În ultima perioadă România arată tot mai mult ca o țară care îți asigură un singur drept: acela de a nu avea niciun drept. Principiul de bază, cel mai creativ cred eu, al unei societăți normale este opinia. Ea însă a devenit un pericol. Chiar și pentru oamenii cu personalitate, cei care atunci când spun ceva au argumente întemeiate pentru care o fac. Sunt aici o mulțime de exemple.
Ajunge doar să fiți atenți la violența de limbaj și instigarea fățișă la violență pe care o pracatică presa sau la discuțiile banale cu prietenii la o cafea. Societatea este vocală, dar nu vocală în sensul de creativă, nu generează discuții care să aducă un plus de valoare, ci discuții propagandistice și partizane.
Dezbaterile sunt de cele mai multe ori simulate, forma este preferată substanței și raționamentului. Argumentele sunt înlocuite aici cu tonul, forța vocii sau debitul de cuvinte. Cine vorbește mai mult, mai repede și mai tare, acoperindu-și interlocutorul câștigă.
La fel ca dezbaterile, în cea mai mare parte a lor simulate, societatea civilă și sindicatele sunt niște surogate ieftine ale celor din țările cu adevărat democrate, conduse în mare parte de „refuzați la export”, adică oameni care nu au fost în stare să ajungă la ciolan.
În fapt, incompetența colcăie peste tot și nu cred că ar fi nicio diferența dacă ai schimba politicienii cu sindicaliștiii sau cu „marii” reprezentanți ai societății civile. Toți sunt o apă și-un pământ.
În contrast cu ei, există în țara asta o mulțime de oameni pregătiți, inteligenți și plini de bune intenții. Ei însă, pe bună dreptate, văd în a trăi în acest mediu un fel de a „te perverti” și refuză să simuleze dezbaterile și să folosească drept argument al unor discuții, debitul de cuvinte. Nu vor să se prefacă că trăiesc într-o societate democrată și să trăiască un fel de surogat în locul unei vieți normale.
Bălăcăreala asta generală, ieftină și dezagreabilă le face în cele din urmă scârbă. Scârbă de a mai avea opinii sau dacă le au, de a și le exprima. Scârbă de a se mai implica în vreun fel, de a mai contribui la îmbunătățirea lumii pe care o văd în jur. În consecință, apare dorință de a pleca.
Într-o altă țară, una în care maimuțele să nu se îmbrace la costum și să se scălămbăie printre băncile parlamentului, în care bipezii abia coborâți din copac să nu mai aibă Maybach și milioane în cont iar „animalele de casă” să nu mai cheme în platou alte animale pentru a le desființa, scuipa și insulta.
Rezultatul după două decenii a acestui mod de a fi se vede foarte bine și în simpla comparare a două date statistice. În 2002 România avea 21.680.974 de locuitori, în 2011 am mai rămas 19.599.506 persoane. Și migrația continuă.
