Inima Institutului de Cardiologie din Timişoara s-a oprit un timp…

Spitalul acela este la dracu’ în praznic faţă de multe lucruri de fală din oraş. Şi totuşi, mii şi mii de oameni îl găsesc, anual. Pentru că aici se repară inimi. Nu doar de bănăţeni ci ale tuturor celor care vor să-şi găsească soluţia ceasului stricat, din piept, aici. Dar, pentru o vreme, aici nu s-a operat. De ce?

Că nu sunt bani, se ştie. Nu sunt bani nici măcar pentru ace, pentru vată, pentru betadină şi alte nimicuri. Şi atunci, evident, nu ne mirăm că nu sunt bani nici pentru chestiile mai importante care fac parte din „rulajul de spital”.

Îmi închipui toată povestea asta cu banii cam cum curg lucrurile într-o plapumă veche şi prost compartimentată: penele nu sunt decât rareori bătute ca să fie prezente pe toată suprafaţa ce acoperă. Dar nici nu e nevoie de ele, mereu, peste tot – organele vitale ni le culcuşim mai degrabă sub pene, decât picioarele, şi nu sub spaţiul acela de la colţurile plăpumii, care ţine de estetică şi nu de încălzire.

Ne mai  tagem picioare spre noi, ne mai răsucim. Cam asta e şi cu sistemul medical şi cu banii. Doar că, de data asta, unul dintre cele mai importante organe a rămas descoperit, „neîncălzit”: inima.

Între halat şi costum, realizările

La Institutul de Cardiologie din Timişoara s-au serbat, în septembrie 2011, 20 de ani de la prima operaţie pe cord deschis. Aici se fac, acum, peste 800 de operaţii majore pe an. Toţi medicii care intră în blocul operator au stagii de pregătire în străinătate, uneori de ani întregi. Se fac intervenţii ce pot rivaliza, prin complexitate şi prin abordare, cu ce se întâmplă în „lumea bună” a chirurgiei cardiovasculare europene.

Mai mult, aici s-au deschis drumuri noi pentru România – anul trecut aici au avut loc primele intervenţii pe cord – minim invazive, cu ajutorul, pentru început, al chirurgului italian Alberto Repossini. Care, apoi, au fost făcute de către cei care compun echipele de chirurgi de aici, fără ajutor.

Aici vin să opereze chirurgi de renume din Europa, atunci când sunt invitaţi  pentru a da o mână de ajutor. Vorbim de un spital universitar, adică ce vindecă dar unde se şi învaţă şi se cercetează. Şi, cu toate acestea, inima acestui loc s-a oprit, săptămâna trecută, pentru un timp.

Cam ce înseamnă să se oprească ceva într-un spital, într-o clinică? E uşor să cauţi un răspuns din afară, când stai confortabil pe un scaun decident, când nu ai o rudă bolnavă sau nu faci parte din sistemul medical. Uneori e uşor chiar şi când faci parte din sistem, dar trebuie să introduci în ecuaţie şi alţi vectori: deranjul politic, clientelismul, licitaţiile care trebuie câştigate de un anumit participant, sforile care te ţin în funcţie şi cele pe care le-ai creat tu, ca să ţi-i apropii pe alţii.

E uşor să cauţi un răspuns când nu ai mâncat pâinea oamenilor ce stau o treime din viaţă în spital. Va fi un răspuns despre conturi din bancă, despre vile şi piscine, despre plicuri, despre cum se pişă chirurgul în chiuvetă şi i-o trage asistentei. Sunt legendele de spital.

Dar ceea ce îl face pe el, chirurgul, vedeta spitalului, dincolo de farmacistul fără de care nu se poate, dincolo de asistenta de instrumentar sau de pe secţie fără de care nu se poate, dincolo de cardiolog sau pompist – fără de care, aţi ghicit, nu se poate este că faptul de a nu se putea fără chirurg are o altă culoare.

El e la capătul lanţului trofic al slăbiciunilor noastre, el e cel „cu pâinea şi cuţitul”, deşi, evident, şi o pastilă dată prost te poate omorî, şi deşi şi pentru nenorocita aia de pastilă cineva a făcut şi morf-pat, şi fiz-pat, şi puericultură şi chiar şi istoria medicinei româneşti. A, şi paraziţi.

Dar chirurgul e cel cu care vii cel mai des să dai de pământ când moare cineva, pentru că am învăţat despre dreptul nostru de a da în judecată înainte de a înţelege că, uneori, moartea din spital nu este o culpă medicală. Chirurgul este cel pentru care tai raţa şi-i pupi mâinile cu care ţi-o ia, pentru că ţi-a salvat mama.

Hai să nu fim ipocriţi. Chirurgul e şi cel care ia grosul din plicul care se dă, acolo unde se dă plic, acolo unde, uneori, nimic nu se mişcă fără să se dea plic. Dar nu despre asta vorbim acum. Nu despre vila lui în care buchiseşte uneori tot cărţi de medicină, nu despre familia lui unde, oricât şi-a bătut plodul, fie la cur, fie la cap, ăla micul tot medicină vrea să facă, şi uneori chiar nu din pornirile hirudinee de a suge mai mulţi bani din sistem decât părintele.

Nu de chiuveta în care-şi varsă udul el, când, poate, nu are timp sau, poate, nu mai contează nimic după ce i-a crăpat cineva pe masă, nu de rezidenta ce şi-a fluturat îndeajuns ţâţele sub nasul lui încât să-şi topească fără regret tensiunea strânsă în zile şi nopţi de stres şi somn insuficient, pe un colţ de birou, cu ea.

Când nu sunt bani…

A opri activitatea unui chirurg, vedeta spitalului, e mai mult decât a nu scoate un dinte. Decât a pune prost un femur în ghips sau a nu-l pune. Decât a strunji o deviaţie de sept. Decât a face dracu’ ştie ce psihodramă cu un lunatec. Decât a mângâia un Petri să crească un bacil. (Da, ştiu, şi ortopedia are zona ei chirurgicală, şi max-fax-ul). Dar atunci când chirurgul ăla intră cu brişca, ACUM, acum pentru că altfel se moare, în unul din organele esenţiale ale cuiva, povestea se numără altfel, secundele se numără altfel. Banii, ei înşişi, ar trebui să se numere altfel. Ăia de la stat, pentru ne-stat.

Şi la Institutul de Cardiologie au avut loc, şi mai au, şi şmecherii, şi nepotisme, şi curvăsării de toate felurile, şi mizerii. Politica şi-a băgat nasul căcălău în spital, au murit oameni pentru orgolii, s-au tocat inutil banii spitalului pe licitaţii câştigate preferenţial (chiar recent!), s-a intrat cu alcool la bord în sala de operaţie, s-a cerut şi s-a luat loz gras pentru lucruri ce nu ar fi trebuit plătite de pacient, s-au făcut numiri pe cu totul alte criterii decât competenţa, s-au făcut destituiri pentru, iar, cu totul alte criterii decât incompetenţa.

Ar fi aiurea să se creadă că lucrurile acestea nu au fost văzute, procesate, uneori chiar afirmate de către cei implicaţi în sistem, de către pacienţi, de către presă. Să lăsăm infantilismele: se ştiu. Aş putea scrie o carte cu toate mizeriile pe care le-am prins, în ani, aici, dar aş putea scrie una şi cu ce am văzut bun aici, cu munca oamenilor, eforturile lor, cu realizările lor deosebite, cu echilibristica între teamă şi bani, când teama era de a te băga sau nu la un caz cu minime şanse de reuşită iar banii erau fondurile pe care ţi le pune sau nu în braţe managerul, Casa de Asigurări de Sănătate, Ministerul, Dumnezeu.

Pentru că, uneori, nu-ţi mai rămâne decât să te rogi lui Dumnezeu (iar eu chiar nu-i înţeleg pe chirurgii care sunt credincioşi…) să te lase lumea în pace să-ţi faci treaba, adică să tai şi să coşi şi, în cazul în care caracatiţa te-a prins în braţe, şi nu ai putut fugi de încă o parte ticăloşită din sistem (cel puţin aşa e la Timişoara), atunci să-ţi şi ţii cursurile de umefist, nu să stai cu abacul în braţe şi să numeri… nu pe ce să dai bani… ci din ce să tai bani…

Da, dom’le, poate omul ăla e şi el ticălos, curvar, ahiat după bani – ia-l şi rade-l cu prima ocazie. Dar nu se poate să se oprească totul DIN LIPSĂ DE BANI. Nu se poate! Nu cât ne zăngănim armele de mari NATO-aioţi, nu cât ne tragem sub frunza udristă. Nu poţi ţine un chirurg cu mâinile legate, din lipsă de bani. Uite, fac o concesie: dacă l-ai prins că n-a operat decât plătit, dacă l-ai prins că i-a murit omul pe masă pentru că n-a dat sau a dat puţin, pune-i cătuşe pe mâini, chiar de e bun. Dar, în rest, lasă-l să opereze. Pentru că, fără el, murim.

Sunt lucruri generale cele de mai sus. Particulare sunt doar realizările şi, uneori, ghiulelele de la piciorul Institutului nostru de Cardiologie. Problema e că trebuie să se înţeleagă ce s-a întâmplat aici. Şi faptul că se mai poate întâmpla, în curând. Aici. Oriunde.

De la oxigenator la brânduşele de spital

Spuneţi-mi, aţi mai auzit de nume sonore care să iasă la rampă şi să spună că nu se mai poate opera pentru că nu sunt bani? Că nu se mai poate trata, că nu sunt bani? Că se închid spitale, că nu sunt bani? Da, au fost ştiri de trei rânduri, despre spitale de oraşe mici. N-a ieşit nimeni în stradă decât când sistemul s-a atins de Raed Arafat. Superb, dar problemele există şi altfel decât la nivelul unul om excelent, cunoscut în toată ţara.

Cum a fost când a ieşit prof. dr. Marian Gaşpar la interval şi a spus că la Clinica de Chirurgie pe care o conduce nu se mai poate opera? Cum a fost cu sarabanda de gesturi şi fluturări de stindarde ce au implicat un chirurg şef de secţie profesor universitar, un fel de manager, un ministru, o mulţime de oameni de presă, o mulţime de medici, asistente şi alţi angajaţi din sistem, şi o mulţime de pacienţi care au fost sfătuiţi, indirect, să-şi ademenească în fondul principal de cuvinte expresia „a o mierli”?

Cum a curs acest lucru şi ce lucruri s-au făcut şi nu s-au făcut ca această situaţie să se scurteze, să nu se repete. Sau… s-ar fi putut chiar ca întreruperea activităţii să nu aibă loc? Eu aş zice că da.

Şi iar, Facebok-ul „revoluţiei Arafat” a avut un rol. Prof. dr. Marian Gaşpar a trimis un mail în 31 martie, seara, câtorva dintre oamenii de presă, legat de situaţia din clinică.

Nu am de ce să nu recunosc că, pe lângă relaţiile profesionale jurnalist- medic, Marian Gaşpar mi-e prieten de un deceniu jumate. Dar asta se întâmplă exact pentru anii în care, cu respect şi interes, mi-am băgat nasul în munca lui şi pentru aceiaşi ani în care omul, văzând că are un interlocutor, a stat să explice şi jurnalistului, pe lângă tot ce, deja, îi intra în fişa postului.

Au mai făcut-o şi alţii, fie de frică, fie din alt interes, fie din pur respect pentru dorinţa omului de presă de a se documenta. Unii mi-au ajuns tot prieteni, pe alţii i-am pierdut din vedere, în timp, cu alţii am ajuns la respectuoase (sau mai puţin) cuţite, după ce i-am văzut şi scris de ticăloşi. Ţine de om, de profesionalismul său – nu de buzunarul său.

Gaşpar este un pro. Ce nu se ştie, din fotoliul de care spuneam, din situaţia de decident de care aminteam, e că omul duduie pentru pacienţii săi. Că face şi muncă de cardiolog în clinică, şi de manager, şi de antreprenor, şi de contabilă, şi de public relations, şi de profesor şi, uneori, şi de cerşetor pentru fonduri.

Chiar zilele acestea, în tot haloimăsul creat de gestul lui de a aduce pe tapet truismul cu „nu mai sunt bani”, în plin pelerinaj al presei prin spital, s-a aplecat spre urechea mea să mă întrebe: „Ai văzut brânduşele mele din curte?”  Le văzusem, cum nu. I-am răspuns scurt: „Bănuiam că tu le-ai pus”. Şi le-am şi pozat la ieşire.

Nu, prof. dr. Marian Gaşpar nu plantează brânduşi şi nici nu a săpat el însuşi groapa pentru fântâna arteziană din curte, lângă care i se odihneşte tradiţionalul gipan de chirurg, cu număr de studiou de film american (MGM). Dar, din oamenii care i-au trecut prin mână şi cuţit, unii n-au adus raţa pomenită mai sus ci au spus: „Vreau să fac ceva pentru spital”. Şi au apărut brânduşele, şi spitalul va avea fântână arteziană.

Dar oxigenatoarele şi instrumentarul şi restul nu se cumpără din sponsorizare. Nu pică din cer şi nici nu ar trebui să fie treaba chirurgului să le obţină. Nici nu ar trebui să fie obligat să spună pacienţilor: „Vă rog, faceţi infarct pe rând, 30 de bucăţi pe lună, din 15 ale lunii, când vin banii, şi până în 29-30, că altfel nu mai am ce să vă fac”. Când el primeşte lovele pentru 30 de infarcturi şi-i intră 70. Deh, statistică. Pentru unii.

O uşă închisă

Am vrut să îl întreb pe domnul economist Ranko Szuhanek, care fusese managerul spitalului şi care, deşi a expirat mandatul său, a rămas pe post, într-o oarecare inerţie (şi, probabil, pentru că nimeni nu doreşte salariu şi atribuţii de manager, ca să glumim), cum se împart banii. Câţi ajung pentru salarii, câţi pentru necesităţi. Sper că dânsul e plătit, chiar de, oficial, nu mai are acel post, pentru că altfel poate ar trebui să se nărăvească, iar, spitalul la vreo licitaţie şi să apară lifturi cu preţ umflat pe nu ştiu unde – între un parter şi un parter înalt…

Aşadar, ce se întâmplă după ce se numără banii, se împart, se constată că necesarul e de x iar realul e de x/2? Ce se face, dacă vine hârtie de la Casa de Asigurări să nu se mai pună file de „necesar” în braţele pacienţilor ca să-şi cumpere ei lucruri şi apoi să ceară decontarea de la spital?

Ce se întâmplă atunci când pacienta care şi-a luat singură valva şi ce i-a mai trebuit vine şi bate la uşa unde ştie ea că ar trebui să fie managerul de spital, şi îşi cere înapoi bănuţii ei – pentru ea, o avere – şi e trimisă tot la şeful de clinică, deja legat la mâini de lipsa de bani, să „o rezolve”?

Şi, mai ales, ce i se pare neobişnuit când un om spune: „M-am săturat”? Afrodita o fi ieşit ea din spuma mării dar situaţia de la Cardiologie, din tot institutul, nu ar trebui să fie nouă pentru un şef de spital, chiar pseudo-manager, acum. Nu ar trebui să fie şeful de clinică cel care, exasperat, să iasă în stradă pentru a spune „Eu cu ce operez?” Mai ales că… se ştia.

Am văzut cele două memorii făcute de prof. dr. Marian Gaşpar în legătură cu situaţia din ce în ce mai proastă. (Prieten-prieten, dar informarea se face la sânge, aşa că nu doar le-am văzut pe hârtiile chirurgului ci şi ca documente înregistrate în scriptele spitalului, fiind asigurată de la secretariat că au ajuns la cel din scaunul de manager). Cel ce ţine în mână frâiele spitalului trebuia să facă ceva. Să rezolve. Ce a făcut el?

Bănui că nimic. Nu ştiu. Ne-am văzut cinci secunde, prima tură, apoi alte cinci secunde, tura a doua, marţi, ziua cu valul de presă din spital. Aşa că nu pot spune sigur, doar pot raţiona: dacă ar fi făcut ceva, nu s-ar fi ajuns aici. Dacă nu s-ar fi putut face nimic, atunci nici acum nu s-ar fi găsit bani. Aşadar, pe lângă că ştia, cred că nu a făcut nimic. Pentru că acum, după ce Gaşpar a trecut de la „ticălosul oraşului” la „eroul oraşului”, s-au găsit bani. Pam-pam!

Am fost frumos să întreb despre lucrurile astea şi despre multe altele. Nu am apucat să schimbăm decât două vorbe, Szuhanek tocmai se ridica să plece. Nu din cauza mea, ştiu – avea control economic pe cap. Nu am putut să nu remarc că avea mâna stângă bandajată lung, sau în ghips – sunt măgăriţă dar primul gând mi-a zburat la generalul Stănculescu şi la piciorul său ghipsat în revoluţie. Primul gând nu-l poţi comanda sau opri. Poţi să taci. De ce să tac?

A fost relativ amabil, deşi grăbit, m-a rugat să aştept, am aşteptat, după o vreme m-am plictisit să aştept. Viaţa era altundeva. Şi curgea. Sau stătea…

Anunţ disperat

În spital era presa. Multă presă. Colegii mei de pe la ziare, de la televiziuni. În seara din 31 martie am pus pe contul meu de Facebook anunţul lui Gaşpar, am tăguit colegii, am vorbit cu unii pe privat. Suna totul a glumă proastă de 1 aprilie. Dar nu era. Au început să se închege primele ştiri. Care se bazau pe anunţul acesta:

„Clinica de Chirurgie Cardiacă din Timişoara şi-a întrerupt activitatea chirurgicală din data de 26 martie 2013, ca urmare a lipsei cronice de materiale sanitare şi medicamente.

Am primit adrese de la Casa Judeţeană de Asigurări de Sănătate Timiş şi de la Prefectura Judeţului Timiş, prin care se atenţionează direcţiunea spitalului şi şefii de secţie că pacienţii nu pot să-şi cumpere materiale şi medicamente pe perioada spitalizării potrivit legislaţiei în vigoare. În caz contrar spitalul trebuie să ramburseze pacientului toate cheltuielile proprii pe perioada spitalizării, iar şefii de secţie să răspundă personal de încălcarea legii.

Situaţia este şi mai dramatică în Departamentul de Cardiologie Intervenţională unde ajung cazurile de urgenţă cu infarct miocardic acut, pentru care nu există materiale necesare actului terapeutic. Fără o intervenţie de urgenţă în primele ore de la infarct aceşti pacienţi pot muri.

Până acum pacienţii îşi cumpărau o parte din materiale şi medicamente pe care spitalul nu avea banii să le achiziţioneze din programele naţionale de cardiologie şi din veniturile pe caz rezolvat DRG de la Casa de Asigurări de Sănătate.

Chiar dacă erau asigurate materialele din Programul Naţional de Infarct pentru 30 de cazuri, acestea erau insuficiente pentru că aveam urgenţe de peste 70 de cazuri pe lună. Nimeni nu poate programa câte cazuri pot face infarct într-o lună.

Tocmai forurile care trebuie să asigure banii în sistem se întreabă surprinse de ce nu au spitalele bani să acopere toate cheltuielile pacienţilor pe perioada spitalizării.

Iar dacă pacienţii, în dipserare de cauză, vor să-şi cumpere materiale cu resurese personale pentru sănătatea proprie, potrivit legii nu au voie. Medicii se găsesc în situaţia neplăcută de a nu putea efectua actul medical sau, dacă trimit pacientul să-şi cumpere materiale de la farmacii, să fie reclamaţi ulterior, tocmai de beneficiarii actului salvator, adică pacienţii.

Pacienţii care au indicaţie chirurgicală sunt trecuţi pe lista de aşteptare până la rezolvarea oficială a stării de blocaj financiar. Aşteptăm o întâlnire oficială cu responsabilii spitalului şi reprezentanţii Casei Judeţene de Asigurări de Sănătate, Prefectură, Colegiul Medicilor din Judeţul Timiş.”

Aşadar, Gaşpar „îndrăzneşte” să rupă pisica. Altfel, ar fi numărat morţii. Este el singurul din Institutul de Cardiologie care nu putea lucra din lipsă de materiale? Nu. Atâta doar că la el s-ar fi murit mai mult, că e mai clonţos şi că… cineva a trebuit să fie primul. Iar dacă tot a existat un „fraier” care să devină vocal, de ce să fi picat şi alţii?

Eu ştiu că nici prof. dr. Petrescu, de la cateterism, nu avea cu ce lucra. Doar că nu are mobil, să fie luat la împins vagoane de ministru. A, mai există un motiv: el nu ştiu să fi spus public că nu mai are cu ce lucra. Deşi nu avea. Ce e drept, apare şi numele lui pe memoriile de atenţionare, ca unul dintre cei ce au nevoie acută de materiale. Există foi pentru ambele structuri, şi chirurgie, şi cateterism, cu care pacienţii ieşeau în mânuţă pentru a cumpăra cele necesare. Le am şi eu.

Aşadar după „noaptea cuţitelor lungi”, presa s-a mişcat, încet spre mediu, spre spital, luni. Dar a început războiul declaraţiilor, Szuhanek porcăindu-l pe Gaşpar iar povestea fiind preluată exact aşa de ministru şi dată mai departe. Cum profitorii din jurul clinicii deja intraseră în Pădurea Verde pentru a tăia lemne pentru autodafeul lui Gaşpar, şi cum am reuşit să luăm legătura între noi, prezenţa presei a fost mult mai mare, marţi. Lumea voia să ştie de ce nu se mai operează la Cardiologie. Sau dacă se mai operează. Sau cine minte, Szuhanek, Nicolăescu, Gaşpar?

Plăsmuiri colaterale spre minister

Ce spusese Gaşpar, în acel apel disperat, e clar. Care a fost reacţia primă, de după? Pseudo-managerul Szuhanek (nu, nu e vina lui că nu se ştie cine fras ar trebui să conducă instituţia, chiar de sună ironic povestea cu „pseudo”) spune că Gaşpar nu e de găsit de joi şi că la Chirurgie se operează. Buuuuuuuuun. Dar povestea asta ajunge şi la ministru. Care „pune botul” (scuze dar se potriveşte perfect) şi declară ţării că totul e ok la Timişoara, că Feier (explic mai jos ce şi cum) a operat azi (n.n.: luni) şi că Gaşpar umblă lelea.

Nea ministru e ministru. Nu întreabă din trei surse „dacă mama îl iubeşte” – cum suna o reclamă despre corectitudinea în presă. Pur şi simplu ia de-a gata. Deşi ştie că Szuhanek e pe picior de debarcare. Deşi ştie că în clinică s-a deschis casă de pariuri pentru numele viitorului manager, dintre Deutsch (perceput ca în echipă cu Gaşpar), Szuhanek, Pescariu şi Luca – şi deşi e o situaţie pe care el, Nicolăescu, ar fi putut să o rezolve deja, prin organizarea concursului mult-aşteptat.

Aşadar, deşi se ştie şi la nivel de minister de frecuşurile interne legate de şefia institutului şi deşi e clar că Gaşpar nu figurează ca „şeful majoretelor” în lupta pentru susţinerea lui Szuhanek, ci pare mult mai compatibil cu Deutsch sau cu Pescariu, ministrul ia drept bun ce spune economistul Szuhanek, şi nu verifică, deşi şeful de clinică, profesorul, chirurgul Gaşpar ar trebui să ştie mult mai bine ce mişcă şi ce nu în sala de operaţie.

Dar nu a fost singurul lucru de menţionat despre ziua de luni. Însă e bine să le luăm pe rând. Aşadar, Gaşpar spune că şi-a ţinut frumos cursul, în amfiteatru, vineri (apropo, un amfiteatru pentru renovarea căruia tot el s-a zbătut). Studenţii pot confirma. Şi-a ţinut rapoartele de gardă şi vineri şi luni (medicii şi asistentele pot confirma – şi da, i-am întrebat, că deh, treaba cu Platon şi adevărul). Iar faza cu operatul… a fost una bucată intervenţie minoră, pe o carotidă, ce nu necesită materiale extravagante şi a fost realizată de chirurgul Feier, la rugămintea şefului său, în o jumătate de oră.

Szuhanek nu l-a căutat pe Gaşpar în amfiteatru deşi ar trebui să ştie că în clinica universitară se şi predă. Nu a avut curiozităţi faţă de raportul de gardă, probabil din cauza orei mici de dimineaţă la care se ţine. Iar la operaţii… nu se pricepe. Atunci nu ştiam asta. Dar mi-a confirmat ieri o colegă dintr-o televiziune, care, pentru că s-a spus că activitatea s-a reluat, tot cu o carotidă, l-a întrebat de aceasta e o intervenţie majoră şi mâncătoare de resurse. A răspuns simplu: „Nu ştiu”. În plin scandal mediatic. Apreciez sinceritatea. Dar, aici, e în defavoarea lui, dacă este chiar sinceritate şi nu altceva.

Szuhanek a spus că la Chirurgie se operează, bazat pe operaţia de luni a lui Feier. De joi şi vineri nu a spus nimic. Ce era intervenţia lui Feier – nu îi e clar. Cum arată registrul de operaţii, cât se foloseşte blocul operator şi cât nu – nu a spus. Doar totul era parfum de roze, Gaşpar nu ştia ce vorbeşte şi nu era de găsit. A, şi nu are dreptul să dea declaraţii şi va vedea ce sancţiune să-i dea.

Pam-pam. Mă întreb unde era sacul cu coji de nucă de câte ori dădea Gaşpar un comunicat să spună despre realizările lui şi ale colegilor lui. Când chema presa la legăturile directe dintre Timişoara şi puncte fierbinţi ale chirurgiei pe cord din Italia, televizate, pentru ca toţi să aibă de învăţat. Când se serbau realizările din trecut şi când se deschideau drumuri noi, nu doar pentru oraşul nostru, ci pentru chirurgia cardiovasculară din întreaga Românie.

Brusc, doar acum a devenit Gaşpar persona non grata, pentru că s-a trezit glăsuind, şi trebuie sancţionat? Dacă a minţit, da, să fie sancţionat. Dar a minţit Szuhanek. Pentru asta nu trebuia să stau la uşa lui să-l întreb cum devine chestia. Mi-au confirmat ceilalţi din spital: a minţit. Va fi el sancţionat? Nu ştiu. Dar bănuiesc că nici pseudo-manager nu va rămâne. Şi, desigur, nici manager nu va ajunge iar.

Pentru că Nicolăescu, enervat, a pus mâna pe telefon şi l-a sunat, finalmente, pe Gaşpar. Şi pentru că, după tot ce i-a pus presa sub nas, a înţeles de unde bate vântul, chiar dacă a trebuit să se ajungă din alizeu spre amoc, ca să se dumirească.

Aşadar, despre ziua de marţi, cea care a adus edificarea colegilor din presa timişoreană şi, prin ei, a tuturor celor interesaţi de situaţia de la Institutul de Cardiologie din Timişoara.

O clinică în derivă

Nu se mai opera. Oamenii din saloane şi de pe coridoare nu ştiau de vor apărea bani pentru inimile lor. Medicii stăteau, asistentele stăteau, ceasul trebuia privit de mai multe ori ca să îţi dai seama că timpul trece. Pentru că toţi ştiau ce e de făcut ca să salveze vieţi dar nu „mai erau bani”.

Am fost cu ei zile şi nopţi, în timp. Îmi lipsea să ştiu că acolo se lucrează… Treceam uneori cu tramvaiul pe lângă Pădurea Verde, pe lângă Institut, şi îmi spuneam, ca un cântec de leagăn pentru neliniştea morţii ce există pe undeva, adânc, în fiecare dintre noi: „Acolo, în dreapta, la etajul doi, treci de coridor, faci dreapta, ai sala de operaţie din faţă şi pe cea din dreapta, şi Marian, şi Horea, şi Caius şi Adi şi alţii operează, deschid inimi şi totul trece pe extracorporală, şi ei se grăbesc, şi apoi închid, şi apoi e momentul acela al declampării şi inima începe să bată iar şi se coase şi tot şi omul merge la TI şi, în curând, la el acasă, cu ceasul bun.

Am pus fotografii din ani şi ani de scris şi pozat pe tema chirurgiei cardiovasculare timişorene la mine pe Facebook, sub numele de „Across my heart it’s an open heart”. Unele dintre poze le veţi regăsi aici, în material. Cu Gaşpar şi colaboratorii lui români, cu Repossini, Klepetko, Laufer – din alte colţuri de continent, care au venit aici să ridice faima clinicii.

Cu plăgi, cu medicii priviţi de deasupra, de dedesupt, cu oboseala de după, cu spălatul pe mâini de dinainte, cu TI-ul când e plin, cu ceasul de la mâna mea sau de pe perete, din blocul operator, care arăta că după miezul nopţii încă se lucra. Şi iar cu oboseala de după, cu luminile, cu aparatura, cu pacientul sub florile de foc ce-l luminau marţieneşte, înainte de intrarea într-o altă dimensiune, într-un alt timp.

Pentru că aici e alt timp. Doar când ai mâncat pâinea lor, când te-ai lipit întrucâtva de sudoarea lor, purtându-le hainele de sală, şi saboţii albi, de spital, cu picuri de sânge, respirând acelaşi aer cu ei prin masca incomodă, stând cap lângă cap cu ei, pentru ore şi ore, deasupra bolnavului, când te-ai mânjit de acelaşi sânge ca şi ei de la unele din manevrele „cu arteziană stil Geneva”, când ai făcut febra lor musculară şi torticolisul lor stând pe scăunelul de la capul bolnavului, cu grijă, cu infinită grijă să nu pici în plagă, poţi spune cu mâna pe inimă că aici e alt timp.

Nu e meritul meu, poate doar curiozitatea mi-a fost mai mare ca a altora, apoi încrederea, comunicarea, s-au tras una pe alta în ani, ca îndr-un domino firesc. Am apucat să ştiu puţin mai mult din cum se trăieşte aici, în blocul operator, lângă inimile deschise. De aceea am şi simţit că e datoria mea să dau colegilor o idee mai mult din ce ştiu, altfel decât ar fi putut să o facă un medic, un om din interior.

De aceea marţi am fost şi invitat dar şi, puţin, gazdă în locurile care erau de văzut, de înţeles, în Institutul de Cardiologie, alături de colaboratorul şi prietenul meu, prof. dr. Marian Gaşpar. Nu-mi place să scriu despre prieteni, e cumplit de greu. Ai tendinţa de a le găsi bube-n cap, pentru a nu fi totul laudativ… Pentru că probitatea profesională e deasupra meseriei. Dar, aici, acum, Marian Gaşpar ajunsese într-un vârtej urât, în care nu avea ce căuta.

Am apreciat că, în toată povestea la care se ajunsese, cu „batalionul disciplinar” Szuhanek – Nicolăescu, aşa cum arăta iniţial, au mai apărut şi oameni coerenţi. Unul dintre ei este prefectul de Timiş, Eugen Dogariu, care, aflând de situaţia aparte de aici, a cerut un punct de vedere al spitalului, încă la finele lui martie, în termeni absolut decenţi, dorind să se asigure că pacienţii îşi cunosc drepturile şi sunt bine îngrijiţi.

În momentul în care am ajuns la spital, marţi, toată lumea se întreba despre ce şi cum se va întâmpla la Chirurgie, dacă Gaşpar va fi pedepsit pentru că a deschis gura, dacă vor veni bani sau nu.

Primii care au insistat să vadă, cât mai „din interior”, ce şi cum, au fost colegii de la TVR, pe care prof. dr. Marian Gaşpar i-a însoţit în zona blocului operator. Colegii au văzut cu ochii lor cum cele două săli de operaţie stau goale, cu lumina stinsă, iar medicii şi asistentele, în costum reglementar, aşteaptă ca Sfântul Duh să facă o minune, dacă cel ce manageriază povestea nu ştie că nu sunt bani sau nu poate face rost de ei. (Că tot există şi bisericuţă în spital).

Ochiul camerei era aburit, iniţial. Am căutat un şerveţel, să îi ajutăm pe colegi. N-am găsit. N-am găsit nici hârtie igienică la toaletă. Cu greu, a apărut de undeva un şerveţel sau o feşă – Gaşpar a râs amar: „Puteţi spune că ultimul şerveţel din Cardiologie l-aţi consumat voi”.

Au apărut alte echipe cu camere de filmat. Bine că n-au vrut şi ele şerveţel… Deja ştiam pacienţii, ştiam cine fusese deja operat, ştiam cine aşteaptă. În clinică, internaţi, erau 22 de oameni – 10 aşteptau cuţitul. Care nu se ştia când va veni. Am mers la TI-ul gol. O sală de terapie intensivă goală şi cu aparatele moarte arată cumva ca după război. Ca o navă în derivă. Gaşpar a deschis dulapurile. Vânt.

Am ajuns, iar, la pacienţi. Într-un salon toată lumea a vorbit cu Vasile Voian, din Şiria, muncitor, care aşteaptă o valvă. Om simplu, şase milioane jumate pe lună în mână – de unde să plătească el amarul de bani ce ar fi de plătit, de ar mai fi fost lăsat, totuşi, să-şi cumpere valva şi cele necesare? Colegii îl întreabă dacă ar cumpăra, totuşi, de ar putea. Omul răspunde simplu: „Dar am contribuit toată viaţa la Sănătate!…”

E speriat. Înţelege că se întâmplă ceva nu numai în inima lui ci şi în jurul inimii lui, că totul ţine de oameni în costume, nu în halate, de oameni cu mâna în ghips, de oameni cu sufletul în ghips, de portofele, de carnete de partid, poate.

Dar inima lui nu vrea să ştie de de-astea, dacă băieţii în alb sau costumaţi nu se vor hotărî rapid, s-ar putea ca şirianul nostru s-o tragă pe dreapta, şi dacă nu el, cu valva lui, atunci sigur cel de lângă uşă, cu recordul lui de patru opriri ale inimii şi resuscitări, pe care le numără, şi ne arată degetele, cu sinistrul record, şi, în curând, nu-i vor mai ajunge degetele, dar, poate, în curând degetele nici nu-i vor mai trebui…

Şi mai este pacientul din dreapta de la geam, şi el trist, speriat, şi el neştiind dacă e bine să vorbească presei, dar care, în bunul simţ al omului simplu, intuieşte că medicul e salvarea lui, iar dacă medicul a spus să-şi zică păsul, îl spune. Îl pozez în contre-jour, nici nu trebuie culori, culorile sunt ale vieţii, aici totul a îngheţat în a nu se şti, a se aştepta, într-un sine die artificial ne-norocit.

În momentul ăsta îmi iubesc colegii, care de regulă sunt prea grăbiţi şi nu înţeleg nimic. Redacţiile îi păfugă cu laptopuri şi fire după ei, să transmită rapid, n-au timp să înţeleagă, să se documenteze, să întrebe. Dar, de data asta, nu trebuie să stai prea mult cu nasul în tomuri de medicină ca să vezi că cineva a spus că aici se operează – şi nu se, ca să vezi că rafturile sunt goale, când se spune că nu sunt…

Ceea ce nu ştiu colegii şi, bănui, nici economistul Szuhanek e că, de exemplu, una bucată valvă pentru una bucată consătean al lui Ion Russu Şirianu nu ar rezolva problema. Pentru că ai nevoie de un stoc de valve – adormi omul, îi crăpi inima, te uiţi o ţâră la ea, iei o ţuţă pe care scrie „CarboMedics… 25”, de exemplu, aşa cum am eu într-o poză, măsori, şi apoi decizi ce-i pui în piept. Şi mai multe, din stocul necesar, sunt interconectate aşa…

Mergem la farmacie, o întreb pe doamna amabilă, la care am ajuns cu greu, pentru că nu funcţionează clanţa iar bani de clanţă nu sunt, unde e locul unde ar sta valvele. Pozăm, filmăm mâna ei şi raftul gol. Ceea ce, iar, nu ştiu dacă e clar tuturor – că ar trebui întrebat – e cine are dreptul de semnătură pentru a aproba cheltuielile astea. Dar asta, deja, e o poveste pentru Bucureşti, nu pentru Banat.

Cam asta era, marţi, situaţia de la Chirurgie Cardiovasculară: o mulţime de oameni cu camere foto, microfoane, scule de filmat, pixuri, reportofoane, întrebări, întrebări. Toţi cei care am fost acolo, sau luni sau marţi, am văzut că Gaşpar e prezent, că nu se lucrează, că pacienţii sunt speriaţi. Mai mult am văzut lista din biroul chirurgului, listă care creşte, cu numele celor ce vor avea nevoie de operaţii în viitorul cât mai apropiat, deşi încă nu sunt internaţi în spital.

Trag o linie, înainte să plec, discutând cu şeful clinicii. „O să vezi că-ţi dau ăştia bani” – spun. „Doar cu povestea cu concursul acela pentru manager nu ştiu când se va rezolva. În plus că s-ar putea să se amâne sine die treaba cu transplantul”. Dar pe Gaşpar îl arde să poată opera, acum. Restul se va vedea. Pentru concurs o să întreb la minister. Faza cu transplantul… însă…

Ce va fi de aici încolo?

Pe biroul ministrului a ajuns, de la mijlocul lui martie, o hârtie în care se arată că la Timişoara se poate face iar transplant de inimă. De ce s-a oprit povestea asta, la noi, am mai scris de multe ori. Important e ca, acum, să se reprimească acreditarea. Oricum, transplantul de cord din România e pe butuci de o vreme. Cine ştie dacă scandalul acesta a deschis ochii ministrului sau l-a făcut să nu mai vrea să audă de Institutul de Cardiologie din Timişoara, măcar o vreme, de acum…

Ieri primesc telefonul pe care-l aşteptam – dar bănuiam că va mai lua câteva zile: „Sunt bani!” Prof. dr. Marian Gaşpar spune că va avea cu ce lucra, că s-a găsit o soluţie, după discuţiile de ore şi ore de marţi dintre Szuhanek, Casa de Asigurări, ministru (şi, desigur, alţi manageri de spital). Că, deja, se fac primele cumpărături, că în aceeaşi zi, miercuri, se face o intervenţie mică şi că de azi, joi, se reia toată povestea.

Nu mă interesează suma, mă interesează cât ţine minunea. Gaşpar spune că poate trăi două săptămâni dar că, poate, între timp apar banii de pe programe, de la Bucureşti. Excelent, deci arată a început de reintrare în matcă.

Anunţ vestea şi colegilor. Totuşi, mai avem întrebări. Ăsta e momentul când Szuhanek nu ştie dacă ce se operează e important sau minor, de sunt bani, de unde sunt banii – nimic. Bine – am un feeling că nu mai e nimic de întrebat aici, nu are rost.

Cam asta e cu agonia şi extazul acestor zile, la Cardiologie. Dincolo de şotronul ăsta copilăresc de-a „se operează sau nu se operează – pe cine credem, pe pseudo-manager sau pe şeful de clinică?”, ce trebuie să reţinem e că oamenii mor. Mor aici, la cardio, mai mult, aproape, ca oriunde. Că trebuie bani.

Că se găsesc bani, doar trebuie ceruţi. Că rahatul nu trebuie ţinut sub preş. Că cel care vorbeşte despre el nu trebuie călcat pe cap. Că profesionistul ştie mai bine ca manageroidul ce are şi ce n-are, ce face şi ce nu face. Şi că povestea nu s-a aşezat decât parţial.

Ar trebui să mă bucur. Colegii s-au mobilizat fain, ne-am mişcat, am întrebat, am aflat, am vorbit, s-au pus la masă oameni, s-a decis, s-au găsit bani. Am eu, aşa, un feeling că nici Gaşpar nu va fi sancţionat. Şi că se va schimba managerul. Şi că va exista şi director medical. Dar asta e acum, aici.

În toată ţara sunt probleme. Unde va fi următorul şef de clinică nebun care să spună sistemului: „Hotărăşte-te ce vrei de la mine”? Va avea el o mână de ziarişti lângă el ca să vadă de ce se va cere sancţionarea lui? Sau va zbura la lada de gunoi a istoriei medicale ca încă un „naiv”?…

Sunt oameni, medici, care au deschis gura mai mult decât alţii. Mircea Bârsan din Cluj i-a transmis lui Băsescu mulţumiri că a aflat că e tâmpit pentru că şi-a exercitat profesia de medic în România, Răzvan Constantinescu din Iaşi s-a bătut la sânge pentru clinica lui, necesară dar desfiinţată. Ei nu au fost omorâţi de sistem. Dar restul? Numele pe care nu le ştim şi nu le vom şti?…

Uite că nu doar Nobelurile din Medicină dau măsura cercetării şi profesionalismului, nu doar rezultatele echipei medicale pe care o conduci spun că eşti un „medic bun”. Mai nou eşti contabilizat după ieşirile primadonice la rampă, când trebuie să aperi cu levierul în mână „obligaţia” ta de a profesa. Obligaţia sau dreptul – spun eu…

Da, Gaşpar a reluat, azi, operaţiile majore pe cord. Şi totuşi, mă întreb dacă e o victorie de care trebuie să mă bucur sau încă un episod penibil care ar fi trebuit doar să nu aibă loc. Şi care se va repeta, sunt sigură, în timp, într-un sistem ticăloşit, într-un organism corupt. Să se bucure cei ce nu ştiu cum arată o valvă mecanică de 25, şi tot ce e în spatele ei. Eu ştiu…

Ramona Băluţescu