cunoscut înainte de instalarea comunismului. Trecerea de la proprietatea de stat la cea particulară, de la partidul unic și ideologia unică, la pluripartitism și libertatea politică, de la „religia” unică la libertatea cugetului, a simțirii și a cuvântului seamănă cu alfabetizarea depășită de vârstă.

Unii sunt conștiincioși, învață alfabetul, scrisul și cititul din nevoie și plăcere, alții chinuit, împotriva voinței lor: nu mureau de foame nici înainte de a cunoaște literele. Dar capitalismul și democrația nu ne-au așteptat pe noi”

spune Traian Ștef, în capitolul „Mimetism, modă, canon”.

Este drept că nu avem nicio șansă să ne comparăm cu democrațiile puternice din vest, nu putem fi în sincronism cu ele și atunci ne rămâne să le imităm, să le mimăm.

„Imităm legi, instituții, reguli, idei. Cu asta însă se ocupă elitele. De altă parte, din mijloacele mass-media, din filme, din auzite și văzute sunt împrumutate gesturi superficiale: un anumit mod de a se îmbrăca, de a vorbi, tipicuri de comportament, preferințe muzicale, gastronomice etc.

Unii patroni de firme și-au pus sacouri colorate înainte de a învăța abecedarul economiei de piață, iar muzica hip-hop domină piețele centrale ale marilor orașe. Partide și instituții publice plătesc pentru un astfel de concert mai mult decât cheltuie un an întreg o instituție de cultură pentru tot atâtea persoane (editorul operei lui Rebreanu, de pildă, câștigă oare pentru toată munca lui cât o fătucă de la A.S.I.A. într-o seară, pe scena din fața unei primării?).

Dacă facem însă o comparație pe orizontală între imitația politică, de elită, am zice (legi, ideologii, partide, campanii electorale), pe de o parte și imitația cotidiană, pe de altă parte, vedem totuși că niciuna nu depășește superficialul. Este vorba nu atât de imitație, cât de mimare. Așa cum pretinsul om de afaceri mimează regulile economiei de piață, politicianul mimează regulile democrației, tânărul de cartier mimează și el comportamentul dintr-un cartier celebru. Suntem într-o situație infantilă, într-o fază a mimetismului.

De aceea nu evoluăm de zece ani. Pentru că nu avem nici voința de a-i urma pe alții care au fost în situația noastră, nici puterea de creație pentru un lucru nou”.

Ce este de făcut? Veți întreba, pe bună dreptate. Eu cred că pentru început avem nevoie de mai multe lucrări ca cea scrisă de Traian Ștef. Avem mare nevoie să ne cunoaștem cu adevărat locul și stadiul la care suntem. Abia după aceea vom putea vorbi despre a „construi” ceva.

Ichim Vasilică