O altfel de Țiganiadă, într-o premieră de excepție la Oradea

Când mai multe persoane talentate își pun la un loc ideile în încercarea de a crea ceva de excepție, rezultatul nu poate fi decât unul pozitiv. Acesta este și cazul ultimei premiere a Teatrului Regina Maria, „Țiganiada”, acolo unde au lucrat cot la cot, regizorul Sorin Militaru, dramaturgul Radu Macrinici (câştigător a două premii UNITER), scenograful Ana Herescu, coregraful Lorant Andras și compozitorul Vlaicu Golcea.

„Țiganiada” nu este o lucrare ușor de citit, modul în care a fost ea scrisă de Ion Budai-Deleanu fiind o barieră reală pentru omul modern, obișnuit ca autorul să recurcă la tot felul de artificii prin care să-i faciliteze înțelegerea demersului său scriitoricesc.

Tocmai de aceea, meritul lui Traian Ștef care a transpus lucrarea în proză, este incontestabil. De altfel, povestea, în esența ei, nici nu ar fi una extrem de atractivă pentru omul modern, care triește într-o cu totul altă lume, cu un sistem total diferit de valori, dacă nu ar fi fost adaptată la situația actuală, la relațiile interetnice și prejudecățile cu care sunt priviți țiganii, astăzi.

Astfel, spectacolul prezintă de fapt povestea unui proiect european eșuat (ca multe altele) prin care se dorește integrarea romilor în societate.

Europenii le propun oficialilor români (propunere însoțită și de „tradiționala” șpagă) un proiect de integrare a romilor (sub genericul „Arta educă și taie cheful de ducă”), prin intermediul artei și al muzicii, în fapt prezentarea unei piese de teatru în care românii să joace cot la cot cu țiganii, piesa „Țiganiada”.

Pentru a colabora, românilor li se promite o sumă însemnată de bani iar țiganilor de-ale gurii plus o țară numai a lor. Este ales Teatrul din Oradea, unde actorii, nefiind prea încântați de situație, le pregătesc țiganilor o primire de zile mari.

Personalizarea spectacolului a fost una care a ridicat gradul de amuzament, pe de o parte comportamentul actorilor orădeni, care îi jucau pe actorii orădeni, fiind o parodiere a unor realități din interiorul trupei Iosif Vulcan, iar pe de altă parte, prima remarcă a țiganilor a fost una legată de aurul de pe tavanul și pereții teatrului pe care se gândeau cum să îl „ciordească”.

De fapt, imediat ce șatra intră în teatru, pe parcursul discuțiilor pe care țiganii le poartă între ei, membrii comunității lor tot pleacă și se întorc pe scenă, ba cu câte un stingător furat de pe holul teatrului, ba cu câte un reflector iar Parpandel (asemeni țiganilor pe care îi întâlnim prin localurile orădene), încearcă să le vândă spectatorilor parfumuri „originale”.

Țiganii sunt de acord cu proiectul pentru că „Muzica-i comunitară, nu poți s-o cânți dacă n-ai țară”, dar când sunt întrebați dacă au auzit de „Țiganiada”, spun că au auzit doar de „Daciada, lambada, mineriada”.

Actorii teatrului orădean le pregătesc țiganilor o piesă specială, în care ei, fără să își dea seama, își joacă propriile roluri. Folosindu-se de mijloacele teatrale pe care le au la dispoziție, costume, lumini, sunet, și de lipsa de cunoaștere de către țigani a modului în care funcționează lucrurile pe o scenă de teatru, actorii o răpesc pe Romica și îl fac pe Parpandel să creadă că merge în iad și apoi în rai după ea, ducându-l la concluzia finala: „Romica nu este nici în iad, nici în rai ci în… spațiul Schengen”.

„Furi nu furi, vremea stângii trece!”

Între timp, țiganilor li se termină merindele de la Europa („Noi am mâncat/Fie numele Europei lăudat/Să ne deie ș-altă dat”) și încep să facă politică cu gândul la viitoarea lor țară.

Unul dintre țigani simte mâncărime în palma stângă, și spune „Furi nu furi, vreme stângii trece!”, altul spune „Eu dacă nu fur mă simt vinovat”, prin urmare ajung la concluzia că viitorul stat ar trebui să fie unul fără poliție și fără justiție.

Nu ajung însă la un consens în ceea ce privește președintele noii țări. „Am visat că eram perședinte la Coltorceni și voi mă suspandați… de picioare”, spune unul dintre țigani, care se vroia președinte.

„Trebuie să lăsăm să decide aligatorii”, spune un altul. Spiritele se încing când ajung la discuția despre bani. „Buget… deci exist”, afirmă unul dintre șefii șatrei.

Parpandel este găsit întins la pământ de patru dintre țigănci, după ce trecuse din iad în paradis, în căutarea Romicăi. „Ori e mort, ori e beat, ori doarme!”, își dă cu părerea una dintre ele, la care cealaltă îi răspune: „Ori e mort de beat și doarme!”.

Pentru a-l readuce la viață, țigăncile îi fac vrăji, cu rețetă luată special de pe… iphone.

Finalul este pe de o parte în acord cu zicala „țiganul, tot țigan rămâne” iar pe de altă parte, o dovadă că dincolo de diferențele dintre culturi, în toți există un dram de umanitate. În scena de final, oficialilor români și celor europeni le sunt furate până și hainele de pe ei, iar regizorul teatrului orădean, cel care trebuia să pună în scenă „Țiganiada” cu trupa mixtă, este salvat de la moarte cu un leac țigănesc.

Concluzia este una amară: „Mai bine pretutindeni, decât nicăieri. Praful de pe drum și căruța, asta este țara noastră”.

Pe parcursul celor aproape trei ore, piesa a impresionat prin spectacolul de lumini și sunet, prin muzică și dans (un lucru normal, dacă ne gândim că Lorant Andras este coregraful care a realizat și „Scripcarul pe acoperiş”) precum și prin interpretarea actorilor și a celor zece dansatori ai Ansamblului „Crişana”.

Au lăsat însă de dorit anumite glumițe cu țigani, care păreau a fi culese de pe internet și care, în accepțiunea unora dintre spectatori, au fost cu mult sub nivelul impus de piesă.

Ichim Vasilică