Un lucru care bucură nu doar catolicii din România (greco-catolici și romano-catolici) ci și pe toți cei care cred că suferința și credința într-o idee, ale unui om, trebuie răsplătite, a avut loc acum câteva zile la Roma sau, ca să fim mai exacți, în Bazilica Sf Petru din Vatican: întâistătătorul Bisericii Greco-Catolice din România, Prea Fericitul Lucian Mureșan, arhiepiscop major de Făgăraș și Alba Iulia, a fost creat cardinal de către Papa Benedict al XVI-lea. Dar ce înseamnă numirea unui cardinal, în macrocosmos, ce înseamnă în microcosmos? Și cum a curs acest moment acolo, în inima Vaticanului, în imediata apropiere a Papei Benedict al XVI-lea?
Noaptea de 5 spre 6 ianuarie a fost una de emoții pentru mulți. A doua zi urma ca Papa Benedict al XVI-lea să anunțe crearea unui nou cardinal pentru România. O zi istorică. Istorică pentru România. Da, istorică pentru toată România, pentru țara asta de 20 și ceva de milioane de oameni, o țară cu o mână de catolici și cu o imensă masă de ortodocși (de destule ori ortodocși din inerție, doar cu numele – vezi ”M-am plictisit de ortodocșii din scara blocului”). Papa, oricare ar fi el, nu este doar un cap al unei biserici, este un simbol enorm al creștinismului, al unei credințe care se revendică dinspre iubirea de aproape. Un semn al binelui. O aducere aminte că trebuie să ne ajutăm semenii, să empatizăm cu ei. Cardinalii sunt cei prin care guvernează lumea catolică. Prinți ai Bisericii. Purpurați.
Unii vor spune aici de problemele cu care se confruntă Biserica Catolică în ultimii ani sau de părțile întunecate din istoria sa. Și totuși, răul nu face parte din definiția bisericii acesteia, dimpotrivă. Să ne aducem aminte de vizita în România din 1999 a Papei Ioan Paul al II-lea, declarat ”fericit” anul trecut, în 1 mai, în cea mai vie zi a Romei din ultimii ani. Strigătul care a pornit atunci, la București, din inimile românilor nu era cu ștampile catolice pe el, era al tuturor oamenilor veniți acolo din dragoste pentru un semen al lor care a luptat pentru apropierea dintre toți: Unitate! Ziua în care a fost anunțată crearea unui nou cardinal pentru România urma să fie una de bucurie pentru toți românii.
O veste ce nu te lasă nici să mori
Joi seara, în 5 ianuarie, nu știam cine va fi următorul cardinal al României, după Iuliu Hossu și Alexandru Todea. Știam doar că va fi. Că se va anunța a doua zi. Că vom trăi istorie. Putea fi unul dintre cei doi arhiepiscopi ai romano-catolicilor din România, Jakubinyi Gyorgy sau Ioan Robu, putea fi capul Bisericii Greco-Catolice (BRU), arhiepiscopul major Lucian Mureșan sau unul dintre episcopii ceva mai tineri spre care merg pariurile pentru a ajunge (unul din ei) următorul cap al BRU: Florentin Crihălmeanu sau Virgil Bercea. Am trăit greu ziua de 6: dimineața – spital, analize pentru plămânii care voiau să cedeze, proceduri. Și telefoane, între. Cu stres, cu nădejde, cu teamă. Nici să mori nu poți, ca ziarist. Cu 20 de minute înainte de a anunța papa noii cardinali, cei 22, și de a fi oficial tot, am aflat: Lucian Mureșan. Am tras aer adânc în piept. Cât mă lăsau plămânii ferfeniță. Am dat două sms-uri. Apoi m-am prelins pe pardoseala Spitalului Militar din Timișoara. Și am lăsat medicii să-și facă treaba.
Au venit zile și nopți de gândire, în spital și acasă, de încercare de înțelegere, de asumare a informației, ca un fel de înglobare gastronomică a ceva în masa unei amibe: o știre ce schimbă vieți. De 365 de ori pe an, de 366 în anii bisecți, ca acesta, un preot catolic trebuie să se întâlnească în mod solemn cu Dumnezeul în care crede. Dar asta ar fi doar egoism, de ar fi doar atât. Un preot trebuie să dea lumina în care crede mai departe, altfel nu există, ca un foton pe care l-ai opri să-l amăgești cu ceva, suprimându-l, cu foarfeca Dalilei. De zeci de ori în fiecare zi el, preotul, trebuie să-i ajute pe cei din jur, să-i servească, să-i sprijine, să-i îndrume. (Amintirea servirii celorlalți nu trebuie să fie doar de pus pe tapet in joia de dinaintea Paștelui, când episcopul spală și sărută picioarele enoriașilor săi…)
Multiplicați toate astea cu ani, cu mulți ani. Adăugați teroare, la ani – ani în care Biserica Greco-Catolică fusese oficial desființată, în care nu aveai voie să fii greco-catolic și în care plăteai greu vina asta, cu viața, cu libertatea, cu hălci imense de umilință, de strivire fizică și intelectuală. 25 de ani a fost Lucian Mureșan preot în clandestinitate, după ce a fost hirotonit pe ascuns în chiar anul în care episcopii încă în viață și-au târât oasele afară din închisoare. Iți ia două secunde să faci înmulțirea la computer, cu progrămelul ce te așteaptă pe desktop. Și ies peste 9000 de zile, la cei 25 de ani.
9000 de zile și nopți în catacombele spiritului, hotărâte așa de politica de atunci a țării, 9000 (evident, mai multe, dar să o luăm rotund) de liturghii ținute pe ascuns, de ”vini în fața statului”, de… penal. 9000 de întâlniri pe furate cu euharistia, cu miracolul transssubstanțierii, 9000 de zile cu ritm cardiac întețit la orice bătaie în ușă, la pâra clanței, cu cârpa ce poate acoperi altarul improvizat, cu dulapul ce se poate trage peste ocnița larilor și penaților lor vinovat romani, cu fuga, cu teama, cu Securitatea suflând în ceafă, cu viața dublă de om hăituit al bisericii ce nu voia să moară – și de opac mirean.
Opac. Gri. Tern. Care nu atrage atenția. Care respiră exact cât are voie, mănâncă parizer și conserve de pește, care sparge piatră și face calcule, atunci când este lăsat să nu mai spargă piatră. Și care mângâie pe creștet, ca pe un porumbel ascuns în sân, fluturele ferit din viermele ”lor”, cel cu aripi, cel care e liber pe interior, cel care dă libertatea, prin ostie, cel care zboară doar în gând în straiele aurii de slujire a altarului.
Lucian Mureșan trebuia să spargă piatră pentru că a fost greco-catolic. L-au dorit viermele lor, pentru a-l umili. Dar nu e rușine să lucrezi, de e nevoie de munca ta, rușine e să furi sau să înșeli. S-au înjosit ei. ”Ei”. Comuniștii șefi de atunci. Aproape 10 ani a lucrat actualul cardinal ca muncitor necalificat în cariera de piatră Limpedea din Ferneziu. Dar voia să zboare și să-i ajute și pe alții să zboare. În 1955 fusese primit la Institutul Teologic Romano Catolic din Alba Iulia, împreună cu greco-catolicii Pantelimon Aștelean, Virgil Florian, Vasile Abrudan și Ioan Sălăjan. Cei doi greco-catolici, el fiind unul, care au rămas până spre terminarea studiilor au fost exmatriculați și alungați din institut și din oraș, prin ordin de sus. Dar nu s-a terminat așa.
Spre roșul-cardinal
Lucian Mureșan, un om, mai întâi preot, apoi episcop – prea sfințit, apoi arhiepiscop – înalt prea sfințit, apoi arhiepiscop major, șef de biserică și prea fericit, acum cardinal, eminență. Eminență cenușie? Cenușiul de mai demult și-a câștigat dreptul la roșu, roșul aprins. Zucchetto roșu, tichie de cardinal. Am auzit că Prea Sfințitul Ioan Șișeștean spunea că cel care are mitra în suflet pe veci nu o va avea pe cap. Mitra nu o râvnești, o capeți. Ți se dă. Îmi aduc aminte de primele mitre ale episcopilor greco-catolici ieșiți din clandestinitate. Am stat mult, mult în fața mitrei vechi a Înalt Prea Sfințitului Ploscaru, din fosta lui cameră de la Lugoj, unde a locuit după ce a ieșit din pușcărie. O mitră bosumflată ca o varză, fără netezeli, fără Swarovski-uri, fără luminițe. Mitra momentului. Spune ea însăși o poveste. O poveste cu zâmbet trist, cu lacrimi apărute limpede, fără încrâncenare, în colțul firii și replica aceea a lor, a celor ce au făcut pușcărie pentru credința lor: ”Toată suferința noastră – pentru Cristos. Noi nu dorim să ne răzbunăm”. Mi-e dor de mitrele-varză. Mi-e dor de oamenii-brad…
Bradul de azi, al Blajului, nu și-a ademenit mitra, nu și-a momit zucchetto-ul. Au venit. Are aproape 81 de ani. Și inele de creștere cu multe furtuni, în trunchi. Nu va vota în conclav, nu va alege nici un papă. Biserica Greco Catolică din România încă trăiește în trecut, încă nu a rezolvat trecutul, încă nu are o matcă nouă în istorie. Dar lucrează la asta. Cu moneda primită de la Papă nu se poate vinde nimic, nu se poate cumpăra nimic, decât stimă. Dar aceasta cu asupră de măsură. În România încă nu s-a rescris istoria, încă nu s-au rezolvat problemele patrimoniale ale furturilor comunisto-ortodoxe din 1948, când Biserica Greco-Catolică a fost desființată și deposedată. Opriți un copil pe stradă, un adolescent, întrebați-l de Școala Ardeleană. Se va uita lung în cazul în care își va da căștile de pe urechi, să vă audă.
Îmi aduc aminte cum râvneam șnurul albastru, ca pionier, cum mi-l doream pe cel galben. Aveam roșu și alb – mereu dorești ce n-ai. E cardinalatul un șnur desuet de pionier? Nu. Nu ne mai arătăm mușchii, de la peșteri încoace. Nu ne mai zăngănim armele din Evul Mediu încoace. Azi avem cărți de vizită, avem CV-uri. Unii, extrem dar extrem de puțini, mai au niște cifre tatuate pe brațe. Trăim într-o lume a însemnelor. A prețăluirilor abstracte. A cuantificărilor pe culori, de la centurile sporturilor la însemnele episcopilor. Cardinalul Lucian Mureșan nu va alege un papă – poate cândva următorul cardinal român o va face – dar a ajuns un prinț al bisericii, un membru în ceea ce se numește cel mai select club de pe pământ: Colegiul Cardinalilor. A ajuns la roșu. Doar albul e mai sus: papa. Vicarul lui Isus Cristos pe pământ, după cum spun catolicii. Lumea e voință dar și reprezentare. Fuga planetară de roșul comunist, o îndepărtare de big bang-ul colapsului social-moral, o rezistență subterană și revenirea la lumină a Bisericii sale a însemnat, pentru Lucian Mureșan, o deplasare neștiută spre roșul cardinalatului, încă un prag al reconstrucției BRU.
Din țara orbilor…
E nevoie de însemne după cum e nevoie de respect. Biserica Greco-Catolică cea română, cea văduvită de câteva decenii de viață cu respirație normală, trăiește cu hopuri de identitate, de comunicare. Dar traiește decent. Și-a căpătat însemnătatea ei între celelalte biserici care compun oceanul planetar al catolicismului. Anul trecut, în toamnă, la Oradea avea loc întâlnirea Bisericilor Catolice Orientale. Anul acesta arhiepiscopul major care o conduce ajunge cardinal. Într-o țară în care dialogul cu Biserica Ortodoxă Română, cea a majorității, e un dialog al surzilor, al orbilor și zăluzilor. Pentru că așa vor cei mulți.
Poți să te-nchini ca la moaște la extrem de puținii episcopi ortodocși români care n-au fost găsiți (încă) să fi turnat la Securitate. Membrii Sinodului BOR sunt preocupați la începutul acestui an de ruperi strategice de teritorii, de stuchit unul pe altul în public în funcție de interesele momentului, de strâns bani pentru scaune tot mai înalte, de arhiepiscopi și mitropoliți, și pentru pușculița capului lor alb – alb măcar ca veșminte. Pentru dialog ecumenic nu e timp. Cuvântul care începe cu ”e” din propoziția anterioară nici măcar nu e pronunțat în anumite eparhii ortodoxe, de teamă. Aceștia sunt colegii de ierarhie bisericească ai episcopilor greco-catolici ce conduc renăscuta biserică. Aici, o mână de oameni în parte tineri, ”episcopii-copii” ai catolicismului mondial, o parte din vârsta de mijloc, ce au prins anii învățatului și slujirii pe ascuns, și el, cel în vârstă, singurul ierarh pe care teroarea l-a lovit direct, nedoborându-l însă: ierarhul Lucian Mureșan, fostul spărgător de piatră-preot ascuns. Arhiepiscopul George Guțiu a murit anul trecut – ultimul episcop al închisorilor… Câteva dintre pozele de la înmormântarea ÎPS Guțiu de la Cluj păstrează fața lui Lucian Mureșan așa cum ți-l amintești cel mai degrabă atunci când te gândești la el: cu un zâmbet deschis și liniștit.
„Prin lucrurile neînsemnate”…
Așadar, în vinerea de 6 ianuarie se anunțase. În sâmbăta de 18 februarie urma să se întâmple. La Roma. La Vatican. Deasupra mormântului celui căruia Biblia spune că i-ar fi spus Isus Cristos: Tu ești Petru și pe această piatră voi zidi biserica mea. (Prea Fericitul Lucian Mureșan va fi creat cardinal – da, e puțin neobișnuită exprimarea dar asta e.) Mai aveam întrebări, curiozități gazetărești, legate de decizia papei, de legăturile dintre romano și greco-catolici în fața acestei decizii, de semnificații. Și atunci am primit predica Prea Sfințitului Virgil Bercea, episcop greco-catolic de Oradea, oferită zălăuanilor în dimineața de 8 ianuarie. Și lucrurile au căpătat formă, istoria își croia matca sa.
”(…) Mă bucur că sunt astăzi cu dumneavoastră să celebrăm această Sfântă Liturghie. Și să înțelegem în acest context liturgic un lucru extraordinar care s-a întâmplat în aceste zile. Sfântul Părinte a numit cardinal pe Prea Fericitul părinte Lucian. Probabil că nu realizăm suficient ce lucru extraordinar s-a întâmplat exact în acest context al Sărbătorilor! La Botezul Domnului. Este de fapt al treilea cardinal al Bisericii Greco-Catolice. Primul a fost Prea Sfințitul cardinal Iuliu Hossu, creat de către Papa Paul al VI-lea încă în vremea persecuției, în ’68, când Papa Paul al VI-lea l-a trimis pe monseniorul Cheli la București, la Căldărușani, pentru că era în mănăstire sub domiciliu obligatoriu, și i-a spus că papa dorește să-l creeze cardinal. Comuniștii, la data respectivă, au spus: sunt de acord cu o condiție, să plece și să nu se mai întoarcă în țară. Iară Prea Sfințitul Hossu, când a fost monseniorul Cheli la Căldărușani, a întrebat: pot să mă mai întorc în țară? Avea pașaportul monseniorul Cheli, pașaportul cu viză pentru ca să poată să plece în străinătate, n-a trebuit să umble nimeni după pașaport, era pregătit. Și a spus: nu. Iară cardinalul Hossu a spus: păi spuneți-i, monseniore, Sfântului Părinte că-i mulțumesc pentru această onoare dar eu trebuie să mor aici cu ai mei.
Ce lucruri extraordinare! Ce oameni fantastici! Trece timpul, moare cardinalul și în ‘72 Papa Paul al VI-lea face o predică – se găsește în limba italiană si pe net – în care vorbește despre cardinalul Hossu, despre această figură extraordinară. L-a creat cardinal in pectore la data respectivă, nu s-a știut, după moartea dânsului s-a anunțat cine a fost. În ‘91 a fost creat al doilea cardinal al Bisericii, cardinalul Todea. Îi știm suferința: 16 ani în pușcărie, 27 de ani cu domiciliu obligatoriu, 2 ani în libertate și apoi alți 10 ani de suferință. Ce interesant! Prin lucrurile neînsemnate ale lumii acesteia se arată minunile lui Dumnezeu… Prin lucruri neînsemnate! De fapt Mântuitorul, dragii mei, unde s-a născut? Nu la Ierusalim. Ci la Bethleem. Într-o periferie. Care nu avea nici o importanță la data respectivă. Și periferia devine centru. Devine cel mai important loc. Cel mai mare. Care apoi se translatează către… Răstignirea a fost la Ierusalim. Iar acum Sfântul Părinte l-a numit cardinal pe Prea Fericitul. La fel, un lucru extraodrinar de interesant.
Prea Fericitul, probabil că știți unii dintre dumneavoastră, alții mai puțin, la vremea când ar fi trebuit să meargă în seminar, nu exista Biserica Greco Catolică, nu existau seminarii. S-a înscris și a făcut doi ani la romano-catolici, la Alba Iulia. Deja Marton Aron, Prea Sfințitul Marton Aron, era intors din pușcărie. Și după doi ani, de la Secretariatul de Stat pentru Culte a venit secretarul de stat pentru culte de atunci, și a spus lui Marton Aron: ori îi dai pe ăștia afară – erau patru greco-catolici – ori dacă nu se închide seminarul și toti pleacă acasă. Și Prea Sfințitul Marton i-a chemat – doar Prea Fericitul mai este în viață din cei patru – i-a chemat și le-a spus despre acest lucru. Și s-a pus în genunchi, un episcop în față la patru seminariști, și le-a cerut ieratre că trebuie să-i dea afară, plângând.
Acest episcop, Marton Aron, a fost cel care a scris o scrisoare, în ’48, la preoții maghiari din Alba Iulia: ”Greco-catolicii nu mai au preoți. Aveți obligația să învățați românește și să le acordați asistență spirituală”. Părinții mei m-au purtat în brațe 20 de km pe jos. Eu sunt botezat la romano-catolici că nu erau preoții noștri atunci. Foarte interesante lucruri.
I-au dat afară și Prea Fericitul Lucian a lucrat, nu știu cât, vreo 18 ani, într-o carieră de piatră. Între timp au ieșit și ai noștri din pușcărie. Episcopii noștri. Preasfințitul Dragomir. Se pare că a fost primul preot care a fost sfințit de către Prea Sfințitul Dragomir, într-un subsol al unei case la Cluj, în centru, și în fața casei era un polițai care tot timpul s-a plimbat acolo pentru că l-a urmărit de la Baia Mare pe Prea Sfințitul până la Cluj să vadă unde merge – pe Dragomir. Era o noapte când a fost sfințit. Și apoi a lucrat în continiare. Credeți că la data respectivă Prea Fericitul s-ar fi gândit vreodată, să-i treacă prin vreun ungher al minții, să ajungă cardinal? Știți și dumneavoastră ce vremuri ați trăit, ce vremuri am trăit… Și vedeți cum lucrează Dumnezeu peste ani, în timp.
Iar acum papa îl cheamă să fie unul dintre cei mai apropiați colaboratori! Cardinal! Al Bisericii Catolice. Este un lucru extraordinar de important pentru Biserica noastră, dragii mei. De fapt papa spune acest lucru: ceea ce s-a făcut în acești ultimi ani în România este corect, mergeți mai departe. Grozav pentru Biserica Greco-Catolică dar inclusiv pentru Biserica Catolică. Vedeți aceste legături care s-au stabilit între greco și romano-catolici! Când au ieșit ai noștri preoți din pușcărie, romano-catolicii de la Iași, ca să nu moară de foame, le trimiteau cât puteau intenții liturgice.
Dar apoi este foarte important inclusiv pentru România. Vedeți, din 22 de cardinali, din Estul Europei, doar în România a creat de data aceasta Sfântul Părinte un cardinal. Și acela este greco-catolic. În România. Vă dați seama ce relevanță are inclusiv România în fața lumii întregi? Pentru că este un eveniment care se va întâmpla în 18 februarie la Roma, cu totul deosebit, care va fi urmărit de lumea întreagă. Spune Mântuitorul, dragii mei: plângeți cu cei ce plâng și bucurați-vă cu cei ce se bucură. Este un moment de bucurie pentru Biserica noastră, de extraordinar de mare bucurie pentru Biserica Catolică din țara noastră, pentru țara noastră. Este momentul să ne bucurăm, este un moment de recunoaștere, dragii mei, a fiecăruia dintre dumneavoastră, a faptului că ați venit constant la biserică în acești ani, și ați încercat să faceți lucruri bune. Prin această alegere de cardinal fiecare dintre dumneavoastră sunteți recunoscuți de către Sfântul Părinte și nu sunteți într-o masă amorfă.
Și eu vă spun, dragilor, credeți cu adevărat că aveți o valoare extraordinară! Credeți cu adevărat că biserica aceasta din care faceți parte are un rost și un rol pe care bunul Dumnezeu din aproape în aproape ni-l va dezvălui și este inclusiv această numire o dezvăluie a faptului că este corect și bine ceea ce se face. Credeți, dragii mei, că dumneavoastră aveți un rol, fiecare în familiile dumneavoastră, în biserică, în țara aceasta, în societatea în care trăim. Că sunteți importanți și valoroși. Acest lucru ni-l spune Sfântul Părinte și eu vi-l spun dumneavoastră, vi-l transmit. Credeți, mergeți pe acest drum, și binecuvântarea Domnului nu va întârzia să se pogoare peste fiecare dintre dumneavoastră iar Maica Domnului va ști să vă ocrotească mereu. Amin.” – Virgil Bercea, Zalău, 8 ian. 2012
O acreditare maro ce-ți dă viața peste cap…
Acesta era cursul vieții celui care va călca în fața Papei Benedict al XVI-lea pentru a primi bereta de cardinal. Vine timpul plecării spre Roma. Înainte de asta, o mie de telefoane la Biroul de Presă al Vaticanului, scrisori, poze, explicații. O procedură de acreditare destul de complicată dar folositoare tuturor. Confirmarea, pentru acreditare, în timp ce suntem deja în Aeroportul Timișoara. Dar nu neapărat înainte de zbor. Wizz-ul se joacă puțin cu noi, le e frică de vântul din Timișoara, vântul s-a oprit de o vreme dar nimeni nu vrea să sune la Budapesta să spună asta așa că… mergem la Arad.
Sunt cu Valentina Hădărău, preacuvioasa maică ce conduce pe bazilienele greco-catolice din România, cu Florian Gui, vicarul general al Eparhiei Greco-Catolice de Oradea, cu Ela Ștefănescu, soția protopopului greco-catolic de Reșița. Ne găsim și cu preotul ortodox Gheorghe Cristescu, pe care l-am cunoscut la Eparhia Greco-Catolică de Lugoj. Vrem la Roma! Ajungem finalmente la Roma, cu vreo 5 ore întârziere. Nu e bai, mai sunt aproape două zile până la eveniment.
A doua zi, acreditarea. Primesc una… maro. Nu verde, nu albastră. Pentru că nu spusesem expre în scrisoarea de acreditare că urmează să fac și poze. Păi spusesem că trebuie să prezint evenimentul – protestez. Nu contează. Of. Bine, lasă că vedem noi ce și cum. Am mai sărit garduri în Vatican…
Ziua curge într-un fel sau altul. Poze, cupola Bazilicii Sf Petru, prieteni. Întâlnirea cu mulți cunoscuți – părintele Bleiziffer de la Blaj, părintele Gui de la Oradea, episcopul Alexandru Mesian de la Lugoj, împreună cu oamenii lui. Biletele galbene de invitație la evenimentul de mâine sunt de mare preț. Doar nervozitatea mea crește cu fiecare oră. Maro… Cu legitimația maro nu o să am loc bun de pozat. Nu vreau replici, nu vreau să mă foiesc printre ai noștri: vreau câtvea poze de la momentul în care ierarhul român va fi creat cardinal. În plus se pare ca sunt singurul ziarist român aici. Trebuie să ajung să am pozele astea.
Care somn?… Legitimația e maro, nu fac prea multe cu ea, cu Nikonul meu D100 cu teleobiectiv de 300 dar vechi, nu foarte luminos, și cu blitz de amator… Mi-am promis de când lucram cu scule proaste și de împrumutat, în războiul din Bosnia, în 94-95 că nu mai vreau să mă simt umilită că lucrez cu gioarse undeva. Și că o să fac ceva pentru asta. Am făcut. O avere s-a dus pentru cele două scule pe care le am la mine, în țară sunt destui care mă învidiază pentru ele. Aici voi fi iar copilul prost cu scule de dinainte de… orice. S-au luat Pulitzeruri cu scule ca ale mele… Ai cui spune? Nu. Și legitimația e maro…
Prieteni – ziariști – prieteni. Năucitor.
Cândva vine dimineața. Cândva plec spre Vatican cu prietena mea Valentina. Cândva chiar ajungem pe Via della Conciliazione ce dă în Vatican. De fapt habar n-am unde începe Vaticanul – pe aici, în metrii ăștia. Îmi aduc aminte cum mă surprindea cum, acum vreo trei ani, când vorbeam cu episcopii greco-catolici despre primul drum pe care urma să îl fac la Roma pentru a da de un anume cardinal, îmi spuneau fără să clipească: Via della Conciliazione, 5. Toți. Mă uimeau. Cum puteau ști din cap adresele de acolo? Acum am învățat și eu clădirile de pe strada mare care dă chiar în piața din fața bazilicii. Sunt lângă Radio Vatican, caut scârba de legitimație maro pentru care m-am muncit atât și… nu e. Drăguț. E acasă, căzută lângă pat. La Biroul de Presă nu sunt oamenii – evident, sunt deja la bazilică. Până la urmă mi-o aduce cineva. Când mă despart de Valentina sunt un pachet de nervi.
Intrarea mea e prin stânga, pe lângă Congregația pentru Doctrina Credinței – fosta Inchiziție. Știu locul. Dar azi e o coadă imensă și aici. Mă iau după un presar mai hotărât. Ajung la controlul pentru ziariști. Apar episcopii români. Încurc pe toată lumea până trag vreo cinci cadre cu ei. Apoi trec. Ușor. Alt control, altă scutrătură forțată. Apoi adunarea lângă aula audiențelor papale de miercuri. Azi e sâmbătă. Și suntem vreo 150 de ziariști din toată lumea. Eu, din România. Și atât.
Trec pe lângă cel de ieri de la Biroul de Presă, cel pe care nu-l convinsesem să… verde. Mă salută cu Buon giorno, dottoressa Balutescu. E de rău. Cererea mea era a 257-a, după mine probabil au mai fost alți presari. Nu e bine că mi-a reținut numele, din 300… Ce e drept, vreo jumătate se pare că nu au primit acreditare.
Stăm mult acolo, oarecum pe căprării – cei cu filmatul, cei cu pozatul, cei… maro. Încerc să mă amestec cu cei verzi, ei sunt cu pozele, vor avea locul cel mai bun. Vin episcopi, vin cardinali, vin diplomați, vin viitorii cardinali, vine o groază de lume importantă. Văd episcopi și cardinali cum vin spre ziariști să îi salute pe cei cunoscuți, pe cei ai țărilor lor. Vine Prea Fericitul George Alencherry, al Indiei, cu o bască simpatică pe cap – ziaristul din India se apleacă adânc înainte de a își vorbi. Alt coleg sărută inelul unui alt cardinal. Alții doar se întrețin cordial cu ierarhii țărilor lor. Pentru mine nu vine nimeni… Ierarhii noștri deja trecuseră și nu m-au văzut, eram la coada pentru control. Alții nu mai vin. Vine fostul nunțiu, IPSS Perriset. Actualul, IPSS Lozano, nu e la Roma, nu l-am văzut nici la numirea episcopului Claudiu Pop, în decembrie, aici. Așadar, mă simt singură printre vaticaniști. Singură și speriată că nu îmi voi face pozele.
Ba nu, apare George Teșeleanu, consulul onorific al României la Ancona, cu prietena lui. Deodată, toată România e în ei. Cu o lună înainte, în ziua cu anunțul cardinalatului, mă sunase de nenumărate ori în spital, după ce, preventiv, îmi luasem rămas bun de la el. Nu m-a lăsat atunci singură, e aici și acum, și nici nu știe cât bine îmi face vederea lui. Prind o serie de poze cu ei până mă reperează, mă vede și Cristina, ne îmbrățișăm. Un coleg german îmi smulge Nikonul să ne facă o poză împreună. E primul gest cordial al unui coleg. Bifăm poza, prietenii mei pleacă, ne vorbiserăm cu o zi înainte să ne întâlnim la Vatican la 9, habar n-am cât e ceasul, nu am în cap decât grija pentru poze. Oare o să pot să le fac?
Încep să vorbesc cu colegii. Toți au scule sofisticate, teleobiective cu care poți plivi pătrunjelul pe lună. Îmi ascund Olympusul în sacou, îmi plec trist Nikonul. Mă dor mâinile arse la un accident recent din casă, opărâte. Sculele sunt grele chiar de nu sunt așa bune. Asta e, sunt româncă. Mă bucur că am ajuns aici, până și cei cinci euro pe care mi i-au cerut la Boroul de Presă pentru țipla acreditării m-au făcut să tresar. Ce știu ei?…
Cândva suntem împărțiți după culorile legitimațiilor. Apoi plecăm spre intrare – evident, amestecându-ne iar. Încerc să mă explic, mi se taie macaroana. Încerc să fiu politicoasă, extrem de politicoasă: știți, România, avem un cardinal, sunt singură de aici, trebuie să fac și poze. Mi se spune că vorbim mai târziu.
Cum m-am împrietenit cu Sf Petru…
Ajungem într-un subsol cu sarcofage de papi. Ni se spune să nu pozăm. Evident, aproape toată lumea pozează. Doar suntem ziariști, nu?… Eu nu pozez. Încă nu vreau să se uite nimeni jalnic la mine și la sculele mele. Oricum, am mai fost aici. Suntem iar triați: verde, albastru, maro, vaticaniștii vechi. Ultima mea scăpare e Laura, fata de la Biroul de Presă – pare mai înțelegătoare decât cei doi colegi ai ei. Încep să mă mâțâi iar: știi, România, cardinal… Mă privește cu simpatie și compasiune. Îmi spune – ok, o rezolvăm cumva. E primul moment când încep să respir mai lejer.
Iar, împărțiri pe culori. Privire rugătoare de cățeluș spre Laura. Îmi șoptește du-te și tu cu verzii ăia. Ura! Îmi răsucesc talanga maro de la gât astfel încât să nu se vadă decât spatele alb. Și fug printre verzi. O parte din verzi. Ceilalți pleacă. Toți. Rămânem vreo opt verzi. Mă subinclud. Unul se plânge că e frig. E din Chicago. Îi explic: man, eu vin din România. La noi mor oameni în nămeți. Stau cu morții în casă. Nu pot să îi îngroape. Am avut noroc că a plecat avionul și sunt aici. Repetă după mine – aici nu e frig, aici nu e frig. Colegul repetă. Trebuie să facem ceva să ne așezăm stresul. E o luptă între noi, chiar de nu o arătăm.
Cardinalul nostru va fi pe stânga, e numărul 19. Așadar trebuie să ajung pe dreapta. Dar sunt patru zone pentru ziariști. Oare unde o să prind. Nu mai vine nimeni dintre oficiali. Unul dintre ziariști țâșnește în sus. Îl întrebăm: mergem fără ei? Zice: hai, toată gașca, mergem pe modul roman. OK, nu țin să fiu împușcată aici dar… Mergem. Ajung în dreptul episcopilor, sunt în spatele cardinalilor. Aha, deci pe dreapta dar la locurile pentru albaștri și maro. Nu e bine. Dar îl văd pe Virgil Bercea, episcopul de Oradea, lângă Lucian Mureșan, ce va fi cardinal în jumătate de oră. O fracțiune de secundă îmi ia să ridic teleobiectivul și… o mână pe umăr, o invitație politicoasă de a merge undeva. Nu vreau scandal, am nevoie să nu fiu dată afară așa că fac o crimă pentru un presar: nu declanșez, mă conformez, adio, cobor iar spre mormântul Sfântului Petru. Ajungem pe stânga. Aici e și Laura. Îi spun: știi, dreapta… Zice: ai fost pe dreapta, de ce ai venit aici? Păi… oamenii voștri… Tz… Laura mă ia, aproape de mână, și ne strecurăm rapid, iar, prin subsolul bazilicii, pe lângă Sfântul Petru, pe lângă una dintre semințele cele mai de preț din care a rodit creștinismul. Dacă o să mai fac des asta poate chiar devenim prieteni…
Laura mă plasează iar pe dreapta. Dar… extrem de în față, dinolo de cardinali, dincolo de aproape orice. Sunt aproape de scaunul papei, în spatele a patru rânduri de diplomați și unul de cardinali în devenire. Finalmente! Doar trebuie să fiu cuminte, să nu zbor și de aici. Un ambasador sau așa ceva răscolește pe sub lucrurile noastre, aproape aruncă geanta Laurei. Îi spun că dă jos lucrurile. Nu îi pasă. Mormăi: bastard. Nu aude. Trebuie să tac dacă vreau să rămân aici. La 20 de metri de papă. La 20 de metri de poza mea.
Colegii stau mai sus, pe standurile pregătite pentru noi, eu și încă doi-trei nu mai avem loc, ne plasăm în prelungirea lor, spre altarul central – voi avea locul cel mai bun dintre vreo 200 de ziariști prezenți. Ce bine că nu mi-am luat și pantofii cu toc la rochiță și sacou!
Un om de ordine, cu cârlionțul ca de telefon vechi al firului stației după ureche, îmi spune că pot să merg spre cardinali, de vrea să fac o poză înainte. Nu mă așteptam la așa amabilitate. Probabil arăt foarte disperată căutând ierarhul român. Prind o serie de alți cardinali cunoscuți, între timp, dacă tot mi s-a lărgit lațul. Finalmente îl văd și pe Prea Fericitul Lucian Mureșan – e plasat după un podium. Of… Lasă, îl voi prinde când merge la papă.
Ce mult e să poți spune „Bună ziua” cuiva, uneori…
Îl văd în fața mea și pe ambasadorul român la Vatican, Bogdan Tătaru Cazaban. Nu m-a văzut. În fața mea în al doilea rând de scaune, la mai puțin de doi metri, o față cunoscută: Monica Macovei. Spun simplu: Bună ziua. Zâmbește bucuroasă și răspunde. Îi spun repede cine sunt și de unde sunt, mi-l prezintă pe fiul ei, de alături. Îi adaug zâmbind că suntem ”prietene” pe Facebook. Nu îmi place partidul ei dar doamna Monica Macovei mi s-a părut mereu un om fain. Altfel… am prea mulți ani de presă pentru a fi început o discuție cu un politician pe care nu îl agreez. Nu țin de presa de cancan.
Monica Macovei spune că vorbise cu ambasadorul nostru care îi zisese că nu e nici un ziarist român la eveniment. Spun scurt: sunt eu. Încă sunt foarte neliniștită pentru poze. Nu îmi vine să mă lansez în fraze lungi. Totuși, o fac, după ce eurodeputata mă întreabă cum de nu au venit și alți colegi. Păi… ortodocșii, catolicii, greco, electorat, probleme, posesiuni – toate acestea le explic scurt, schematic. Ochii doamnei Macovei se întristează. Aflu puțin mai târziu că e greco-catolică, de la cunoscuți care n-au reușit să intre în biserică.
Multă lume n-a intrat. Biletele galbele au rămas multora drept amintire. Bazilica s-a umplut, oamenii au rămas în piață. Mă sună Valentina, e în piață. Parte și din vina mea, din cauza întârzierii cu legitimația… Îmi pare așa rău… O ultimă privire spre spate spre episcopii noștri. Îi văd pe ierarhii Vasile Bizău, John Michael Botean, Florentin Crihălmeanu, Claudiu Pop, o clipă și pe Alexandru Mesian, și pe noul numit rector al colegiului Pio Romeno din Roma, Gabriel Buboi – probabil e nevoie și de zodii mai puțin fericite în viața instituțiilor pentru a se aprecia anii mai buni… Și începe totul.
Ce puțin ține un „acum”!
De undeva o să apară papa. Vom fi extrem de aproape de el, de tot. Doamna Macovei mă întreabă unde e cardinalul nostru, îi arăt rapid, întreabă dacă să ne ridicăm când ajunge el. Nu știu ce să spun, spun că da – oricum nu cred că el va vedea ceva, oricum acum nici nu cred că știe că exist, chiar de a asistat cândva la o expunere a mea în cadrul Conferinței Episcopilor Catolici. Am dreptate – are ochii în lacrimi când ajunge la papă. Dar asta nu știu acum, voi fi aflat doar seara, acasă, în Timișoara, de la prietenii care s-au uitat la televiziuni.
O ziaristă americană mă împinge ușor să-i fac loc exact când PF Mureșan e la papă. NU ACUM! E CARDINALUL MEU! Și tot drumul acela, și toți nervii cu drumul, și banii, și nesomnul, și acreditarea, și drumurile pe lângă Sfântul Petru din mațele Vaticanului, și anii de scris despre Biserica Catolică ce m-au calificat să fiu acum aici, în metrul ăsta pătrat, tot e strâns în arcul acela uman ce așteaptă câteva apăsări de buton pentru ca ceva să rămână de aici. Sunt singurul ziarist român! TREBUIE să am pozele astea! Nu acum!! Momentul acela, atât de important lângă mine, un moment nevăzut, un strop infim pe lângă ritmul Bisericii planetare, care are inima acum aici, pe lângă viața chinuită a cardinalului creat de câteva secunde din fața mea, deceniile lui de suferință în ilegalitate, ieșirea la lumină, deceniile de reconstrucție. Am lacrimi în ochi la acest ”nu acum”, colega își cere scuze, încă două secunde, cardinalul nostru, al românilor, coboară, doamna Macovei se ridică și, evident, îmi intră în cadru dar deja am ce am vrut, drumul la Roma a avut un rost!
Vine unul dintre băieții de la Biroul de Presă al Vaticanului, îmi spune: tocmai a trecut cardinalul român. Îi zâmbesc fericită: știu, imediat plec și eu. El face un gest inedit – îmi strecoară în buzunar discursul papei. Încă nu ar fi trebuit să îl dea, oricum e încă sub embargou, e mult să explic asta, lasă că înțelegeți și așa, ideea e că am câteva poze cu cardinalul Lucian Mureșan, că totul începe să se fi sfârșit. Cu bine. Mai fac câteva cadre cu cardinalul printre confrați. Blițul, obiectivul neluminos. Americanca de lângă mine își cere scuze că mă deranjase la cel mai important moment, e ok, o rog să facă o poză pentru mine cu cardinalul acolo unde e acum, că nu mă duce scula. Zice: ești în urmă. Asta e. Îi zic că am nevoie de cardinalul cu negru. Mă întreabă dacă negru sau în negru. Îi spun că sunt din România nu din Africa, deci… în negru. Zice: a, păi atunci ești în urmă cu 30 de ani la scule. Face poza. Mi-o arata. Superbă. Îi cer mailul. Îi întind pliantul cu numele cardinalilor. Nu vrea să scrie pe dosul lui, să nu-l strice. Fir-ar. Îi întind discursul papei, fără să vadă ce e. Îmi dă mailul. Dar adaugă: va trebui să te și taxez. Bun, îi mulțumesc dar îi spun că atunci pică tot. Of, creștinii ăștia simpatici, care nu vor să scrie pe pliantele Vaticanului… Lasă, o să mă bazez pe pozele mele.
În curând e avionul. Trebuie să plec. Cardinalii s-au salutat, lăsându-l pe papă stingher până toată lumea s-a îmbrățișat cu toată lumea. Papa e un domn în alb, din apropiere de noi. Un om singur și obosit, vegheat de monseniorul Guido Marini, personaje de poveste, pentru care mulți ar face aproape orice, ca să le ajungă aproape. Oameni. Cred că pentru jurnaliști oamenii nu se iau după înălțimea scaunelor (funcțiilor) lor ci după cât de greu ajungi în preajma lor. În preajma papei se ajunge greu. Foarte greu. Dar interesul meu e în PF Lucian Mureșan, care tocmai a trecut spre spatele bisericii. Curge și partea de ceremonie legată de o apropiată canonizare, îl recunosc pe cardinalul Amato, cel cu cauzele sfinților, îl întâlnisem la Oradea acum o vreme, fac câteva poze în dorul lelii – acum vine plecarea, fuga spre avion, zborul, tot. Încă e pe rol ceremonia când îl salut iar pe Sfântul Petru de aproape, în subsolul bazilicii, condusă de cel care dimineața m-ar fi mâncat pentru bâzâielile mele. Acum respir altfel. Îi spun: știi, cardinalul nostru, a trebuit să spargă piatră pentru că era greco-catolic. Când ne despărțim cred că suntem aproape prieteni, nu mă așteptam să câștig simpatia celor de aici, aproape toată lumea m-ar strânge de gât când lucrez, din cauza ticăielii mele și a elanului perfecționist. Mă bucur că oamenii mi-au apreciat strădania.
Trebuie să dau de Valentina să fugim la aeroport, nu e mult timp, Doamne ce bine că nu mi-am pus pantofii cu toc, e cald, sunt vreo 25 de grade, hainele sunt grele, sculele sunt grele, timpul, secundele – dar văd steagul nostru în mulțime, la o călugăriță. Mă apropii cu aparatul foto la ochi, îi spun: maică, amu nu lăsați steagul ăla jos dacă tot îl țineți așa fain. Nici nu contează că nu ne știm, ne cunoaștem, împărțim același steag, am venit aici pentru același cardinal, ce frumos bat inimile împreună când le unesc lianți simpli și buni.
Întâlnirea, fuga spre Piața Cavour, bus, fuga infernală prin aeroport, păsările din clinică mă așteaptă acasă să le adăp, nu pot să pierd avionul, reușim cu o serie cumplită de giumbușlucuri să ne vedem în avion, pleacă, totul se poate finalmente duce spre o respirație adâncă și bună. Nu voiam mai mult – doar poza cu PF Lucian Mureșan din secundele când devine cardinal. Încununarea unei istorii. Cum spune poetul: ”Că vinovat e tot făcutul și sfânt doar nunta, începutul.” Glumesc. Îmi caut justificări. Pentru faptul că nu voi fi la întâlnirea de după, în cortegiul delor veniți să îl felicite pe cardinal, să îi întâlnească pe episcopi. Din motive diverse. Nici nu știu când ajungem iar printre troiene, la Timișoara mea – Valentina are treabă la Lugoj dar suntem acasă. Îmi aduc aminte de cursul de la Roma, cu cardinali și episcopi ce ne vorbeau de identitatea și comunicarea din Biserica Catolică. De la mecanismele care o animă. Le spuneam și eu despre Biserica Greco-catolică, despre istoria ei, despre necesitatea apariției unui nou cardinal pentru România. Mulți au zâmbit atunci, și la Roma, și aici. Acum zâmbeam eu: am avut dreptate.
Acasă. Surprize…
Și credeam că s-a terminat totul. Dar nu era așa. Seara, acasă, apoi în noapte, apoi până dimineața devreme, cele 2000 de poze se cereau sortate, prietenii catolici și nu numai așteptau rodul muncii noastre de la Roma. Și atunci am aflat cum a fost tratat evenimentul în România. Și mi-am adus aminte de ochii triști ai Monicăi Macovei. Știam că nu e nimeni în afară de mine acolo, deci că, în cel mai bun caz, se vor prelua filmări de la RAI. Știam că Biserica Catolică nu e așa apetisantă ca Biserica Ortodoxă, aici. Dar să se ajungă la greșeli grosolane nu mă așteptam. Să se vorbească la TVR de ”Biserica Ortodoxă Unită cu Roma”, să se greșească numele cardinalului, titlurile, tot… România a avut trei cardinali până acum, trei, e asa o onoare, așa un eveniment însemnat!… La beatificarea Papei Ioan Paul al II-lea, anul trecut, au fost colegi din București – acum nu au catadixit să facă măcar o sumară informare înainte să deschidă gura pe post…
Mă uita la cartea de lângă mine, „„Preafericitul Părinte Lucian Mureșan – 80” – Documentar biobibliografic aniversar”, o primisem în mai trecut de la episcopul Alexandru Mesian, din Lugoj, care e mereu amabil și îmi umple brațele cu cărți, ca și alți episcopi catolici, ca și mitropolitul ortodox al Banatului, Nicolae Corneanu, și el un prinț al bisericii, al bisericii lui. Mă uit la teancul de cărți de lângă mine, la ziarele de la beatificarea papei, la biletele de avion, la harta Romei, la acreditarea… maro, la pozele pe hârtie pe care le-am primit de la prieteni, despre trecutul BRU, la Biblia adusă de la ierarhul orădean, la diploma de după cursul de la Santa Croce… În ce lume trăim? De ce nu își mai fac ziariștii treaba?
Sunt extrem de tristă. Da, avem un nou cardinal, noi românii, noi oamenii normali, nu ăia credincioși, ci oamenii, n-am să înțeleg niciodată credința în Dumnezeu dar o am pe cea pentru dreptul și binele oamenilor, suntem împreună în asta, biserica e cea care împarte binele oamenilor, așa ar trebui să fie, contează mai mult palatele megalomane ale lui Daniel Ciobotea cel excesiv de fericit, contează mai mult amantele fotbaliștilor, pentru colegii din București?… Istoria, Școala Ardeleană, episcopii martiri morți în închisori, latura socială a Bisericii Catolice din România – nu?…
Probabil sunt o proastă patetică în ochii celor ce greșesc nonșalant un nume de om pentru care m-am dus până la Roma pentru o poză. ”Plângeți cu cei ce plâng și bucurați-vă cu cei ce se bucură”?… La Roma probabil are loc o serată la ambasador. Nu voiam să fiu acolo. Voiam să fiu printre cei care dau cât mai repede lumii imagini despre ce a fost. Să spun. Și m-a înghețat ”spusa” altora. M-a anulat. Mă doare neprofesionalismul colegilor mei, mă îngrijorează modul ineficient în care se prezintă pe ei înșiși cei cărora încerc să le desprăfui istoria.
La Timișoara, târziu în noapte, plauri de zăpadă pică de pe acoperișuri. Tresar. Începe dezghețul. Și plâng cu obidă strânsă într-un colț de casă, ca Arahneea legendei, împletită în cablurile sculelor de pozat. Uneori mi se pare inutil ce fac. Oare am rămas singurul ziarist de modă veche?… Și cândva ridic ochii spre Facebook. Sute și sute de ”like”-uri și zeci de mesaje de mulțumire, deja atunci, în noapte. Prietenii mei. Colaboratorii mei. Cunoștințele noi. Și încurajări. Ce este între lacrimi și bucurie? Nu știu, ceva ciudat. Poate doar exemplul celor despre care scriu rămâne. Un suflat de nas și… mergem mai departe. Avem cardinal!
ca un om care mai crede in Ceva si Cineva, iti multumesc pentru aceste randuri, dar mai ales ptr sufletul si idealurile care l-au insuflat. numai Bine!
Multumim pentru articol Ramona! Dar mai ales iti multumim pentru stradania ta de a fi mereu acolo unde sunt evenimente ce marcheaza viata Bisericii noastre si a slujitorilor ei. Multumi pentruca pui mult suflet in ceea ce scrii….Felcitari pentru articol!!!
Impresionant articol! A-ti descris exact, simtamintele oricarui roman greco-catolic( desi imi place mult mai mult denumirea de „Biserica Romana Unita cu Roma” ) Sa visam, ca o data si o data romanii vor intelege cu adevarat ce reprezinta unirea cu Roma. Va multumesc, din suflet, ca am reusit, in aceasta dimineata, sa retraiesc momente de bucurie, asa cum le-am trait la Roma!
Foarte frumos scris acest articol. Nu crede ca te cred unii o „proasta patetica”. Unii sunt „mercenari” si scriu ce li se spune. Sau nu scriu ce ar trebui sa scrie, tot la ordine. Si ortodocsii sunt tot rom^ni. Sa nu raspundem la cei ce baga zazanie intre rom^ni pe baza religiei. Nici chiar cand se apeleaza si la alte criterii de dezbinare cum ar fi regiunea de origine ; Oltenia, Banatul, Muntenia, Dobrogea, etc.
Va veni si ziua cand tot rom^nul(cred eu) va fi mandru de cardinalii pe care i-a avut, pe care ii are si pe care ii va avea. Ca si de mitropolitii si patriarhii nostri. Tot rom^ni sunt si sa nu-i blamam.
PS. Si mie imi pare ca suna mai frumos „Biserica Romm^na Unita cu Roma” si „unitzi” decat „Biserica greco-catolica” si „greco-catolici”. Cred ca mai bine ne sade ca „unitzi” decat ca „greci”.
Stimata Doamna Ramona, multumesc ptr. articolul Dvs. fosrte documentat si frumos despre Prea Fericitul Lucian. Ca coleg de studii al lui Lucian la seminarul romano catolic Alba Iulia as vea sa aduc mici corecturi. Textul Dvs. afirma „Prea Fericitul,… a făcut doi ani …. la Alba Iulia…. Și după doi ani, …a venit secretarul de stat pentru culte de atunci, și a spus lui Marton Aron: ori îi dai pe ăștia afară – erau patru greco-catolici – doar Prea Fericitul mai este în viață din cei patru …”.
Corect este: PF Lucian a facut nu 2, ci 3 1/2 ani la Alba Iulia, pana ce totí studentii greco catolici au fost dati afara, din care insa nu numai PF a ramas in viata, ci mai traeste si azi la Cluj Parintele Virgil Florian.
Domnule Idmar Hatzack, pasajul acela e din spusele PS Virgil la Zalau – am primit toata inregistrarea de la el si nu am schimbat nimic, chiar de erau citeva inadvertente… Daca va uitati mai sus de pasajul acela, veti vedea ca eu scrisesem altceva in textul personal, incercind sa ofer date mai exacte fara sa atrag atentia. Dar e foarte bine ca ati facut precizarea asta.
In alta ordine de idei, mama dumneavoastra era din Agarbiciu? Atunci locuiti in Durckheim si… m-as bucura sa putem schimba citeva idei in privat despre literatura saseasca. Puteti reveni, va rog, pe mailul redactiei astfel incat sa putem sa intram in contact pe mail?
Va multumesc pentru articol, am scris si eu despre eveniment, dar a aparut abia de cateva zile in „Caiete Silvane”: http://caietesilvane.ro/indexcs.php?cmd=articol&idart=1772
Am mentionat acolo si materialul dvs.
Laudat sa fie Isus!
Felicitari pentru articol Ramona! Foarte bine documentat, si o bucurie la citire ce transcende dincolo de egoismul zilnic!