Două zile ne mai despart de finele prestigioasei competiții naționale a Sănătății: în fiecare an, Colegiul Medicilor din România îi omagiază pe cei care, prin munca și dăruirea lor, fac ca sistemul de sănătate românesc să meargă înainte. Pe lângă medici dedicați, comunicatori în domeniul sănătății, proiecte de sănătate sau organizații studențești implicate există, anul acesta, și trei secțiuni dedicate presei – presă scrisă, audio-video și jurnalism online pe teme legate de lumea medicală. Colega noastră, Ramona Băluțescu, a fost nominalizată la categoria ce va hotărî care este cel mai bun articol online pe teme medicale al ultimului an. Articolul nominalizat este. Stai cu noi cu tot cu inima ta! și poate fi votat după ce intrați pe http://gala2012.cmr.ro/categorii/, la coloana din stânga, la Jurnalism online. Celelalte articole nominalizate pot fi gasite daca intrați pe mijloc, la Jurnalism de sănătate. Premiile Galei vor fi oferite luni, 11 iunie, în cadrul unei ceremonii care va avea loc la Teatrul Mic, din București.
Cum s-a ajuns la această nominalizare, singura a unui ziarist din vestul României? Cel mai bine este să o lăsăm pe Ramona să povestească despre ziaristică, așa cum o vede ea, despre doctori, pacienți și spitale. Și, cel mai important, despre acele lucruri care au făcut-o să scrie despre medicină.
Colegii timișoreni au făcut cealaltă parte, și anume să prezinte pe scurt biografia ei: http://oradetimis.oradestiri.ro/timisoreanca-ramona-balutescu-nominalizata-la-premiile-gala-medica-2012-sectiunea-jurnalism-online/actualitate/2012/05/31/
Oamenii de la începuturi
„Îmi închipui că fiecare ziarist ar trebui să aibă feliile sale de supra-specializare. Acelea în care pune mâna pe cărți, citește istorie, cunoaște ce mișcă, ce a mișcat și cam ce se va întâmpla în domeniu, în care îi știe pe cei buni și pe cei ticăloși. Așa este și cu sănătatea. E un domeniu foarte vast dar, dacă ai filiație cu povestea, este extrem de interesant.
Eu am avut norocul de a avea un profesor de biologie la liceu, Doru Cotuna, care ne-a învățat ”logica viului”. Un om extraordinar, care făcea ca toate lucrurile să fie vii și interesante. De aici și ușurința de a mă apropia de domeniul medical, pe lângă tot ce ține de animale și plante. Mulți dintre colegii mei de la Colegiul Elena Ghiba Birta din Arad au ajuns medici – uite că eu am mers spre altceva dar tot cu nasul prin spitale sunt, din când în când.
Am avut norocul ca, acum vreo 15 ani, când am inceput să scriu pe domeniu, să întâlnesc oameni care mi-au apreciat onestitatea și dorința de a înțelege și au avut răbdarea de a îmi desluși cele din jur – legislație, proceduri, sistem. Prof. Dr. Iosif Adalbert Szucsik de la Spitalul Clinic CFR Timișoara – Chirurgie, este cel care mi-a fost mult timp călăuză prin hățișurile acestea. Și mai mult, atât el cât și alți câțiva medici cu care am lucrat, mi-au oferit amiciția și chiar prietenia lor – un lucru pe care îl duci o viață.
Mi-a fost important mereu ca, dacă mă apropii de un domeniu, să găsesc și să dau prietenie acolo, așadar oameni cărora să le știu mătușa, amanta, pisica, mașina – iar ei să știe mereu cum gândesc. Adică o idee mai mult decât ”a le mânca pâinea meseriei” – ceea ce este, oricum, necesar.
Am fost în nenumărate spitale, clinici, servicii de ambulanță – de peste tot ai ceva de învățat, peste tot e ceva interesant de văzut. Știi cum ți se lipește pe creier ceva bine învățat, ceva văzut, explicat, analizat? Îți intră în carne și iese la iveală când nu te-ai aștepta.
Ce spune un ziarist care dă colțul
Să luăm un exemplu cu Oradea. Eu locuiesc în Timișoara dar în noiembrie 2010 am ajuns la UPU (Unitatea de Primire a Urgențelor) de la Județeanul orădean. Aici trebuie să spun că un alt lucru care vine cu cele peste 2000 de solicitări în care am fost cu Serviciul de Ambulanță din Timișoara și, pe lângă ei, cu Serviciul de Ambulanță din Veneția este că nu vrei să deranjezi aiurea oamenii de la Salvare. Pentru că au, oricum, o viață grea.
Eram la Hotelul Continental în Oradea, noaptea, cu dispnee, dureri precordiale, dureri de de sciatic, tușeam agonic de simțeam că o să prind un AVC – o pneumonie primită cadou cu câteva zile înainte, în Paris și plimbată la Oradea. Am stat până dimineața cu ochii spre fereastră, sperând că o să mai prind lumina, am sunat la Mihai Grecu, șeful UPU Județean Timișoara, i-am spus ce am și l-am întrebat: ”Mișu, e groasă”? La care Mișu, un alt medic absolut fantastic din Timișoara, zice: ”De data asta e groasă. Suni la Salvare să te ia repede la UPU”.
Ce zice Mihai Grecu e sfânt. Ajung la Județean la voi cu masca de oxigen pe figură, târâtă de o doctoriță ambulanțieră, care, săraca, mă vede că mă chinui să-mi dau masca jos de pe față după ce am intrat la Urgențe, să spun ceva. Ce aveam așa de interesant de comunicat? Îi spuneam că spitalul ăsta nu are circuite bune pentru Urgență și că, în mod normal, nu ar fi de acreditat.
Câteva ore după, când m-au mai întors la linia de plutire, doctorița de gardă la UPU râdea: ”Era aproape să dai colțul dar tu ne explicai că nu sunt bune circuitele noastre!”
Tot atunci am văzut și că nici un EKG nu funcționa la UPU, ceea ce era foarte rău. Peste două zile trebuia să sun pentru ceva la doctorul Raed Arafat (și el nominalizat acum la Gala Medica 2012, pentru ”Cel mai bun comunicator medic”), și i-am spus și de treaba asta, în treacăt. Deși era în Anglia când l-am sunat, s-a oprit imediat la punctul acesta și a spus: o să văd despre ce e vorba la Oradea.
„Intri imediat la sală!”
Mai e ceva interesant: după o vreme și tu îi simți pe medici, și ei pe tine. Îți acordă încredere, îți explică – cei adevărați, cei care au ce. Își rup din timpul lor, și așa scurt. Te iau la sală. Deja un lucru extraordinar! Când un alt prieten drag, prof. Marian Gașpar, șeful Clinicii de Chirurgie Cardiovasculară de la Institutul de Cardiologie din Timișoara a avut o premieră, în aprilie, colegii din presa timișoreană au ajuns la Pădurea Verde, la spitalul de la capătul orașului, pentru că bănuiau că vor fi niște declarații – era aici și cunoscutul chirurg Alberto Repossini din Brescia, Italia. Li s-a spus că, din păcate, nu e timp de declarații – s-a lucrat infernal în ziua aceea. Eu am ajuns puțin mai târziu – mie mi s-a spus scurt: te duci cu Dani să te dezbraci, intri imediat la sală.
Asistenta șefă Daniela Demea m-a luat, am sărit în costumul de sală și… poze. Ore și ore la capul bolnavului anesteziat, inima lui la vedere, sânge, zeci de obiecte tăioase ce sclipesc în lumina aparte a sălii, scăunelul pe care stau de obicei, deasupra capului pacinetului, deasupra câmpului ce-l desparte de torace, cu gâtul mult întins, de acolo de deasupra a orice, cu sculele foto mai grele sau mai ușoare, o poziție incomodă, grija de a nu atinge nimic, absolut nimic, imperios nimic, firele printre care trebuie să mă strecor fără să le deranjez ca să ajung la locul meu, grija de a nu cădea în plagă din poziția aceea nefirească, grija de a îmi ține gura când nu văd, când n-am unghi să pozez, când îmi vine să spun chirurgilor ”dă mâna mai încolo să pot și eu poza ce faci” – dar, dincolo de astea, e extraordinar să duci ceva de acolo. Inclusiv elogiile profesorului, uneori, când intru în sală: ”Șase! A venit Ramona. Aveți grijă ce faceți că știe tot!”
Mă bucur să spun că am reușit să nu fac prea multe greșeli – ultima dată am strâmbat puțin luminile din blocul operator că am dat cu capul în ele, la o urcare mai vijelioasă pe scăunel. Și a trebuit să cobor, să fie repuse bine, să urc și să tac spășită o vreme, cât prof. Marian Gașpar și prof. Walter Klepetko din Viena râdeau de mine, că am capul tare.
Nevoia de poveste
Mă bucură nominalizarea materialului nostru la Gala Medica 2012 – e un semn că și presa online contează și că lumea e interesată de poveste în sine, nu de statistici. Eu cred cu tărie că povestea lucrurilor (și ea există peste tot!) poate spune mai mult decât niște cifre. Oamenii și problemele lor, suferința, bolile, alinarea, cei care se luptă cu moartea, uneori înfrângerile – amestecul acesta aparent banal devine ceva unde îți lași sufletul și îți implici mintea dacă adaugi sensibilitate, empatie, culoare, chiar trăirile pe care le ai devenind parte din povestea altora, a celor pe care încerci să îi înțelegi și cu care schimbi o felie de viață.
Ceea ce îmi doresc este să putem realiza și o expoziție cu fotografii de la aceste operații pe cord – unele spun ele însele povești – poze care caută locul de unde se spune că privește pacientul aflat în moare clinică, apoi ce este dincolo de anestezie, luminile marțienești, frumusețea gestului chirurgical, tot. O expoziție care să fie vernisată și în Oradea, desigur”.
