„Ne vedem la Maria”, „Cum ajungi la Maria, pe stânga, pe unde o ia tramvaiul” – e vorba de Piața Maria, din Timișoara, locul de unde a pornit revoluția, în 1989. Acolo unde, pornind de la statuia Fecioarei Maria, s-a ajuns la „Piața Maria”, adică la numele zonei. Apoi, simplu, la „Maria”, ca punct de reper pentru tot ce mișcă-n zonă. „Maria” e, pentru Timișoara, ca „peștii” din Piața Operei, ca statuia lupoaicei, ca Opera însăși: e parte din definiția Timișoarei. Dar, de azi, ea nu mai e acolo. Un individ a distrus statuia Fecioarei Maria. A distrus ceva din Timișoara, așa.
Tot „la Maria” trebuia să ajung și eu, azi, pentru oareșce teste de spital. S-au amânat testele, s-a amânat orice altceva: statuia căzută a Mariei trebuia fotografiată, să rămână. Să o vedem și să ne doară, pentru ca lucruruile acestea să nu se mai întâmple. Dau telefoane, rog pentru amânări. „Au distrus statuia Mariei, sunt aici aproape, ajung repede” – e ca o parolă magică, nici un timișorean nu poate lua asta fără un șoc. „Cum adică să distrugă statuia de la Maria”? Pe tramvai oamenii vorbesc. S-a dus vestea prin oraș. Nimeni nu înțelege. O pleiadă de priviri năuce.
Când ajung „la Maria”, e deja aici o mașină de la Administrația Domeniului Public. Și mulți indivizi cu un fel de uniforme de șantieriști care așteaptă ceva. E clar: trebuie să mai vină o mașină ca să se poată lua statuia, adică ce a rămas din ea. Întreb pe unul dintre ei când se va ridica statuia. Mă vede cu aparat foto în mână, nu pare genul care să iubească presarii. Spune: „Mai avem nevoie de cineva. E grea. Dacă dumneavoastră credeți că o puteți ridica mai repede, vă rog.” În mod normal i-aș fi răspuns mai urât. Dar apropierea de statuia ciuntită mă face să mă cenzurez ca la un parastas…
De-abia acum îndrăznesc să mă uit spre statuie… Pentru cei care nu cunosc Timișoara trec aici scurtul text de pe Banaterra, Enciclopedia Virtuală a Banatului: „Monumentul Fecioarei Maria s-a ridicat pe locul unde se presupune că a fost executat Gheorghe Doja, conducător al răscoalei ţărăneşti din 1514 împotriva feudalilor. În forma ei actuală, statuia Sfântei Maria în mărime naturală datează din anul 1906 şi este alcătuită din marmură de Carrara aşezată într-o capelă de granit construită în stil roman, realizată de sculptorul Stroll.
Capela a fost proiectată de arhitectul timişorean Székely László în formă de baldachin aflat pe un soclu supraînălţat, pe care se poate ajunge din trei direcţii, pe trepte de piatră. Cei şase stâlpi ai baldachinului sunt din granit de Belgia. În spatele monumentului se află următoarea inscripţie, în limba maghiară: „Sfântei Fecioare Patroane, pe locul unde a suferit Gheorghe Doja cumplita moarte – Locuitorii oraşului Timişoara ofer ofrandă pioasă acest monument în 1906.”
Azi noapte cineva a sunat la poliție și a spus că un tânăr vandalizează statuia. Poliția nu a prins pe nimeni deși s-a deplasat un echipaj acolo. O mână a fost spartă, coroana e spartă, fața e avariată. Are ceva ciudat pe ea, ca un fel de mâzgă alburie. Nu înțeleg. Ce s-a întâmplat cu statuia aceasta?… Nu sunt urme de târnăcop, balustrada de lângă e lovită, fărâmată. Asta s-a întâmplat prin căderea statuii. Mă uit la soclul pe care stătuse. E o gaură acolo, un spațiu unde fusese înfipt știftul ce pornea din baza statuii. Hm… Nu pare o ancorare prea sigură…
Pe jos, cioburi. Marmură albă… Fecioara Maria. Înainte de a ajunge citisem câteva știri pe drum, despre întâmplare. Cineva cita că „numai un om fără Dumnezeu putea face așa ceva”. Ce simplu gând… Mă gândesc că un bolnav, un hoț, un creștin dezamăgit ar fi putut face treaba asta, dacă tot cineva a putut să o facă.
Simt nevoia să îmi apăr confrații întru necredință: nu, un necredincios mai degrabă nu se leagă de asa ceva pentru că nu e deranjat de credința altora. Pur și simplu își vede de viața lui. E un monument istoric. De ce să îl distrugă? Nu trebuie să ai cultul Fecioarei Maria ca să respecți un monument. Nici reformații, care au biserica la câțiva metri lângă noi, nu se dau cu capul de pământ după Fecioara Maria și tot nu îi bănuiesc că au spart statuia! Aici e altceva…
Preotul reformat Fazakas Csaba chiar e lângă noi. Dă interviuri. Banui că spune tuturor același lucru: că nu a auzit nimic și că e revoltat. Stă pe strada Timotei Cipariu nr. 1, acolo unde e biserica reformată de unde, grație lui Tokes Laszlo, a pornit revoluția. Dar apartamentul lui e pe partea cealaltă a clădirii. E firesc să nu fi auzit. Dar mai spune ceva. Că n-ar fi rău să își preia romano-catolicii monumentul în îngrijire.
Hm… E drept, e statuie de filiație romano-catolică.Dar dacă eu ridic un monument al papei Ioan Paul al II-lea în curtea casei, nu poate veni biserica să mi-l ia. Monumentul acesta ține de oraș. Care oraș l-a și reparat acum vreo doi ani. Restaurat – ca să vorbesc o limbă mai elevată. Dar se pare că l-a restaurat precar, dacă a venit cineva fără târnăcop (vă amintiți cazul plăcii Klapka?…), l-a hâțânat și i-a căzut în brațe…
E un om cu cască aici, lângă o mare de oameni fără, dar cu salopete. Deja sunt trei mașini mari, utilaje sau cum s-ar chema. Statuia e culcată pe niște scânduri, se plasează o scândură deasupra ei, se leagă chingi, se apropie un fel de excavator cu cupă mică. Doar nu…? Ba da, se va rezolva în felul românesc – se leagă ceva de ceva si se speră că va ține. Am o strângere de inimă… Sper să nu fie ca la înmormântări, când se rupe o chingă și cade coșciugul cu mortul…
Totul în jur arată a moarte: lumânările, crizantemele aproape uscate care au supraviețuit până acum, fețele oamenilor care s-au strâns în jurul celor cu utilajele. Lângă soclu e un fel de felinar, înăuntru e o lumânare aprinsă. Urc pe soclu. Nu îmi dau seama de e o împietare, sper că nu. Dar de aici trebuie să rămână poze. E singurul gând.
Totul în jur arată a moarte românească, nu a moarte: muncitorii înjură cum nu te-ai fi așteptat nici de la un gropar beat. Ceva nu merge la legarea chingilor, înjură de capul lui Isus, de mamă, de… multe. Am atâția ani de redacție, nu am pudibondii dar… nu știu… fața spartă a Fecioarei Maria, a lui Isus din brațele ei… Sunt simboluri. Ale unor lucruri mari.
Nu pentru toți sunt acoperite de religie dar românii sunt creștini în procent mare. Mă întreb ce creștini de duminică or mai fi și muncitorii ăștia care îi bagă și scot nonșalant pe Fecioara Maria și pe Isus peste tot, doar pentru că le-au dat neprevăzut de muncă… Ce e drept, azi e joi, azi nu e zi de biserică, pioșenia la comandă probabil începe doar cu butonul zilei de duminică…
Colega de la… nu mai știu de unde, de la o televiziune locală, mă roagă să îi țin și ei microfonul, să se audă pe ce filmează ei ce vorbesc muncitorii. În mod normal ar fi fost cea mai proastă idee, atunci când faci poze. Dar îl iau. Muncitorii văd. Tac. Gata cu grijaniile. Măcar atât. Ce ciudată solidaritate simt cu statuia ciobită și tristă… Să o mai aud și înjurată e prea mult…
Dantelărie de chingi, cârpituri, improvizări – mă gândesc deja unde să mă duc ca să am unghi când va cădea statuia si se va sparge iar. Un muncitor are mănuși galbene cu inițialele mele pe ele. Fac o poză, constat abia acum, când scriu, că nu am avut absolute nici o curiozitate față de numele celor care mută statuia rănită… Și de fapt nici nu contează ce spun ei, cât timp reușesc să o încarce – îmi revărs supărarea pe ei din cauză că așa ceva s-a putut întâmpla. Aici, în Timișoara mea. ”Timișoreni” e un cuvânt ce ne unește. Ne înghesuim și buni și răi în definiția asta. E media noastră. Dar media a cobort brusc, azi. Și mai vrem să devenim capitală culturală a Europei…
Sunt deasupra tuturor, parcă un păianjen cu multe brațe se plimbă pe corpul alb din marmoră de Carrara… Mănușile muncitorilor, scândurile, chingile, cupa excavatorului, boscodorelile – undeva jos de tot, fața Mariei din Piața Mariei… Îmi aduc aminte de Pieta. Unul dintre cunoscuți îmi spune, două ore mai târziu, văzând pozele, că și Pieta așa a plecat… Da, dar Pieta a venit înapoi… Doar că mai departe. Lucrurile astea mereu depărtează, nu rămânem la fel. Un fost profesor de la Universitate, acum în Arabia Saudită, e și el printre cei cărora le plânge sufletul, spune și el de Pieta…
Statuia se balansează primejdios prin aer, chingile nu se rup, brațele cu mânuși sunt pe aproape, o duc în spatele unui camion. Parcă e un sicriu, camionul pleacă precum spre o înmormântare. Respir greu, de parcă eu aș fi cărat statuia. Da, știu, trebuia deja să fiu la spital. Și ceilalți ar fi trebuit să facă altceva. Dar sunt toți aici, să se facă ce trebuie să fie făcut.
Camionul pleacă, îl întreb pe inginerul care era cu muncitorii spurcați la gură de nume și de cel ce va repara statuia. Îmi răspunde amabil, extrem de amabil: Eugen Duca – văd apoi, pe net, că e şef al secţiei de construcţii de la Administrația Domeniului Public. Îmi spune că ADP-ul și Muzeul Banatului vor repara statuia. Aud de la colegii lui că trebuie să plece la o înmormântare… Ar fi a doua pe ziua de azi…
Mai stau puțin cu colegii, cu preotul reformat și cu câțiva din enoriașii lui. Unul dă o replică unui coleg și spune că un timișorean nu ar fi făcut așa ceva ci numai ”o vinitură”. Bun, și aici ar fi de discutat dar… ce e drept, nu e ușor să-ți închipui un localnic cu fapta asta în cârcă. Cum să-ți mai dai întlnire ”la Maria” fără Maria?…
Rezolv ce mai am de rezolvat pe acolo și merg la Muzeul Banatului, câțiva cunoscuți au deja o ipoteză: ”Vezi că ăsta nu a fost unul ce voia să o vandalizele, a vrut să o fure. Știftul era scurt, omul a venit să tatoneze terenul, a mișcat-o, i-a ieșit când nu se aștepta, a căzut și s-a spart”. Pare plauzibil. Vorbesc și cu Dan Leopold Ciobotaru, directorul muzeului. Mă asigură că statuia e pe mâini bune, restauratorul ce lucrează în piatră, Ion Oprescu, a început deja un raport cu avariile și i-l va preda mâine.
Vorbesc și cu preotul Johann Dirschl, vicar general al Diecezei Romano Catolice Timişoara. Îl întreb de ideea de ”preluare” a monumentului. Îmi spune simplu: ”A fost înălțat de primărie pentru oraș. Acum 140 de ani – și acum 100 de ani s-a făcut această statuie de marmură. Primăria o are în îngrijire cum are și celelalte statui din oras. Dacă primăria refuză sau nu dorește să o mai aibă, atunci noi ne implicăm”. Mă scuz pentru întrebarea tâmpită care urmează, una din acea cu ”ce părere aveți”, dar prinde bine o replică despre cei care ar fura așa ceva Vicarul general spune: ”Locul a fost însemnat din vechime. Sf Maria e o sfântă a bisericii noastre, care e cinstită și de catolici și de ortodocși. Acuma poate mai puțin de alții dar n-au împotriva ei nimic. Și alții se roagă acolo. Era un domn care se îngrijea de monument dar nici nu era catolic. Nu sunt pedepse pentru oamenii ăștia care devastează și strică. Îl ia, îl notează și apoi îi dă drumul. Trebuie pedepsiți ca atare ca să nu se mai întâmple – că dacă-i dă drumul, mâine merge la altă statuie și o strică. Sau, dacă e bolnav, să fie internat…”
Ce o fi mai departe cu cazul ăsta nu știu. Colegii de la Ora de Timiș scriu că, în urma denunțului unei cititoare de-a lor, polița a reținut un individ care se pare că scrie nuvele sataniste și a mai distrus ceva monumente… Dar nu a recunoscut fapta.
În Piața Operei o bunică filmează încântată cum nepoțeii, trei, dau de mâncare porumbeilor apoi sar pe ei să-i prindă sau dau cu picioarele spre ei. Îi spun numele unei boli complicate și o rog să îl țină minte, pt cazul în care ajunge cu plozii la urgență, de mai freacă porumbeii. Nu pare capabilă să îi stăpânească. Îmi spune ”ce pot să le fac, nu mă ascultă”. Îi spun că nu știu de mai există Tribunalul pentru minori dar ar fi bine să se intereseze, pentru că în viitor s-ar putea să aibă nevoie. Abia atunci îi mai domolește. Și mă gândesc că și ăla de azi noapte, cu statuia, probabil dădea cu piciorul după porumbei, când a fost mic, și nimeni nu a știut ce să-i facă. Până la urmă de noi ține, nu?…
