Biserica celor fără număr, din Arad

Toate par să curgă cam ca de obicei: sună ceasul (dar degeaba sună, că n-am prea dormit, de teamă să nu fiu lăsată în Timişoara). Taxiul vine exact în câte minute s-a anunţat (dar ce folos, că a scăpat coţofana casei şi zboară în două minute cât pentru un Paris – Dakar).  Sun din taxi în momentul în care intrăm pe Calea Aradului, mai sunt două minute să ajungem dar e deja opt fără un sfert, nu vreau să rămân aici, de-abia acum încep să respir: autobuzul cu corul greco-catolic din Lugoj e mai în spate, mai au câteva minute bune până vor ajunge la locul întâlnirii, râd cu şoferul care mă ştie dea din alte „fugi pe muchie”, după trenuri, după autobuze, îmi şlefuiesc în glumă replica de întâmpinare: „păi de când v-aştept!”. Este ziua cu sfinţirea bisericii noi, din Micălaca, Arad, a greco-catolicilor, este una din aşa de puţinele dăţi când plec şi vin cu cineva, simţind apartenenţa la un grup.

Ajunge autobuzul în dreptul Agronomiei, urc, doamna profesor Olimpia Drăgan, conducătoarea corului din Lugoj, prin amabilitatea căreia „m-am lipit” şi eu de cei de acolo, îmi face un semn spre un scaun din stânga ei, povestea începe cu adevărat. Ce mare lucru e să mai simţi chestia asta cu apartenenţa, azi! Cu doamna Drăgan mai fusesem la un eveniment, ştiam că îmi cunoaşte articolele, cu două zile înainte fusesem la o lansare de carte despre greco-catolicii din Banat, a lui Sergiu Soica, unde fratele ei, Ciprian Cipu, vorbise aşa de frumos despre nenorocirile punctuale ale familiilor de greco-catolici de la noi…

Tot aici sunt şi două dintre călugăriţele baziliene pe care le vizitasem cu o săptămână înainte la Lugoj, atunci când episcopul locului, PSS Alexandru Mesian, îmi spusese de sfinţirea de azi. Dar piesa de rezistenţă este colegul Raimondo Mario Rupp, arhivistul episcopiei, care este şi o ţâră de om de presă şi care face nişte poze admirabile.

Unii îşi curăţă baionetele, înainte de asalt, noi ne scoatem Nikon-urile, ne povestim despre focalizări, diafragme, sharf – dea devenim prea tehnici pentru cei din jur.  Ne opintim încă puţin, ajungem la Arad. Împart exclusivitatea ghidării şoferului cu unul dintre corişti, şi el micălăcean, cândva, în trecut. Aradul Nou, podul roşu peste Mureş în dreapta noastră, Micălaca zona 300, viaductul, curba la dreapta, strada Voinicilor – de aici e drum drept până la biserică. Ce e drept, oarecum ieşim de pe hartă. Dar ştiam asta. Ştiam că e departe de orice. Inimile să fie aproape şi deja s-a rezolvat şi geografia.

Micălaca, Arad… Este cartierul unde am făcut clasele V-VIII. La intrarea în clasa a VIII-a, acum un sfert de secol, se aniversau 200 de ani de şcoală în Micălaca. Noi eram cei mai mari elevi, eram baza pentru un spectacol de mare amploare ce… era ca pe atunci… recitat, cântat, versuri, scenete. Un scriitor din Arad, Theodor Uiuiu, ne-a scris atunci textul, a lucrat regia.

Un fragment din versurile comune suna aşa: „Dar nu mai era chip cu-adevărat/ Să nu se-audă-a sângelui dojană./ Şi-a dat poruncă Iosif Împărat/ Să fie-nvăţătură transilvană!// 60 de prunci cu sufletul la gură/ Veniră-nfioraţi înspre izvorul/ Atât de mult visat de însetaţii/ Părinţi ai lor, ţărani din grâu în grâu,/ Că de durerea lor ştiau Carpaţii/ Şi Mureşul, prea românescul râu.”

Nu uit niciodată versurile învăţate. Doar că 25 de ani nu m-am mai gândit la acestea. Acum, când trecem pe sub calea ferată ca să intrăm pe strada Voinicilor, încerc să îmbuc istoria personală cu istoria mare, a locului. Acum 225 de ani… Iosif Împărat… şcoală… Să fie Edictul de Toleranţă al lui Iosif al II-lea? Şi, oare, cine a înfiinţat şcoala aceea pe care o sărbătoream îndeajuns de nepăsător în copilărie? Şi, oare, ce etnii şi ce religii foşgăluiau pe atunci pe aici?…

Cu gândurile acestea ajungem la locul unde tramvaiul 7, bunul de el, coteşte la stânga încă din copilăria mea. Noi ţinem calea. Terra incognita. Mai ceva case, apoi câmp. Utilaje. Blocuri ANL aruncate afară din hartă. Şi biserica spre care ne îndreptăm, undeva la mâna dreaptă. Zic şi eu ca Arghezi (că tot mă lăudam că am memorie la poezii): „E o tăcere de-nceput de leat./ Tu nu-ţi întorci privirile-napoi./ Căci Dumnezeu, păşind apropiat,/ Îi vezi lăsată umbra printre boi.”

Boi sau pluguri nu sunt, câmpul de aici nu se mai lucrează, e un câmp cu o stare incertă, vezi că ceva ar vrea să răsară din el şi nu ştii care e numele seminţei care mocneşte. E ceva în ierburile astea ca de preerie, în camioanele care îşi torc duminica în pace, în blocurile ANL, în zare, în cerul care se screme să nu plouă, în căldura care parcă atinge cu degetul o apă, să ştie de-i este prielnică sau nu. Aici vor fi lucruri mari.

Şi nu că suntem noi în pragul bisericii, şi te aştepţi ca, acolo unde e biserică, să fie şi un părinte vrednic al celor din jur, ci pentru că, mai mult decât atât, ceva, deşi n-ai şti să-l numeşti definit, te face să simţi că Aradul va creşte din toate puterile sale spre partea asta, şi atunci va pieri senzaţia că eşti la dracu’ în praznic, într-un film de Kusturica, şi lângă tine poate apărea orice, de la o pădure de baobabi la un inorog roz.

Nu apare chiar orice, apare părintele Romeo Bodea, şi e ceva ce te face să-ţi spui că statura sa se potriveşte cu cea a bisericii, ceva onest, robust şi primitor. La gât îi atârnă deja crucea pectorală, ce se dă la nişte ani de vechime, la nişte merite deosebite. Mă uit la biserică, mă uit la crucea pectorală, la un fel de freamăt aşezat ce se simte în tot ce face părintele locului – e timp de alte măriri, azi, aici, dacă deja are crucea pectorală. O să vedem.

Suntem în afara Aradului. Nu e pancartă de ieşire, aici, şi, dacă ar fi, nu un nume de localitate aş pune, ci un an. Suntem în 2011 dar nu ăsta e leatul ce ar trebui înscris acolo, ci 1989. Ar fi trebuit. Sau 1948… Suntem în sau pe lângă Arad, şi aici greco-catolicilor le-au fost luate bisericile şi tot ce le-a rămas au fost catacombele. Sau religia Patriarhului Roşu, ortodox, PF Justinian Marina, dictată de la Moscova. Dar chestia cu Cristos care „e omul nou, omul sovietic” nu a fost gustată nici la Arad.

Au trecut deceniile, a venit revoluţia. Cultul greco-catolic a „redevenit legal”. Dar legile ţării au fost şi sunt ambigue în legătură cu retrocedările posesiunilor greco-catolicilor. Ei nu şi-au primit înapoi bisericile din Arad, de la ortodocşi. Aici este arhiepiscop ÎPSS Timotei Seviciu, aflat de ani şi ani de zile sub braţul mitropolitului Nicolae Corneanu, care a oferit înapoi greco-catolicilor bisericile pe care aceştia le avuseseră în 1948 în Banat. Crişana e mai cu moţ, aici nu s-a putut… Mă tot întreb ce înseamnă „ascultare”, la ierarhi…

Mi-aduc aminte de iarna lui 2008, de ziua când s-a sfinţit noua catedrală ortodoxă a Aradului, la Podgoria, de nenorociţii care cerşeau acolo în ziua aceea ploioasă, care cerşeau degeaba la biserică, neprimind nimic… De emfaza cu care a fost primit patriarhul Daniel Ciobotea, de momentul în care l-am prins, la o universitate locală ce îi acorda, evident (deşi nu îmi e clar de ce) un titlu, între o masă, un perete şi arhiepiscopul locului.

A arătat dispreţ pentru cei care mor de foame, în scurtul schimb de replici pe care l-am avut. La întrebarea despre posesiunile greco-catolicilor şi întoarcerea lor la stăpânii de drept, patriarhul ortodox l-a spulberat pe IPSS Timotei Seviciu, pentru a-şi face loc, şi a plecat fără să răspundă. De data asta cel ce reprezenta patriarhia ortodoxă avea straie albe.

Nici ÎPSS Timotei Seviciu nu a fost, atunci, mai dornic să povestească despre cum va fi cu bisericile neretrocedate – m-a trimis la consilierul său cultural, care a reuşit să fie şi sfătos, şi ameninţător, pe subiect, explicând de ce acele biserici „nu trebuie date înapoi”. N-au stat greco-catolicii în uşa ortodocşilor, cu scobitoarea în sonerie, deşi poate ar fi trebuit. Au construit. Cu greu, anevoios, nu mereu în buricul târgului, nu mereu fără piedici birocratice.

Azi, la sfinţirea de aici, IPSS Timotei Seviciu a trimis un reprezentant, pe părintele Mircea Bupte, şi e foarte frumos că a făcut aşa. Ceea ce nu mă împiedică să mă gândesc, totuşi, la ipocrizia de care au dat şi dau dovadă ortodocşii, de atâta vreme, în atâtea locuri,când e vorba de greco-catolici. Nu ştiu ce an ar trebui înscris pe pancarta aia, oricum nu asta de azi, mi-am promis să nu mă mai las înnegurată de gândurile astea în momente de sărbătoare, nu merge, nu pot.

Şi nu pot pentru că, şi dacă aş fi făcut-o, pe bucăţi de timp, vine momentul citirii hrisovului. Şi toate vin înapoi, în memoria trăită, în memoria celor citite sau aflate de la cei mai bătrâni. Părintele Angelo Narcis Pop, vicar general al episcopiei din Lugoj, ne spune ce e la foaie:

„H  R  I  S  O  V

Întocmit la data de 19 iunie 2011, cu ocazia sfinţirii bisericii greco-catolice cu hramul “Sfântul Anton de Padova” din municipiul Arad, str. Voinicilor fără număr.

Cu ajutorul Bunului Dumnezeu, în memoria episcopilor, preoţilor şi credincioşilor martiri şi a mărturisitorilor credinţei, la adresa de mai sus a fost ridicată o biserică greco-catolică în perioada anilor 2009-2011, iar la 19 iunie 2011 are loc sfinţirea acesteia, de către P.S. Alexandru Mesian, Episcop de Lugoj. Sfinţirea are loc în perioada în care Suveran Pontif este Sfântul Părinte Papa Benedict al XVI-lea, Arhiepiscop Major al Bisericii Române Unite cu Roma, Greco-Catolică este Prea Fericitul Părinte Lucian Mureşan, Nunţiu Apostolic în România este Excelenţa Sa Arhiepiscopul Francisco Javier Lozano, Protopop greco-catolic al Aradului este P.On. Pr. Radu Vorindan, paroh al acestei biserici fiind Pr. Romeo Bodea.

În perioada 1948-1989 Biserica Greco-Catolică din România a fost desfiinţată, iar patrimoniul ei a fost preluat de Biserica Ortodoxă Română. În cazul municipiului Arad este vorba despre biserica de pe str. Mihai Eminescu nr. 57 şi biserica din cartierul Şega, ambele proprietatea credincioşilor greco-catolici care, după 1989 şi până în prezent nu au fost restituite proprietarilor lor de drept.

Piatra de temelie a acestei biserici închinate Sfântului Anton de Padova a fost sfinţită de P.S. Episcop Alexandru Mesian la data de 27 septembrie 2009.

Proiectul noii biserici a fost realizat de S.C. ARHI 3D S.R.L., arhitect fiind d-l Dan Belea.

Firma constructoare a bisericii este S.C. NICADA SRL Arad, având ca inginer pe dl. inginer Călin Chişbora.

Dirigintele de şantier a fost dl. inginer Emil Szasz.

În masa sfântului altar s-au aşezat moaşte ale Sfântului Anton de Padova, aduse personal de la Bazilica Sfântului de la Padova de către Rvs. Pr. Enzo Poiana OFMConv, rectorul acestei bazilici.

Construcţia are o suprafaţă totală construită de 183,9 mp şi s-a realizat pe un teren de 3.000 mp, acordat în folosinţă gratuită pe perioada existenţei construcţiei de către Primăria Municipiului Arad.

Parohul, membrii consiliului parohial şi credincioşii acestei parohii aduc mulţumiri şi pe această cale P.S. Episcop Alexandru Mesian şi tuturor colaboratorilor din cadrul Curiei episcopale de la Lugoj şi celor ce s-au ostenit contribuind la zidirea acestei noi biserici greco-catolice, a doua zidită după 1989 în municipiul Arad.

La ridicarea acestei biserici au contribuit financiar:

–           Episcopia Română Unită cu Roma, Greco-Catolică de Lugoj

–           Secretariatul de Stat pentru Culte de la Bucureşti prin mijlocirea D-lui Senator Ovidiu Marian

–           Rvs. Mons. René Bremont din Franţa

–           Bunii credincioşi greco-catolici din Arad

–           Binefăcători din România şi din străinătate

Lui Dumnezeu laudă în vecii vecilor!

Toate spre mai mare mărirea lui Dumnezeu şi mântuirea sufletelor noastre !

Recunoştinţă ctitorilor şi binefăcătorilor acestei sfinte biserici !”

Mă înfior când vicarul general ajunge la partea cu „strada Voinicilor, fără număr” – parcă toată istoria zbuciumată a greco-catolicilor stă în asta, parcă e portretul din faţă şi din profil al asupririi lor, cu o culoare din 1948 şi până în 1989, cu altă culoare, şi ceva mai pudrat, din 1989 şi până acum. „Fără număr” – nici ieslea în care se spune că s-a născut Isus n–a avut număr, nici la catacombele în care au supravieţuit greco-catolicii n-a sunat, oficial, poştaş. „Fără număr” – un loc în câmp, patru ţăruşi şi o sfoară, şi invitaţia de a te descurca, în locul bisericilor faine pe care le-au avut greco-catolicii. Dar e mai mult decât nimic, şi omul sfinţeşte locul.

Şi pentru Cartagina a fost alocată doar o piele de bou dar, tăiată fâşiuţe, suprafaţa obţinută a devenit folosibilă. Aşa a ştiut şi părintele Romeo Bodea să facă din locul fără număr, al „pieii de bou” oferite de către Primăria Arad (şi cinste lor că au dat-o, orişicum…) un spaţiu în care preeriile din decorul de intrare din oraş dar şi din suflete să fie asanate. Dar tot tresari când auzi „fără număr”. Oare cât va mai trebui ca bisericile greco-catolicilor să păstreze izul acesta de „casă conspirativă, bate de trei ori şi spune parola” într-o istorie care a primit, totuşi, atâta de mult de la ei?…

Dar aceasta era partea tristă, inerentă. Partea faină e, de o luăm de la început, că biserica ne aştepta printre ierburi şi camioane. Ea, însă, gata, în toată acea lume care sta să înceapă. Coriştii din Lugoj au trecut repede în hainele albe şi violet (Poli Timişoara? – m-am gândit un moment), s-au aliniat pentru că… venea episcopul. Flori, invitaţii italieni ai episcopului, primirea ceremonială, protopopul Radu Vorindan îl întâmpină pe episcopul Alexandru Mesian cu o evanghelie trasă în coperte aurite. Se pare că a fost mai rapid decât parohul locului – până acum am văzut întâmpinarea aceasta făcută de parohi.

Corul intonează „Pe stăpânul şi arhiereul nostru, Doamne, îl păzeşte”. Ce amabil e episcopul Alexandru Mesian – văd prin obiectiv cum aşteaptă cu privirea la mine, termin poza, ne salutăm, îi salută pe toţi cei care îl întâmpină cu bucurie, îşi găseşte timp, schimbă câteva cuvinte cu oamenii, nu îl uită nici pe rectorul din Padova pe care îl prezintă comunităţii.

E timpul să înceapă pozele, e excelent să poţi colabora ci cineva, mă înţeleg cu Raimi din priviri, cum ne împărţim biserica să putem prinde cât mai mult, cum să luăm cadrele generale, cum să fim atenţi la detaliile care, de multe ori, sunt sarea şi piperul de la aşa un eveniment. Şi bifez rapid încă două bucurii neaşteptate. Am părăsit Aradul de atâţia ani, deja, revenind în locul naşterii, Timişoara, suntem departe de orice, spaţiul ca spaţiu, timpul ca timp, nu îmi închipuiam să cunosc pe cineva în biserică. Şi totuşi, e aici Maggie Szegö, ziarist la Aradon, de care mă leagă ani de vorbire pe mess, e o bucurie să ne întâlnim iar, fizic, după vreo 5 ani de pauză. Deci azi pozăm între prieteni! Şi încă ceva – pe neaşteptate cineva, o doamnă, mă prinde de mână, în mulţime.

O mulţime prin care treceam doar cu grijă pentru teleobiectiv. Este mama prietenei mele celei mai bune, Diana Barbu Batin, fostă colegă de liceu, din Arad, acum medic în Cluj – uite că mai am rădăcini în Arad! O îmbrăţişez cu atâta drag pe doamna Cristiana Barbu de parcă aş fi venit de pe altă planetă. Îmi spune scurt despre străbunii ei greco-catolici, despre botezul nepoatei, la greco-catolicii din Cluj. Sentimentul de mare familie sporeşte.

Bifez o îmbrăţişare şi cu părintele arhimandrit Ovidiu Horea Pop din Oradea, curioasă cum merge treaba cu pupatul unei bărbi aşa de stufoase. Spunem amândoi în acelaşi timp, ca pe o parolă spre partea mai luminoasă a zilei: „Las’ arhimandritului toată grija schitului”. Acum o lună, acum exact o lună îl fotografiam la Oradea, la ceremonia de absolvire a studenţilor teologi de acolo, unde episcopul locului, PSS Virgil Bercea, le vorbea despre apartenenţa lor la o familie, spunând „Toţi suntem şi rămânem copiii cuiva” iar el, arhimandritul, îi invita să ia în piept viaţa şi să purceadă la „atacul la baionetă”. O mare familie, cum spuneam.

Ceremonia curge după tipic, se pune semnul crucii pe pereţii exteriori, experienţa altor sfinţiri îşi spune cuvântul, ştim mereu unde trebuie să fim, fotografiem tot ce mişcă, de sus în jos, de jos în sus, unghiuri, detalii – aşa convingi momentele istoriei să îşi ia locul în ierbar, ca pe o plantă rară, astfel rămânând şi celorlalţi, oricui, pe mai târziu.

E atâta lumină în biserica aceasta, deseori nici nu ai nevoie de blitz, va fi un loc bun şi fain celor care vor veni aici, sunt sigură. Urc la cor, o prind cu greu pe doamna Olimpia Drăgan într-un cadru care să-mi placă, se mişcă prea repede pentru a calcula uşor fotografiile.

După prezentarea hrisovului e timpul să cităm şi feţele bisericeşti care au fost azi aici: PSS Alexandru Mesian, episcop greco-catolic de Lugoj, PSS Martin Roos, episcop romano-catolic de Timişoara, mons. Angelo Narcis Pop, vicar general de Lugoj, pr. Radu Vorindan – protopop al Aradului, pr. Romeo Bodea – paroh ul noii biserici, pr. Enzo Poiana OFMConv, rectorul bazilicii Sf. Anton de la Padova, arhimandr. Ovidiu Horea Pop, prelaţii papali Nistor Chişbora şi Radu Fărcaş, pr. Marius Pop, Lucian Moşneag, Ovidiu Crişan, Marcel Tarce şi Ioan Ardelean.

PSS Alexandru Mesian i-a conferit preotului Romeo Bodea, parohul locului, titlul de iconom stavrofor „pentru activitatea pastorală desfăşurată pe parcursul a peste 10 de preoţie, într-o perioadă foarte grea de refacere a Bisericii Române Unite cu Roma, Greco-Catolică, dar într-un mod deosebit pentru perseverenta implicare la construcţia bisericii din parohia Arad-Micălaca” – după cum se arată în protocolul citit de pr. dr. Marius Petru Pop de la episcopia din Lugoj.

La câteva zile după sfinţirea bisericii l-am întrebat pe părintele Romeo Bodea despre spaţiul acesta din Micălaca, despre cum se simte acolo şi cum vede viitorul parohiei. Nu e dezamăgit de parcela primită, vorbeşte despre strădaniile preotului Petru Pecican şi de perioada sa de apostolat, urmată de eforturile sale. Spune că până acum era preot la o capelă de pe str. Lucian Blaga şi că e bucuros să vadă că mulţi dintre enoriaşii săi l-au urmat în Micălaca.

Părintele Bodea e bucuros că lucrurile din jurul bisericii se mişcă şi încep să prindă contur – au apărut deja, de duminica trecută, stâlpii pentru viitoarea sală de sport a zonei. Îl întreb când o să poată aduce poştaşul scrisori ş aici, când va primi biserica sa număr de stradă. Se pare că prea curând asta nu se va întâmpla. Dar părintele e optimist: „Să fie biserica fără număr dar cu enoriaşi fără număr” – spune.

Sfântul Anton de Padova a fost ales de către el, văzându-l acceptat de către cultele tradiţionale. Parohul a propus, episcopul a dispus, azi există biserica. Îl întreb pe preot un ultim lucru: cum a dormit după sfinţire. Spune că agitat, pentru că încă nu s-a terminat lucrul. Aşa e: cred că o biserică la care se sfârşeşte lucrul e mai degrabă un muzeu, adică moartă…

După agapa ce a urmat când am lăsat în urma noastră biserica plec de la Arad împreună cu vicarul general, cu colegul fotograf şi cu o coristă. Străbătând Aradul, vreau să le arăt, imediat după un anume semafor, o clădire de o semnificaţie aparte în peisajul cultural şi nu numai, de mai demult, al Aradului. La care Raimi întreabă: „Înainte de 1948?” Am spus eu, unele lucruri ies greu din sânge… Şi poate nici nu e un lucru rău să fie aşa…

Ramona Băluţescu