De fapt e greșeala mea: mereu mi-i închipui pe cei de demult, pe cei duși de multă vreme, pe cei de care n-am auzit decât încă puțin, în stampe alb-negru. Sunt aproape două secole de la nașterea mitropolitului Ioan Vancea de Buteasa- e numele unui bihorean la care nu se mai gândesc mulți, acum. Doar, într-o zi, spătămâna trecută, La Biblioteca Județeană Oradea, cineva ne-a invitat la aducere aminte. Fără un vernisaj, fără cuvinte mari. Doar un chip și niște fapte de demult.
Îl întâlnesc în marele hol al Bibliotecii Județene Oradea pe Silviu Sana, care lucrează aici și care e cel care a strâns și aranjat documentele și informațiile legate de Ioan Vancea de Buteasa, astfel încât să poată fi oferite doritorilor.
Facem câteva poze. Urcăm. Discutăm în șoaptă pentru că suntem la sala de lectură. Și-l întreb simplu pe Silviu: de unde ai plecat? Pentru că ideea unei expoziții, a unui gest de cultură vine de undeva, mereu. Și leagă fire din trecut de curiozități, de aplecări din prezent.
Așa ajungem cu discuția la Vășad, la locul de naștere al ierarhului Ioan Vancea de Buteasa. Câte lucruri n-ar fi de spus despre Vășad, loc în care pentru și în numele unor biserici s-au întâmplat anul acesta lucruri ce numai creștinești nu sunt…
Greco-catolicii își primiseră biserica înapoi din mâinile justiției, ortodocșii nu voiau să o dea, negocierile pentru o trecere de la o stare la alta s-au purtat execrabil, ambele părți s-au făcut de râs, masele de credincioși au fost împărțite între doi preoți care nu știau… unul cum să-și vândă biserica ieșind basma curată… celălalt cum să nu fie prins în hățișul de intrigi și să ajungă să slujească iar liturghia în clădirea strămoșilor săi.
Scandal, porcăieli, violență – un circ mediatic de care cineva a decis ca e nevoie. Dar care s-a liniștit. În timp.
Iar preotul paroh greco-catolic, Vlad Voicu, și-a văzut de misiunea sa, după reprimirea (în fond, „smulgerea înapoi” a bisericii și cândva s-a apropiat aniversarea morții celui plecat de aici și care ajunsese mitropolit.
L-a sunat pe Silviu Sana, i-a spus că intenționa o comemorare în localitate și… dat fiind că și o parte din strămoșii lui Silviu Sana veneau tot din Vășad, cel apelat s-apus pe muncă.
Școlit la Viena
Dar tot un portret alb-negru îmi era în față atunci când am ajuns în acest moment al poveștii. Și întreb în continuare, știind cum e să fii martor al epigonilor de azi din mai orice biserică: dar a lăsat îndeajuns după el încât să-l vedem „mare”?
De aici, interlocutorul meu era în lumea lui și mi-a pus cu amabilitate la dispoziție rodul cercetărilor sale, pe care îl vom trece în revistă mai jos.
Născut în Văşad (judeţul Bihor) la 18 mai 1820, dintr-o familie de origine nobiliară din Onceştii Maramureşului, Ioan Vancea este unul din cei cinci copii ai lui Gheorghe şi Floare (născută Nistor), „cel mai deştept, mai harnic şi mai bun” după cum îl caracteriza canonicul Ioan Georgescu.
Anii copilăriei îi petrece la Văşad, în apropierea preotului locului, Mihai Nistor, omul care l-a călăuzit în tainele primelor cunoştiinţe şcolare şi religioase. Frecventează primele două clase primare în satul natal, urmând între anii 1831-1833, şcoala primară greco-catolică din Oradea sub îndrumarea învăţătorului Iosif Godşa.
Continuă să frecventeze cursurile şcolii călugărilor romano-catolici la Arhigimnaziul Premonstratens din Oradea, unde se dovedeşte a fi un bursier vrednic al fundaţiei Episcopului Ignatie Darabant, fiind apreciat de profesori cu calificativul „bonae spei juvenis” adică „un tânăr de bună nădejde”.
Decizia de a urma vocaţia sacerdotală îi aparţine în totalitate. În momentul când este primit în clerul tânăr al Eparhiei greco-catolice de Oradea, rectorul Vasile Erdélyi, viitor episcop de Oradea, l-a caracterizat astfel:
„Atât prin firea sa nobilă, cât şi prin cinstea moravurilor, prin evlavia, devotamentul, alesele sale însuşiri, precum şi prin distinsul progres dovedit în studii, cel dintâi s-a făcut vrednic să fie primit cu toate voturile şi trecut în numărul clerului tânăr al acestei eparhii”
La 12 august 1841 este trimis la studii la Viena, în Seminarul Sf. Barbara (Caesareo-Regio-Convictu-Viennensi) unde a învăţat alături de seminariştii Simion Papp-Szilagyi şi Ioan Popdan.
Perioada anilor 1841-1845 este una în care tânărul Vancea aprofundează ştiinţele sacre şi limbile clasice, pregătindu-se pentru a fi la înălţimea slujirii preoţeşti.
La sfârşitul celor patru ani de studii, la 10 august 1845, bucuria accederii la taina preoţiei este împărtăşită întregii comunităţi din Văşadul său natal, căci momentul hirotonirii sale, ca preot celib, a coincis cu sfinţirea bisericii parohiale, nou-zidită, din localitate, de către Episcopul Vasile Erdélyi.
După hirotonire, pentru o scurtă perioadă, este trimis ca preot-capelan în parohia Macău (azi în Ungaria), după care, între anii 1845-1848 este doctorand la Institutul Sf. Augustin din Viena. La 27 iunie 1848 primeşte titlul de doctor în Sf. Teologie, apărându-şi teza intitulată „Tratat istorico-dogmatic despre purcederea Duhului Sfânt dela Fiul”.
Reîntors în eparhia orădeană, chiar în perioada tulbure a evenimentelor revoluţionare de la 1848-1849, este însărcinat de Episcopul Erdélyi cu diferite funcţii administrative în cancelaria episcopală – arhivar, protocolist diecezan, vice-notar consistorial -, profesor la Preparandia diecezană şi secretar episcopal.
Demersurile făcute de episcop, pentru înfiinţarea Mitropoliei îi dau ocazia să se implice activ la redactarea scrisorilor şi memoriilor către Viena, Budapesta şi Blaj. Astfel a caracterizat canonicul Georgescu contribuţia tânărului Vancea la înfiinţarea Mitropoliei:
„Dacă fericitul episcop, care pune la cale toate acestea, e mintea: tânărul său secretar e mâna dibace, care face tot ce mintea porunceşte; şi face spre mulţumirea tuturor”.
Anul 1855 are o însemnătate deosebită pentru Ioan Vancea, calităţile sale propulsându-l, alături de preotul Teodor Aron, în Capitlul Catedral, fiind ales şi numit „canonic-cantor” al eparhiei.
Instalarea are loc la 1 noiembrie 1855, în catedrala Sf. Nicolae din Oradea, în prezenţa nunţiului apostolic de la Viena, cardinalul Vialle Preda, trimis de Papa Pius al IX-lea să inaugureze noua mitropolie a Blajului şi noile eparhii sufragane.
Urmare a primirii acestei demnităţi ecleziastice, episcopul Erdélyi i-a încredinţat şi alte sarcini – arhidiacon al Arhidiaconatului Mureşului, examinator pro-sinodal, vice-preşedinte şi consilier al Tribunalului Matrimonial, membru în Consistoriul diecezan.
Cărturar priceput
Deşi este ocupat cu ducerea la îndeplinire a multor sarcini administrative, canonicul Ioan Vancea îşi face timp şi pentru activităţile cărturăreşti. În anul 1861 apare lucrarea de specialitate intitulată „Dialogu despre Constituţiunea Besericei şi despre Sinoade” în care susţine şi apără, pe baza canoanelor şi a Evangheliei, teza Primatului Petrin, şi conducerea Bisericii de către sinodul episcopilor fără implicarea laicilor.
Apoi, în anul 1863 publică „Biografia sinoptică e episcopului gr. cath. romanu de Oradea-Mare, orecând, Vasiliu baron de Erdélyi”, lucrare scrisă ca omagiu celui care l-a hirotonit şi sprijinit, unde sunt enumerate realizările în perioada cât a fost episcop la Oradea.
Îndată după moartea Episcopului de Gherla, Ioan Alexi, la 4 iulie 1865, este ales Episcop de Gherla. Mitropolitul Alexandru Şterca-Şuluţiu, fiind bolnav, încredinţează misiunea hirotonirii noului ierarh, Episcopului de Oradea, Iosif Papp-Szilágyi, ceremonie care a avut loc în catedrala Sf. Nicolae din Oradea, la 3 decembrie 1865.
Cu această ocazie, eruditul Episcop orădean roşteşte o predică de o frumuseţe rară, în care se reflectă, cu deosebită admiraţie, calităţile şi personalitatea ierarhului nou sfiinţit:
„O, fericită mamă, care te-a născut; fericit cler şi popor, căruia eşti dat episcop şi părinte; că tu eşti îndreptătorul credinţei şi chip de blândeţe; tu pildă de curăţie; tu lumină de la Hristos dată ca să luminezi celor ce umblă în întuneric şi în umbra morţii; tu darul lui Dumnezeu, dat poporului său, spre mântuirea lui; tu rază de frumuseţe a Bisericei; tu binecuvântarea poporului român pe care-l iubeşte Domnul, pentru că te-a dat lui pe tine ”.
Instalarea sa are loc în 28 ianuarie 1866, în catedrala din Gherla, iar la 1 februarie 1866 trimite clerului şi credincioşilor prima scrisoare pastorală.
Între realizările sale cât a fost Episcop la Gherla amintim: înfiinţarea tipografiei diecezane; vizitaţii canonice în parohiile din ţinuturile Năsăud, Beclean, Dej şi Gherla; dezvoltarea reţelei şcolilor primare româneşti şi reglementarea susţinerii acestora de către credincioşi; organizarea Seminarului Teologic din Gherla; salarizarea preoţilor din parohiile desprinse din Eparhia de Muncaci; publicarea primului şematism diecezan; statute pentru administrarea bunurilor bisericeşti şi a beneficiilor parohiale, statute pentru împărţirea veniturilor preoţeşti între predecesori şi urmaşi, sau între văduvă şi orfanii acesteia şi succesor; reglementarea examenului pro-sinodal (curial) pentru preoţi înainte de hirotonire.
După moartea Mitropolitului Alexandru Sterca-Şuluţiu, întâmplată la 7 septembrie 1867, se convoacă sinodul arhidiecezan pentru alegerea unui nou mitropolit.
Aflat între cei trei candidaţii la scaunul mitropolitan de la Blaj, Episcopul Vancea primeşte cele mai multe voturi, fiind ales cu 59 de voturi, faţă de canonicul Timotei Cipariu cu 49 şi canonicul Ioan Fechete Negruţiu cu 36 de voturi. Este confirmat Mitropolit, de către Rege, la 21 noiembrie 1868, şi de către Papă, la 21 decembrie acelaşi an.
La ceremonia de instalare, cu modestia caracteristică unui slujitor al Altarului, Ioan Vancea rostea următoarele cuvinte memorabile: „După cât ne vor ajuta puterile, de care dispunem din darul lui Dumnezeu, ne vom năzui să fim spre folosul şi prosperarea, spre înflorirea şi înaintarea în toate privinţele a Arhidiecezei şi a Provinciei noastre bisericeşti”.
Sprijin pentru toți
Între realizările lui din perioada în care a condus destinele Bisericii Române Unite amintim:
– pastoraţie: între anii 1869-1871 şi 1876 face vizitaţii canonice în vicariatul Făgăraşului şi pe valea Mureşului; la sinodul arhidiecezan desfăşurat între 20-22 octombrie 1869, implementează 50 de canoane noi (slujirea Serviciilor divine, frecventarea Bisericii, predica, promovarea moralităţii, împărţirea averii parohiale între antecesor şi succesor, administrarea şi conducerea spirituală a parohiei); participă la lucrările Conciliului ecumenic Vatican I, unde, alături de Episcopul de Oradea, Iosif-Papp Szilágyi, a susţinut autonomiei Bisericii Române Unite şi guvernarea ei în baza legislaţiei canonice; a convocat şi prezidat primele două Concilii Provinciale (1872, 1882);
– învăţământ: a reorganizat instituţiile de învăţământ din Blaj; la Seminarul teologic a mai adăugat, în 1879, în programul de învăţământ, câteva cursuri practice: Ritul oriental, Cântul şi Tipicul bisericesc, Dreptul civil, Economia rurală şi Medicina pastorală, iar din 1889 a mai adăugat Filosofia, Liturgica şi Omiletica; a cerut ca profesorii de la Seminar să fie numiţi dintre doctorii în Teologie; a zidit Internatul „Vancean” de băieţi, pe care, începând cu anul şcolar 1892-93, l-a destinat fetelor, construind pentru băieţi altul, mai încăpător; la Preparandie a mai adăugat în 1880 al treilea an de studii;
– cultural şi politic: bun administrator, mitropolitul a făcut, din propriile economii, multe donaţii şcolilor, instituţiilor de binefacere şi de cultură; împreună cu George Bariţiu, Ilie Măcelariu şi dr. Ioan Raţiu a semnat Memorandul de la Blaj din 3 iulie 1872, prin care, printre altele, s-a cerut conducerea autonomă a şcolilor, liberă şi independentă de organele statului, primirea românilor la Universitatea din Cluj, în mod proporţional, acceptarea limbii române în învăţământul universitar, şcoli agronomice etc.; a protestat împotriva legilor de maghiarizare prin discursul din Casa magnaţilor din 13 mai 1879;
– urbanism: şi-a adus contribuţia la gospodărirea şi înfrumuseţarea Blajului, în perioada episcopatului său fiind realizate introducerea apei curente, canalizarea, trotuarele şi alte lucrări de urbanizare şi civilizaţie a localităţii
Trecerea sa la cele veşnice este neaşteptată, căci în ziua de 30 iulie 1892 a prezidat şedinţele Consistoriului şi a vizitat clădirea noului internat de băieţi care urma să se deschidă în luna septembrie a aceluiaşi an.
În noaptea de 30/31 iulie 1892 suferă un atac cerebral şi moare în reşedinţa mitropolitană, însă, nu înainte să facă o ultimă spovadă, şi să trasmită, prin intermediul canonicului Augustin Bunea, un ultim mesaj clerului şi credincioşilor săi:
„Spune, fiule, tuturor că, dacă am greşit cuiva în viaţă, îl rog să mă ierte, precum şi eu iert din inimă tuturor care mi-au greşit mie. Binecuvântez clerul şi credincioşii încredinţaţi păstoririi mele; binecuvântez Arhidieceza şi întreaga Provincie mitropolitană.
Vă binecuvântez pe toţi. Spune celor în drept că toate le-am rânduit, cum să se întâmple în testamentul meu; m-am îngrijit să fie bani la îndemână, ca internatele de băieţi şi fetiţe să se poată isprăvi, şi azilul de copii încă să se zidească.
Apoi rugaţi-vă cu toţii pentru mine, ca Dumnezeu să-mi ierte păcatele şi să mă primească în ceata Sfinţilor”.
La încheierea misiunii sale pământeşti, numeroase ziare româneşti şi străine au evocat figura acestui ierarh. Merită, aşadar, reproduse cuvintele lui Zenovie Boiu, redactorul revistei „Transilvania” care, în urmă cu 120 de ani, însufleţea paginile revistei, evocând figura unui bihorean ajuns „vlădică” la Blaj. Care s-a bucurat
„[…] de stima şi iubirea […], nu numai de la credincioşii săi, ci la toţi, cari au cunoscut şi au ştiut preţui după merit activitatea cea rară şi atât de mănoasă a defunctului, care, precum şi viaţa lui cea pie, blândă, nepătată şi esemplară îl pun în rândul celor mai buni capi ai bisericei sale.
Fie dar, ca această activitate pe nobilul teren al luminărei şi culturei poporului nostru să aducă veneratului Metropolit Ioan resplata promisă celor buni, care el o meritat-o în viaţa sa şi o a dorit-o până la ultima sa suflare”.
Și așa, prin îngrijirea unui inimos slujbaș al Bibliotecii Județene Oradea, fapte de demult au fost desprăfuite și un portret șters a primit culoare pentru chipul prezentat în el. O treabă faină, încă una sub semnătura lui Silviu Sana. Sunt mai bogată cu un om, cu o felie de istorie.
Îl întreb pe Silviu când plec: cum trec, ești bibliotecar, ești cercetător, cum ești? Are doctorat și cărți și studii publicate. Spune: bibliotecar. Nu sunt posturi de mai mult. Păcat. Dar rămâne munca sa. Zona despre bihoreanul deosebit Vancea vă așteaptă.