Viaţa noastră este fie produsul unor decizii personale, fie produsul unor decizii impuse. Atunci când viaţa este un eşec de proporţii datorită deciziilor proaste luate se poate spune că a avut un sens, pentru că, în ciuda eşecului, am dispus de ea. Există însă şi situaţii în care viaţa ajunge a fi un eşec de proporţii fără să ai vreo vină sau, şi mai îngrozitor, tocmai, pentru că ai făcut exact ceea ce cerea buna cuviinţă sau raţiunea. Este şi cazul unui paznic maghiar în vârstă pe care l-am cunoscut cu trei luni în urmă.
Omul a terminat o Facultate de Agronomie pe timpul lui Ceauşescu şi a fost apoi trimis să lucreze la un CAP, undeva prin judeţul Arad. O muncă de care nu a fost foarte încântat dar pe care şi-a făcut-o cât a putut de bine.
Ca la multe alte CAP-uri din România comunistă îndeletnicirea celor care erau şefi peste avutul oamenilor era băutura. Viaţa plictisitoare trebuia colorată cu ceva. Proaspătul absolvent nu era nici un băutor înrăit nici un comunist înfocat aşa că era puţin mai retras decât „mai marii” de pe acolo.
Într-o zi însă, la CAP-ul la care muncea a venit o delegaţie de comunişti ca să evalueze recolta. A fost întrebat, mai în glumă mai în serios ce părere are despre cei care conduc cooperativa. A răspuns, mai în glumă mai în serios că „beau de sting”.
O glumă care avea să-i fie fatală, ca lui Petrini din „Cel mai iubit dintre pământeni”, „ordonanţele”. Nu a ajuns la puşcărie dar securitatea i-a făcut un dosar care s-a plimbat cu el, ca o umbră, oriunde a mers.
A ajuns în Oradea unde a lucrat câţiva ani în învăţământ dar nu a putut să-şi facă o carieră pentru că era „duşman al poporului” iar acum, deşi este trecut de 60 de ani lucrează ca agent de pază la o firmă privată.
La câteva decenii de la acel moment, vorbeşte greu, cu privirea pierdută şi priveşte des în pământ. Este însă ironic atunci când vorbeşte despre carnetul de revoluţionar pe care, spune el, l-au primit doar cei care meritau.
Cei care au acum, la fel ca înainte de 1989, averi, putere şi bani. Cei pe care mândra şi prospera Românie democrată de astăzi s-a clădit.
Viaţa pentru el se apropie de sfârşit dar probabil, la fel ca mulţi care au trăit drame asemănătoare în comunism, se întreabă, oare cum ar fi arătat viaţa lui dacă nu ar fi spus acele cuvinte sau dacă nu ar fi fost o crimă a spune adevărul?
Oameni ca bătrânul paznic maghiar sunt mulţi în România. Ei sunt cei de care destinul şi-a bătut joc, copiii nefericiţi a căror viaţă le-a luat-o regimul condus de Ceauşescu. Nu vor merite pentru asta, nu au nevoie de aplauze.
Sunt însă o dovadă vie a crimelor morale făcute de comunişti timp de patru decenii în România. Vieţile lor ar trebui inscripţionate pe pereţii democraţiei în care trăim şi ar trebui transformate în pilde pe care copiii să le înveţe din cărţi la şcoală.
Numai cunoscând aceste lucruri am putea învăţa să preţuim cu adevărat libertatea în care trăim.
