Mă întreb uneori, atunci când urc într-un tren, dacă Şeherezada îl iubea pe rege, sultan, padişah sau ce-o fi fost cel care voia să-i ia gâtul dimineaţa. Dacă ajunsese să dezvolte un fel de sindrom Stockholm faţă de el, aşa cum ajungi să necesiţi, uneori, ceea ce chinuie, ce pe alţii îi chinuie, şi poate şi pe tine te-a chinuit. Pentru că orele de stat în tren, uneori noaptea, uneori singur, uneori în frig sunt şi un timp chinuit. Dar şi, mereu, începutul pentru o nouă poveste. De data aceasta povestea trenurilor vine cu bucureşteanul Andrei Berinde şi cu expoziţia la care a participat cu exponatele lui, în Alba Iulia.
Da, există un fel de sindrom faţă de gară, de şine, de trenuri. O nevoie aparte de a pleca, de a lua ceva de la capăt, de a începe un drum legănat, ca un aşezat al ruşilor, pe scaun, preţ de câteva secunde, atunci când toate sunt de plecat deja, şi nu, totuşi, te mai aşezi, şi te gândeşti. Cam aşa e tihna trenului, statul acela legănat dintre punctul A şi punctul B – nu poţi face asta în acelaşi mod nici cu autobuzul, nici cu avionul, şi, mai ales, nu cu maşina personală. „Ajunsul” nu e la fel fără reveria drumului. Drumul nu e la fel fără „glasul roţilor de tren”.
Ştiu asta şi şi Andrei ştie asta. Eu am deschis ochii într-o gară, lumina serilor şi a nopţilor, în camera mea, era a „ciclopului” – stativul acela uriaş. cu becuri extrem de puternice, tot mai puţine, per noapte, în timp – cântecul de leagăn era al trenurilor, balconul unde am crescut primii stânjenei fiind acoperişul liniei 1 a Gării Arad. Nu există supărare care să nu se aşeze, măcar puţin, cu sunetul unui tren ce trece pe undeva, prin apropiere. Nu există bucurie, reală dar mai ales imaginară, care să nu înceapă cu aşteptatul într-o gară, din partea cuiva drag, cu îmbrăţişarea de pe peron, cu sărutul vegheat de cureaua roşie a genţii conductorului de tren, mai onestă decât panglica oricărui ofiţer de stare civilă – şi capul compas a toate, de aici.
Vise. Visele cu trenuri sunt fireşti – e sunet acolo, e culoare, e aburul, e mirosul gării, e povestea. O gară e ca un vis de ducă al cuiva dintr-un scaun cu rotile. Mereu cineva pleacă, mereu cineva rămâne pe loc. Este linia ce uneşte pe Mona, Domnişoara Cucu şi Eleva, din „Steaua fără nume”, de Ana Karenina a lui Tolstoi. E o plecare spre orice.
Dar… mai e?… Mai merge omul la gară cu sufletul de sărbătoare, spre „teleportarea magică”, ce îl face să schimbe locul, aerul, inima? Se gândeşte cel ce-şi îndeasă cu nonşalanţă paporniţele pe culoar, acum, la istoria „drumului de fier”, la povestea lui, nefiind nici el, drumul acela, lipsit de poveste?
Andrei Berinde a venit cu o colecţie deosebită de imagini (fotografii şi vederi) cu gări, trenuri şi linii ferate de demult, să le aducă aminte celor din Alba Iulia de poveştile drumului de fier, prezentate şi cu ajutorul machetelor de trenuri ale lui Cristian Daniel Bojor, la Arhivele Alba, colaborare datorată interesului faţă de tema propusă arătat de Dana Zecheru, cea care conduce instituţia.
După discuţiile întinse pe sute de rânduri, pe Facebook, pe care le-am avut cu acest împătimit de trenuri, Andrei Berinde, prezentarea lui am primit-o fără necesitatea de întrebări ajutătoare – fuseseră toate spuse, pretextul poveştii exista şi era aşternut între noi.
*
De la vârste fragede (3 – 4 ani) pot spune că eram fascinat de tehnică, în general.
Îmi amintesc şi acum cum îmi căram literalmente bunica (ce fusese inginer zootehnist, deci nu avea nimic de-a face cu căile ferate) pe şantierele din apropiere (locuiam lângă Dâmboviţa, în Bucureşti, deci în plină „glorie socialistă”), să văd excavatoare, buldozere etc…
Tot în acele vremuri distracția preferată era plimbarea cu metroul, care, mai târziu, am descoperit că e tot o forma a căilor ferate şi a trenurilor. Aşa au început primele colecţii: maşinuţe de tot felul… din care niciuna n-a mai supravieţuit (toate au fost demontate, examinate atent, în cele mai mici piese, şi au ajuns apoi la gunoi, pentru că, evident, nu mai puteau fi refăcute aşa cum au fost).
Cândva, în acei ani, a venit şi prima întâlnire cu un tren. Mi-o amintesc foarte bine: tata era inginer constructor şi lucra la metrou iar într-o seară am mers împreună la gară să aşteptăm pe cineva la tren (nu mai ţin minte dacă venea acasă mama sau bunica). Ştiu că tata a discutat ceva cu un mecanic de pe o locomotiva din gară, m-a urcat în cabină. Omul a fost foarte drăguţ şi a vrut să-mi arate şi „sala maşinilor” (aşa cum aveam să aflu mult mai târziu că se numea interiorul) însă zgomotul din interior m-a speriat, am început să plâng şi n-am mai vrut să stau în cabina locomotivei.
În anii de sfârşit ai grădiniţei şi în şcoala primară (până pe la vreo 11 – 12 ani), bunica mea era „obligată forţat” să mă ducă pe la toate muzeele: tehnic, al pompierilor, militar, aviaţiei… şi, evident, la cel al Căilor Ferate).
Prin clasa I, într-o vacanţă de vară la Mamaia, printre tarabele din staţiune, am întâlnit un batrân care vindea nişte clasoare cu timbre, şi aşa s-a născut o noua pasiune: filatelia (şi acum mai colecţionez – în special dacă sunt timbre cu trenuri).
De prin clasa a 5-a (deja crescusem şi puteam merge singur prin oraş) am început să merg la toate expoziţiile tehnice (faimoasele TIB-uri) de unde veneam încărcat cu sacoşe pline de cataloage şi tot felul de prospecte (o nouă colecţie pe care o am parţial şi acum). Unele din acele tipărituri s-au pierdut de-a lungul anilor (un defect mare al meu – sunt prea „tipicar” cu cărţile: nu cumva să se îndoaie vreun colţ, ori să mi se pară că ar fi uzată… că nu îmi mai place… şi multe din acele prospecte au sfârşit la gunoi din acest motiv), dar mare parte, mai ales cele cu trenuri, le am încă şi le păstrez.
Din ce primeam de la bunica (atunci când venea poştaşul cu pensia) am început să-mi cumpăr machete de avioane (acelea de montat din plastic), o vreme am colecţionat câteva… dar s-au pierdut, ori au rămas fără vreo piesă… Mai am şi acum dulapul plin de cutii care aşteaptă să fie montate cândva (dar nu prea am talent şi dexteritate).
Cam asa a decurs totul până în anii de liceu – în vacanţa de vară dintre clasele a 9-a şi a 10-a. Acela a fost momentul de cotitură. Hoinărind prin Bucureşti, am ajuns pe treptele de la intrarea în Muzeul CFR (pe care mi-l aminteam din copilărie). Într-o zi am decis să intru să-l mai văd o dată. Acolo am dat peste un muzeograf care era preot, nu avea nicio tangenţă cu CFR-ul, dar avea şi el un post acolo. Văzând că arăt interesat şi chiar ascult ceea ce spunea el (textul standard pentru orice vizitator), plus ca i-am atras atenţia la o greşeală pe eticheta unui exponat, m-a invitat în biroul său (unde am descoperit colecţiile la care publicul nu avea acces) şi am avut o lungă discuţie.
Zilele acelea, pentru că tot era vacanţă şi nu aveam ce face pe acasă… am tot mers la muzeu (mai ajutam la curăţenie, mai răsfoiam câte o carte veche, mai vorbeam cu puţinii vizitatori). Apoi, un necaz al omului l-a făcut să fie nevoit sa vândă urgent nişte cărti despre căile ferate (5 volume). Le-am cumpărat (am reuşit s-o conving pe mama… deşi nu era o sumă prea mare). Le-am citit cu atenţie şi am aflat că apăruse şi volumul 6 (era o istorie a fiecărei linii ferate din România – un fel de monografie a CFR).
Ştiind din poveştile familiei că străbunicul fusese inginer, profesor la Politehnica din Bucureşti, şi că ar fi lucrat chiar cu marele Saligny, la podul de la Cernavodă, am început să caut printre cărţile şi hârtiile din podul casei (ce mai supravieţuise din biblioteca familiei). Asa am găsit albume vechi, poze, reviste tehnice, permisele CFR ale străbunicii, şi câte altele.
Tot la Muzeul CFR, într-o zi, am vrut să-mi procur şi acel ultim volum despre CFR, aşa că am început să întreb despre el. Acel muzeograf mi-a spus că autorul vine deseori pe la Muzeu şi că are adresa şi telefonul lui. Am descoperit că omul era din Braşov, unde urma să plec în vacanţă, peste câteva zile.
Ajuns la Braşov, l-am căutat pe autor (notasem foarte atent tot ce aflasem de la Muzeu), ne-am întâlnit (foarte formal).
Mi-a zis preţul cărţii (care era mult prea mare pentru mine), eu m-am lăudat cu acele albume vechi, şi omul a devenit brusc interesat.
Mi-a propus să facem un schimb: albumul vechi (din 1903) contra cărţii lui (mai târziu aveam să aflu că acela fusese „un test iniţiatic”). L-am refuzat politicos (conştientizam deja ce valoare are un album vechi şi cât de legat sentimental sunt de el), dar i-am spus că, dacă doreşte, i-l ofer să-l reproducă şi să păstreze copia.
Exact asta s-a şi întâmplat (urma ceva vizită oficială şi omul voia să ofere un cadou invitaţilor), aşa că au apărut, peste noapte, cinci copii ale acelui album. Ca mulţumire, am primit de la autor, cu dedicaţie, cartea sa (acel ultim volum pe care mi-l doream).
Aşa am intrat în lumea „drumurilor de fier”. Omul mi-a devenit un bun prieten (deşi avea vârsta tatălui meu). Am început să plecăm împreună prin ţară, să mă ia cu el la sărbătorile feroviare pe care le organiza, să umblăm pe la târgurile colecţionarilor, de unde am început să achiziţionez primele cărţi poştale cu gări (primele piese din colecţie – ce sunt şi ele expuse la Alba Iulia).
Tot atunci (13 iulie 2001) am luat prima oară aparatul foto al bunicului şi am pozat primele trenuri – deşi m-am cam lovit de reticenţa celor de la CFR („nu e voie” plus alte texte). Aşa am început să pozez tot ce mişcă (cam 2000 de imagini, unele mai bune, altele catastrofale – ca pentru un începător în ale fotografiei). Drumurile au continuat, prietenia s-a legat aproape de la sine.
Apoi a venit intrarea la facultate, care n-a avut nimic de-a face cu domeniul feroviar, dar asta nu înseamnă că mi-am abandonat pasiunea. Din contră, am început să intru pe internet, să cunosc şi alţii ca mine (pasionaţi de trenuri), să merg pe la biroul unui prieten de familie (care lucrează şi acum în Ministerul Transporturilor), să cunosc oameni din domeniu (care m-au îndrăgit instantaneu şi m-au ajutat să am acces în depouri, în locuri normal ascunse privirii călătorului obişnuit, să pozez tot mai multe locomotive şi trenuri).
Într-o zi, în vara lui 2006, bătrânul aparat foto (reparat de nenumărate ori) a fost pus în cui şi locul i l-a luat o mică „digitală” care mi-e şi acum tovarăş nedespărţit de drum, oriunde aş merge. A fost cadoul primit de ziua mea de naştere de la părinţi şi, a doua zi după ce-am primit-o, deja traversam ţara (plecasem tocmai la Vişeul de Sus) şi făceam poze cu ea – evident, la trenuri şi gări.
Mă apropiam deja de terminarea facultăţii (eram anul IV) şi a început problema lucrării de licenţă. În acel an am avut, nici azi nu ştiu cum, între materii, un curs intitulat sec „proiecte europene în transporturi”. De aici a început o nouă poveste – profesorul respectiv nu lua studenţi să-i îndrume la lucrarea de licenţă dar, văzând cât de pasionat sunt, a făcut o excepţie şi a acceptat o tema propusă de mine. Adică o temă liber aleasă, ce nu era pe nicio listă dată studenţilor, spre a le servi drept orientare. E drept că i-am spus omului că nu am nevoie decât de semnătura lui, pentru că nu trebuie să mă coordoneze prea mult, că ştiu exact ce vreau să fac.
Aşa, hotărât să fiu altfel decât colegii mei (care aleseseră teme standard despre Europa, NATO etc) am luat decizia de-a mai aştepta până în iarna următoare şi am început să redactez lucrarea de licenţă, despre Căile Ferate Române şi relaţiile internaţionale ale României. A fost un fel de joacă, textul curgând parcă de la sine, bogat ilustrat cu piese din colecţia mea şi cu poze din cele făcute de mine.
În iarna lui 2007 am prezentat lucrarea, am şocat întreaga comisie de licenţă – am speriat-o pe mama, care aştepta la uşa sălii de examen (trecuseră 20 de minute de când intrasem şi nu mai ieşeam… în timp ce colegii mei stătuseră 5 – 7 minute) şi am ieşit cu o notă de 10.
La câteva luni dupa asta, inginerul de la Braşov, bunul meu prieten, m-a ajutat să-mi găsesc un loc de muncă în domeniu: consilier pentru turism feroviar. Am plecat la Braşov, am început să lucrez, şi vreo doi ani totul a mers ca pe roate. Apoi a venit o lovitură dură… criza… restructurări… un proiect ce n-a mai putut supravieţui… şi şomajul…
În toţi aceşti ani, colecţia de imagini şi cărţi poştale a crescut. Am susţinut nenumărate prelegeri, am vorbit chiar şi în Academia Română. Am tradus nenumărate foi (pentru cărţile editate de prietenul meu), iar, recent, am devenit şi autorul unei broşuri de istorie feroviară.
*
Se spune că niciodată nu e târziu pentru nimic. Decât când e vorba de moarte. Şi că după trenuri şi femei nu e de fugit. Că vin altele. Nici un tren nu e ca altul, cum nici o femeie nu e… Un alt lucru pe care cei ce nu respiră miros de gară în vis nu îl ştiu e că, atunci cînd sirenele locomotivelor sună lung, lung de tot, a murit cineva de la depou. Sau un ceferist bătrîn şi respectat. Oamenii caută avioane, caută viteză. Nu se mai aşează nimeni lângă uşa casei, înainte de plecare, oamenii nu se mai îmbrăţişează lângă tren, la veniri.
Tot aşa e şi expoziţia lui Andei Berinde de la Arhivele Alba – e un şuierat prelung de tren. Poate ne-om aduce aminte. Poate om lua iar trenul, când e de ales. Poate cineva l-o lua şi pe el, pe Andrei, aproape, iar, de sufletul Căilor Ferate din România, care nici ele nu mai sunt CFR, ci s-au spart în un milion de felii mai uşor de căpuşat…
Aveam eu cândva, când eram mică, un mărţişor cu o locomotivă de metal, aurie, aşa cum erau mai demult toate mărţişoarele, mici, frumoase, metalice, fără pene şi ştrasuri. Şi în fiecare an, de 16 februarie, cum se sărbătorea ziua ceferistului mai demult, legam un şnur nou şi dădeam mărţişorul bunicului, şi el ceferist. Apoi locomotiva ajungea, pentru încă un an, în sertarul de la dormeză şi aştepta. Acum nu mai ştiu unde e mărţişorul, poate tot acolo, la Arad. De aş şti, cred că anul ăsta, acum, l-aş da lui Andrei Berinde, pentru un an – ar rămâne, cum văd, tot în familie. Căile Ferate Române au fost şi sunt, încă, o mare familie, de suflet, nu de afaceri. Deschisă oricând pentru membri noi.
Ramona Băluţescu