În cea mai nouă carte a filosofului Vasile Muscă, „Vârsta rațiunii – Ipostaze filosofice ale iluminismului”, fostul profesor se întreabă retoric, pornind de la definiția dată de Immanuel Kant Iluminismului, „mai gândește omul cu propriul cap?”. Astăzi, în plină epocă a comunicării, când printr-o dezinformare sistematică, alții se străduiesc să gândească în locul nostru, nu devenim simple obiecte manipulate de cultul reclamei?
Povestea acestei întrebări începe în urmă cu mai bine de două secole, când într-un ziar german preotul berlinez Johann Friedrich Zollner lansa întrebarea „ce este iluminarea”. Un an mai târziu, în 1784, întrebarea primește două răspunsuri, unul din partea unui om de afaceri evreu, Moses Mendelssohn, și altul din partea celui mai mare filosof al epocii luminilor Immanuel Kant, sub forma unui eseu. Conform celui din urmă:
„Iluminismul este ieşirea omului din starea de minorat de care el însuşi s-a făcut vinovat. Minoratul înseamnă neputinţa de a se servi de propriul său intelect fără a fi condus de altcineva. Acest minorat provine din vina noastră, dacă motivul său nu este o deficienţă a intelectului, ci lipsa de hotărâre şi curaj în a face uz de el, fără conducerea altuia (…)”.
Așa cum și Vasile Muscă precizează în cartea sa, problema ține aici de ce ar mai fi actual într-un răspuns dat de peste două sute de ani, la o întrebare formulată tot atunci. Ei bine, deși timpurile se schimbă ele par a păstra în ele anumite esențe, anii ce trec reușind doar să creeze forme noi și elemente de legătură între aceste esențe.
Scriitorii care sunt citiți și astăzi chiar dacă au trăit și lucrat în antichitate au surprins o parte a acestor esențe la fel ca și clasicii.
Nu stilul și scriitura face ca o operă să fie mare ci substanțialitatea ei. Iar substanțialitatea ei este dată de obicei de subiectele și temele tratate de filosofie. Acestea ar fi însă imposibile dacă nu ar avea un corespondent în realitate. Cum explica la unul dintre cursurile de Logică generală, profesorul Alexandru Viorel Mureșan:
„ecuația din logică premise-concluzie, are un corespondent în natură, prin ceea ce știința numește cauzalitate (cauză-efect)”.
Felul în care mintea noastră funcționează nu este diferit de modul în care funcționează lumea și universul din jurul nostru. Tocmai acesta este marele dar al filosofiei, faptul că surprinde aceste aspecte, care la rândul lor, puse în cărți, se transformă în opere de artă nemuritoare.
Manipulați de serviciile secrete
Definiția dată de Kant iluminismului, aceea de curaj de a gândi cu propriul cap, este valabilă și astăzi. Dar câți dintre noi mai sunt astăzi luminați?
„Dintre fenomenele la expansiunea cărora asistăm astăzi, comunicarea tinde tot mai mult să dețină rolul hotărâtor în viața noastră. Totul a devenit și este o problemă de comunicare. Trăim inundați de informații care se revarsă peste noi din toate părțile. Dar unde avem informare multă găsim și tot atâta dezinformare. Cum putem discerne între informația adevărată și informația falsă, dezinformare? Aici se deschide spațiul larg a ceea ce se numește manipulare.
Ca efect al acesteia adevărul poate fi făcut fals și falsul făcut adevăr. (…) Esența acestui proces atât de răspândit în lumea în care trăim stă în încercarea de a răpi tocmai ceea ce după Kant constituia conținutul iluminismului: dreptul elementar al fiecăruia de a gândi cu propriul său cap. Prin manipulare, alții, mereu mai mulți încearcă să se insinueze pentru a gândi în locul nostru, deposedându-ne chiar de dreptul la propria rațiune”
scrie fostul șef al catedrei de filosofie antică de la Universitatea Babes Bolyai.
Dar cine sunt acești „alții” și care este scopul lor? O fac intenționat, acționează cu un anumit scop sau pur și simplu lucrurile se întâmplă de la sine, într-un extins spirit de turmă? Vasile Muscă dă două exemplu, unul dintre ele vădind clar intenționalitate.
„Principiul „cunoașterea este putere” de la începuturile gândirii moderne, s-a convertit în acela că „informația este putere”. Adevărul acestui principiu este confirmat astăzi de rolul și puterea, numită doar destul de vag, a așa numitelor servicii de informații, care prin manipulările pe care le desfășoară stau la cârma lumii contemporane.
Paradoxul cel mai straniu este acela al serviciilor de informații care lansează perdele de fum ale dezinformațiilor care produc intenționat derută. În fond, atât informația cât și dezinformația oferă putere și mijloace de a manipula mari mase de oameni care refuză să gândească folosindu-se de propriul lor cap, preferând să fie tratați doar ca masă de manevră. Chiar promovând dezinformare, eroare și falsul în mod intenționat, aceste servicii își anexează și subordonează omenirea”
spune profesorul în carte.
Reclama, forma cea mai populară și cea mai vulgară de manipulare!
Cel de-al doilea exemplu este cel al industriei culturale, al subculturii care împiedică sistematic omul să producă cultură.
„Subcultura nu îți interzice să gândești, de cele mai multe ori nici nu implică efortul de a-ți influența gândirea într-o direcție anume; pur și simplu ea nu îți cere să gândești, face inutilă orice gândire”
scrie Muscă citându-l, pentru o mai clară explicare, pe M Horkheimer și Th. W. Adorno cu un fragment din lucrarea „Dialectica Iluminismului”:
„Spectatorul nu are nevoie să gândească singur, produsul îi prescrie fiecare reacție nu prin coerența sa obiectivă – aceasta se dezagregă în clipa în care pretinde gândire – ci prin semnale. Fiecare corelație logică ce presupune un efort intelectual este scrupulos evitată.
Evoluțiile trebuie să decurgă pe cât posibil prin situațiile nemijlocit precedente și nu din ideea de ansamblu”.
Funcționarea aceastei „industrii culturale” este declanșată de legea reclamei.
„În locul gândirii proprii care nu-și mai poate manifesta opțiunile sale, a oricărei gândiri de altfel, intervine reclama, forma cea mai populară dar și cea mai vulgară a manipulării. „Cinematografia și radioul nu mai sunt arte. Adevărul că acestea nu sunt decât o afacere este utilizat de ele ca ideologie, pentru a legitima gunoiul pe care îl produc deliberat. Ele însele se denumesc industrii – iar cifrele publicate ale veniturilor obținute de directorii lor generali risipesc orice îndoială cu privire la necesitatea socială a produselor lor finite”.
Aceste pătrunzătoare observații au fost făcute de Max Horkheimer și Theodor W. Adorno în 1944 la data când au scris „Dialectica Iluminismului”; în timpul trecut de atunci lucrurile au devenit și mai grave. Suntem azi victimele dictaturii reclamei; ea ne orientează autoritar pașii nu doar în domeniul comercial, ci în toate sectoarele vieții noastre.
Dacă totul este tratat în termenii economiei de piață, inclusiv cultura, cine beneficiază de o reclamă mai insistentă are toate drepturile de a câștiga piața.”
mai scrie Vasile Muscă în cartea apărută în 2012. Aceste explicații sunt prezente însă doar pe parcursul câtorva pagini, lucrarea concentrându-se pe cu totul alte aspecte ale Iluminismul german. Sunt însă câteva pagini care ne explică o parte din mecanismele ascunse ale lumii în care trăim.
Luminile care se sting!
Un alt fost profesor de filosofie, Mihai Maci a publicat pe site-ul contributors.ro un articol intitulat sugestiv „Cum produce școala tâmpiți”, un text care a adunat 86.886 de vizualizări și 381 de comentarii. Articolul tratează într-un mod obiectiv modul în care arată sistemul educațional românesc pornind de la câteva aspecte concrete, cu care profesorul orădean este obligat să se lupte zilnic, având o fetiță în clasa V-a.
Despre materialul scris de Mihai Maci a ajuns să vorbească și actualul ministru al Educației la întâlnirile diplomatice pe care le are prin țară.
Ce merită reținut de aici este că mecanismele, sistemele și subsistemele acestei lumi au ajuns atât de complexe încât este practic imposibil să le înțelegi în ansamblu. Poți fi specialist de top în fizică, fără să ai idee de gramatica de gimnaziu, sau lingvist desăvârșit fără să înțelegi cum funcționează sistemul de alimentare cu apă al locuinței în care trăiești.
Poate aceste exemple sunt banale dar important este să înțelegem că nu sunt mulți oameni capabili să vadă în același timp și pădurea și copacii și să facă analize complexe care să lumineze pe toată lumea cu privire la ansamblul întregii construcții. Pe acești oameni îi pierdem pentru că facultățile la care predau se închid (Facultatea de Filosofie de la Universitatea din Oradea este aici un exemplu), iar în urma lor nu pare a călca prea multă lume.
În acest ritm, vom ajunge în curând, nu doar să nu gândim cu propriul nostru cap ci nici să înțelegem ce înseamnă a gândi cu propriul cap. Vom fi, vorba celor de la Pink Floyd, „Another Brick in the Wall”. Și atât!
