Pentru ce „şi-a negociat Atanasie Anghel sufletul şi mântuirea”. Ce a rămas după el.

Episcopul Atanasie Anghel e un fel de semizeu. Pentru că a întemeiat o Biserică ce a rezistat deja peste 300 de ani. Şi va mai rezista, de nu o îngroapă prin superficialitate şi autosuficienţă cei din timpurile moderne, după ce, secolul trecut, toţi ierarhii ei au ajuns prin puşcării şi unii au şi murit acolo. Un fel de semizeu întemeietor, acolo unde, în folderul mare al creştinismului, al catolicismului, ideea de greco-catolicism a prins teren şi în Transilvania, ivindu-se sub-folderul pe care azi, după trei secole, încă îl avem ancorat în cultură şi social: Biseica Română Unită cu Roma, Greco Catolică.

Nu că ar fi trebuit să fie aşa. Nu că ar fi ştiut Prea Sfinţia Sa Atanasie Anghel, cel, acum, al greco-catolicilor, fost Înalt Prea Sfinţia Sa ca mitropolit a ceea ce numim, acum, ortodocşi, ce va urma – dar explicaţiile despre ruperile şi alăturările acestea le veţi găsi mai jos, la finele materialului, argumentate de un istoric. Dar aşa a curs. Aşa a vrut timpul.

Aşa a intrat în matca aceea “a gravitaţiei istorice”, în care toţi vectorii şi toate forţele s-au mişcat de aşa natură încât acum să fi avut deja Şcoala Ardeleană, care atât de mult a contat în ce suntem noi de fapt, în a avea Biserica Română Unită, cu sediul la Blaj – o alternativă la vocea tot mai spartă a Bisericii Ortodoxe Române.

Dar acestea nu se ştiau atunci când Atanasie Anghel a încetat din viaţă, la Alba Iulia, când a fost înmormântat şi când a fost mutat în alt mormânt, până săptămâna trecută, când a fost deshumat pentru a se înţelege mai mult lucrurile care se ştiau, pentru a se completa, eventual, cele care nu se ştiau, şi pentru ca unul din întemeietorii Bisericii Greco Catolice Unite cu Roma din România să-şi ia locul acolo unde se cuvine a sta: în Catedrala din Blaj. Presupunând că cel care a fost găsit este episcopul Atanasie Anghel.

Acum o săptămână s-a dat un comunicat în care scria şi aceste lucruri: “Biserica Română Unită cu Roma, Mitropolia Greco-Catolică din Blaj în parteneriat cu Muzeul Naţional de Istorie a Transilvaniei din Cluj-Napoca, organizează în ziua de miercuri, 2 octombrie 2013, acţiunea de deshumare pe cale arheologică a osemintelor fostului episcop greco-catolic, Atanasie Anghel. Operaţiunea se desfăşoară în colaborare cu Muzeul Naţional al Unirii din Alba Iulia. (…)

Investigaţiile vor avea loc în curtea bisericii Sfânta Treime care deserveşte parohia Maieri II din Alba Iulia, situată pe str. Iaşilor la nr. 69. Acestea vor fi realizate de o echipă specializată de arheologi coordonată de către d-nul Gheorghe Petrov, arheolog expert la Muzeul Naţional de Istorie a Transilvaniei din Cluj, alături de care se vor afla Gabriel Rustoiu, director general al Muzeului Naţional al Unirii din Alba Iulia, Paul Scrobotă, directorul Muzeului de Istorie din Aiud şi Horaţiu Groza de la Muzeul de Istorie din Turda.”

Arheologul Petrov a fost deosebit de amabil cu reprezentanţii presei, a oferit explicaţii şi s-a arătat dispus la a şi arăta la faţa locului cum s-a lucrat şi ce s-a găsit. Acuma, ce e drept, deoarece nu se dorea ca echipa de arheologi, patru la număr, să fie deranjată de neaveniţi, comunicatul avea o omitere: lucrările au început cu o zi mai repede, în 1 octombrie, şi de faţă nu a fost, din partea presei, decât o echipă “acreditată” de televiziune. Ceea ce a făcut ca momentul în care istoricul din Alba Iulia a găsit craniul din mormânt, recte ora 6 pm, să nu fie unul surprins de prea multă lume. Păcat. Ar fi meritat. Dar iar, nici o tonă de curioşi nu face bine la săpături.

Nu mult după această oră, echipa de arheologi şi-a strâns lucrurile şi a plecat spre odihnă, urmând să continue săpatul şi şpăcluitul a doua zi, cu certitudinea că nu s-a lucrat degeaba, mormântul nefiind gol. Arheologul Petrov mi-a dat mai multe detalii, la telefon, seara târziu, despre această importantă descoperire făcută în ceea ce s-ar numi “ziua 0”, din moment ce a doua fusese anunţată ca “ziua 1”, şi m-a asigurat că locul este bine păzit de către poliţie, pentru a nu se întâmpla minuni.

Care poliţie sper că a mai dat şi pe acolo în noaptea care a urmat – nu de altceva lar la ora 7 dimineaţa, când începea să se lumineze, nu era nici urmă de poliţist pe străzile din apropierea bisericii lângă care se lucra şi nu a apărut vreun poliţist nici în ora în care am stat singură la mormânt, până a ajuns un istoric din Alba Iulia lângă mine. Trebuie să recunosc, a fost o oră inedită – întâlnirea nemijlocită cu istoria, ploaia de care eram ferită, totuşi, de corturile instalate de arheologii prevăzători, prelata uşor de tras puţintel de pe groapă, astfel încât am putut vedea pomenitul craniu, colacul şi paharele de la…

Aşadar a fost şi un parastas, între timp. (Interesant, dat fiind că, până la 6 pm, încă nu se ştiuse de este un defunct acolo. Dar poate era doar o slujbă de deschidere de mormânt. Cu colac?) Cum acesta implica şi prezenţa episcopului Curiei, la Blaj, Prea Sfinţia Sa Claudiu Pop, probabil strategia de a ţine “ziua 0” mai ferită a fost de folos – s-a săpat, totuşi, în curtea unei biserici actualmente ortodoxă, pentru a îl găsi pe unul dintre întemeietorii Bisericii Greco-Catolice. Doar cei ce cunosc numai fluturaşii roz ai iubirii declarative de aproape şi nu şi realitatea din teren ar putea crede că un astfel de lucru se poate face fără scrâşniri din dinţi, de toate părţile implicate.

E ploaie, e frig, întunericul încă nu s-a hotărât de mai are ceva de făcut pe aici în afară de a-i ascunde, zice-se, pe poliţiştii ce ar fi trebuit să fie aici şi nu sunt. Mi-e uşor să îmi dau seama unde e locul, faţă de harta zonei pe care o mai străbătusem de multe ori, în timp – suntem undeva în zona extinsă a gării – lui Atanasie Anghel aproape jumătate de moarte i-au fluierat trenurile la cap, iar lumina modernă era nu a lumânărilor ci a ciclopului portocaliu al gării, menit să facă liniile vizibile. Comunişti, biserică neretrocedată, decenii de uitare forţată, de îndepărtare forţată, de detaşare.

A venit timpul a se vedea cum este cu această parte efectivă a istoriei noastre. Pentru că atâta vreme cât scriem cu caractere latineşti iar nu cu chirilice, episcopul Atanasie Anghel nu face parte dintr-o “istorie a lor”, restrictiv, pentru că toţi am beneficiat de cele care au venit cu el, de matca pe care a deschis-o, de lumină. Doar faptul că oricine putea fi în locul meu, aici, cu o doză poate ceva mai mică de decenţă, mă deranjează. Ar fi fost păcat să intervină cineva şi să… să fie totul dat peste cap.

Cândva, cu lumina, primul om care se apropie de mine este istoricul Ana Dumitran, ce lucrează ca şi muzeograf aici, în Alba Iulia. Bun, încă nu ştiam asta, şi nici n-am aflat-o decât după ce am schimbat primele replici, de tatonare, oarecum circumspecte, oarecum evazive – nu ştii niciodată peste ce poţi să dai lângă o biserică ce e greco-catolică ce nu a fost cedată de către ortodocşi şi a mai fost şi pierdută de stăpânii de drept la ultima instanţă, din pricini care bănui că doar binecuvântate nu s-ar putea numi.

Trecem de tatonare, ne părem reciproc oameni cu iz de decenţă intelectuală, restul de puzzle se aşează din replicile următoare. Da, din ce în ce mai mult părem a avea o oarecare decenţă comună în gândire, chiar de sunt şi lucruri care ne separă. Dar decenţa gândului, când este, nu stă în astea. Tragem iar puţintel de prelata de peste mormânt, discutăm despre ce şi cum se află în groapa de lângă noi. Doamna Dumitran are bunăvoinţa de a îmi explica ce a studiat şi ce a crezut, ce crede atât despre “a fi fost – a nu fi fost” cineva în mormânt, cât şi despre identitatea acelui cineva, despre posibilitatea ca el să fi fost îngropat direct acolo, despre vârsta lui, şi multe altele. Un om avizat. Sigur, nu ajunsesem nici eu aici fără nişte pagini citite, dar, totuşi, nu sunt istoric.

După venirea arheologilor, doamna Dumitran pleacă, stabilind că ne reauzim pentru a continua deosebit de interesanta discuţie pornită (care a dus şi la paginile de interviu de mai jos – deşi interviu oarecum nu acoperă bine lucrurile). Dar reţinusem deja câteva dintre idei. Fapt care m-a făcut şi relativ antipatică, drept prim puseu, arheologilor care nu mă cunoşteau şi care încă nu ştiau că nu încerc doar să mă aflu în treabă, lansând întrebări. În afară de domnul Petrov nu îi cunosc încă pe ceilalţi, şi unul dintre “cei noi” îmi sugerează să-i las pe istorici cu ipotezele, că ei sunt doar gropari.

Gropari, pe sărăcia – cel care coboară acum în groapă are prea mult ştaif pentru aşa ceva, chiar de lunecă exact când ne hârâim şi… pentru un moment bănui că toată lumea se gândeşte cum vor atăta toate oasele rupte – nu doar ale istoricului şi şi ale celui din groapă. Prea mult ştaif pentru că, aflu mai târziu, cel care ne încheie dialogul pe note mai tari, aşa, este chiar directorul general al Muzeului Naţional al Unirii din Alba Iulia, Gabriel Rustoiu. Explic că şi lucrurile pe care le întrebam vin tot de la un istoric, sesizez încărcătura atmosferică şi realizez, brusc, că, de lumea culelor surprinde multe descărcări electrice, nici cea a istoricilor nu e lipsită de evenimente meteorologice.

În fapt norul trece cu adevărat de abia când, şi mai târziu, apar şi chibiţii normali la un astfel de eveniment, care încep cu “să nu minţiţi”, sau “dar greco-catolic sau ortodox”, sau “Mihai Viteazu” – mai aşez şi eu ideile câtorva “şi mai neaveniţi” decât mine, deci ajung la pace cu arheologii – poate încă mai sunt şanse a se crea un climat paşnic.

Începe să vină din ce în ce mai multă lume, în timp ce se şpăcluiesc osemintele şi se fac măsurători asupra mormântului. Preoţi ortodocşi, greco-catolici, credincioşi ai bisericii lângă care ne aflăm, mulţi colegi din presă, căţei. Tralaua de lucernă pe care trebuie lopătat prin pământul desfundat e brăzdată de paşii celor de azi, ce se strâng radiant la corturile arheologilor.

Se aud murmure ce dau uneori spre mârâieli, cu “dar de ce l-o dezgropat”. Istoria ar trebui să fie una, aceeaşi şi pentru “învinşi”, şi pentru “învingători”, şi pentru “albi”, şi pentru “roşii”. Noi, restul, ziarişti, credincioşi, concitadini, suntem oamenii speculaţiilor. Dar istoria ar trebui să se bazeze pe fapte. Desigur, în cea mai bună dintre lumile posibile, de ne luăm după o parodie a lui Voltaire…

Ne cunoaştem şi cu preotul Florin Gheorghiu, greco-catolic, ce e “omul pentru presă”, legat de acest eveniment, din partea BRU. Cum aici este şi directoarea de la Arhivele Alba, Dana Zecheru, profităm de lipsa de spectaculos ce se anunţă pentru următoarea oră şi dispărem puţin, exact pentru a vedea cum arată arhivele BRU ce sunt găzduite, acum, de Arhivele Alba, şi a înţelege cadrul în care se poate avea acces la ele – dar, despre aceasta, într-un alt material.

La întoarcere, începuse deja o altă slujbă, după cea de cu o zi înainte. Aceasta este “slujba oficială”, cu presă, oameni ce au legătură cu speţa, cu neaveniţi. Între timp aflu că în mâna defunctului s-a găsit o monedă. Ce fel de monedă – e prea repede să aflăm acum. În rest, nimic – doar oasele, ce sugerează reîngroparea, totuşi, şi câteva cuie de la sicriu. Nimic altceva. Nu mi-i pot închipui pe poliţiştii care nu au păzit mormântul că ar fi fugit pe la 4 dimineaţa cu un engolpion oxidat… Deşi partea proastă e că ipoteza nu se poate exclude. Totuşi, ulterior, unul dintre istorici îmi spune că s-ar fi văzut urmele de la o eventuală intervenţie. Îi mulţumesc pentru răbdarea de care a dat dovadă, atunci când a luat toate aceste ipoteze ale mele în calcul.

Sunt prezenţi aici episcopii greco-catolici Claudiu Pop de la Blaj şi Mihai Frăţilă de la Bucureşti. Prevăzător, cel din urmă este cu cizme de cauciuc. Şi bună intuiţie are, dat fiind că mai jumătate din pământul scos din groapă a plecat cu pantofii celor prezenţi… PSS Claudiu Pop vorbeşte frumos şi extrem de atent să nu jignească pe nimeni despre istoria care se umple cu încă un fragment, aşa, evocându-l pe episcopul Atanasie Anghel.

Mă uit la feţele oamenilor. Presă cu o sarcină de bifat, care habar n-are de tensiunea din aer sub care stăm toţi. Preoţi ortodocşi ce asistă cu extrem de mare grijă la slujba ţinută de colegii lor catolici. Un simplu gest greşit şi ar putea fi caterisiţi. Chiar de această acţiune are loc după înţelegerea la nivel de arhiepiscopie ortodoxă şi arhiepiscopie greco-catolică, aici mai sunt şi simplii credincioşi, şi nu ştii niciodată ce-i mai trece cuiva prin cap, şi cum poate apărea un scandal.

Colegii din presă sunt senini cu toate, în afară de vremea mohorâtă. Una dintre colege ia replica oferită special presei de episcopul Claudiu Pop şi-l somează, până n-a închis bine gura, să-şi spună numele şi funcţia. Exact asta e presa de care mă tem, pentru momentul în care vor ajunge pe hârtie sau pe post ştirile despre acest eveniment. Dar, până la urmă, superficialitatea este o prelată comodă pentru mulţi. Poţi da jos doar un colţ şi… e bine şi-aşa.

Sunt pe buza mormântului, după ceremonie, când mai fac câteva poze. Cel din stânga mea, despre care aflasem că este procurorul Viorel Siserman din Cluj, cu care mai discutasem la telefon, în timp, şi fusese mereu amabil, acum nu e, şi nu e nici prea fericit să fie pozat, deşi este clar pentru toată numea că suntem la o ceremonie cu un număr mare de ziarişti prezenţi, care, toţi, şi-au făcut datoria. Deh, zile şi zile.

Parohul ortodox al bisericii de lângă noi este preot aici de peste două decenii – ne reaminteşte că Atanasie Anghel a fost mitropolit ortodox şi că orice om e supus greşelii. Pentru ortodocşi unirea cu Roma va fi mereu o greşeală… Protopopul adaugă că în arhiepiscopie este armonie şi nu au fost situaţii foarte tensionate cu catolicii. Cu toate astea, aflu că, în ultimii ani, de când nu mai este voie a se sluji împreună, regulă a ortodocşilor, călugăriţele catolice care mai treceau pe la mormânt nu au mai ajuns…

“E o bucată de istorie a noastră care era absolut necesar să fie descoperită” – spune episcopul Claudiu Pop presei. Întreb cum ar fi fost de nu era episcopul Atanasie Anghel. Ne zâmbim aparte. Eu n-o să-l întreb “numele şi funcţia”. “Spuneam că, probabil, nu e aici momentul să parcurgem toate etapele Bisericii dar în mod cert fiecare dintre noi a auzit de Şcoala Ardeleană, de 1918, de atâtea şi atâtea contribuţii ale Bisericii Greco-Catolice la istoria României.

Cred că e destul să demonstrăm că am dobândit dreptul de a exista şi de a fi. Ca să nu mai vorbim de perioada comunistă, în care Biserica Greco-Catolică a mărturisit nu doar la figurat ci la propriu, cu viaţa, credincioşia faţă de Dumnezeu şi faţă de neam” – completează episcopul Curiei. Preoţii ortodocşi nu sunt lângă noi, la acest răspuns… Câte feţe se dau istoriei, câte unghiuri…

Osemintele ce se presupune că aparţin episcopului Atanasie Anghel au plecat la Cluj, vor fi cercetate, vor ajunge la Blaj. Aşa începe odihna mare, ultimă. Doar întrebările rămân. Câteva dintre ele sunt puse şi dezbătute mai jos.

*

Doamnă Ana Dumitran, lucraţi ca muzeograf la Muzeul Naţional al Unirii din Alba Iulia. Vă rog să ne spuneţi care este filiaţia dumneavoastră cu perioada Atanasie Anghel.

Cu excepția ultimilor 6-7 ani, cercetarea mea s-a concentrat aproape în exclusivitate pe relațiile interconfesionale din secolele XVI-XVII în Transilvania, în intenția susținerii unei teze de doctorat având ca subiect raporturile dintre Ortodoxie și Protestantism. Cercetarea s-a finalizat în vreo 30 de studii și două volume, unul dintre acestea fiind chiar teza, publicată în anul 2004. Cum păstorirea lui Atanasie Anghel reprezintă finalul fenomenului istoric studiat, a fost normal să mă străduiesc să aprofundez cât de bine am putut contextul în care a trăit și a activat.

Am auzit şi citit despre mai multe ipoteze legate de naşterea şi moartea lui Atanasie Anghel. În urma discuţiilor pe care le-am avut la Alba Iulia, aţi găsit o sursă ce spune că data morţii este 19 august 1713 – mult mai precisă decât cealaltă care era citată de unii, până acum, după Samuil Micu, „Istoria Românilor”, care spunea că „mai mult de 1714 n-a trăit”. Vorbiţi-ne despre sursa iezuită de unde avem data morţii şi spuneţi-ne cum vedeţi cealaltă linie a lui Samuil Micu, care spune că atunci când s-a făcut mutarea mănăstirei la Maieri (poate a vrut să zică de reşedinţa mitropolitană, cum spuneaţi) s-a mutat şi s-a pus o lespede – cu mulţumiri tot dumneavoastră pentru citat.

Data de 19 august 1713 a fost descoperită de savantul iezuit Nicolaus Nilles într-o cronică iezuită și a fost publicată în 1885. Cel puțin de atunci a fost la îndemâna tuturor celor interesați. În mediul românesc de până la data apariției cărții lui Nilles nu s-au păstrat însă informații scrise, de aceea data a fost aproximată, probabil chiar în legătură cu ceea ce s-a scris pe lespedea funerară a lui Atanasie Anghel.

Această lespede A EXISTAT, Samuil Micu declară cu fermitate că el însuși a văzut-o în cimitirul din proximitatea bisericii Maierilor, dar din păcate nu cunoaștem textul care a fost săpat pe ea ca să ne dăm seama dacă a fost sau nu consemnată data morții sau poate doar cea a reînhumării. În plus, până la momentul înlocuirii ei cu monumetul din 1878, textul s-a putut deteriora suficient pentru ca o astfel de inițiativă să se justifice. Ce se mai vedea atunci și de ce textul săpat pe noul monument funerar are conținutul pe care îl are, sunt întrebări fără răspuns. Sursa iezuită care a reținut data decesului este sigură, nu există niciun motiv pentru care să fie pusă la îndoială, chiar dacă vorbește extrem de lapidar despre eveniment.

De la Nicolaus Nilles ştim şi de incizarea textului actual pe piatra ce a slujit pînă acum ca piatră tombală şi, probabil, va marca cenotaful. Aşadar la 2 iulie 1878 se dispune incizarea textului. Presupunem că exista o marcare anterioară a mormântului şi că scheletul găsit este cel al lui Atanasie Anghel. Din moment ce mutarea a avut loc în 1714 sau 15 – veţi explica ce surse şi ce variantă vi se par mai credibile – avem o perioadă nu aşa de lungă după deces după care s-a mutat corpul. Câteva întrebări legate de această mutare. Cum de s-a păstrat doar informaţia legată de mutarea lui Atanasie Anghel, iar despre Teofil nu ştim nimic? Totuşi, este cel care a început, de la nivel arhieresc, demersurile legate de unirea cu Roma. Chiar de, acum privind retrospectiv, putem spune că demersurile lui (ale lui Teofil) nu au avut eficienţa dorită, erau totuşi, în epocă, demersuri importante, ce deja se puteau numi „unire cu Roma” – doar că ar fi trebuit şi implementate.

Să fi avut legătură cu felul în care a murit, „probabil otrăvit”, aşa cum găsim pomenit? La Atanasie Anghel – falca era deplasată, craniul fisurat în zona parietal-occipitală , o mână în poziţie nefirească şi o coastă deplasată spre picior, o monedă în mână. Par indicii ce sprijină teza mutării. Cum de nu s-a păstrat vreun alt obiect?  Dacă intrarea în biserica ce s-a construit ca şi greco catolică e acolo unde am văzut-o, ea ridicându-se pe un spaţiu oferit pentru aceasta şi deci, probabil, nu ocupat de altceva, pe zona din jur, cum de mormântul lui Atanasie Anghel este în stânga şi mult spate, cu această retragere, dacă se presupune că piatra din 1878 a venit chiar pe locul marcat anterior ca fiind acest mormânt? Se ştie cumva ce este piatra funerară de lângă, de la 10 metri spre biserică de mormânt?

Nu toate întrebările au răspunsuri simple. Sigur nu întrebările legate de unirea cu Roma a românilor ardeleni, căci dacă răspunsurile ar fi fost simple, nu am mai dezbate astăzi și în acești termeni evenimentele petrecute cu atâtea secole în urmă. Conform afirmațiilor lui Samuil Micu, exista o lespede de mormânt, deci nu mai e nevoie de presupuneri. Ea trebuie să se fi păstrat până la 1878 din moment ce acel mormânt a fost atunci indicat ca locul de odihnă veșnică a episcopului Atanasie Anghel. Reînhumarea sa atât de departe de biserică se poate explica prin faptul că biserica însăși în 1714 exista poate doar în stadiu de proiect sau se afla în construcție. Ne-am fi așteptat ca, dacă s-a urmat această logică, după finalizarea lucrărilor să se fi procedat la o aducere mai aproape sau chiar la o reînhumare în biserică, dar nu s-a întâmplat așa.

Construcția bisericii s-a făcut în etape. Nu știm când a început, dar momentul poate fi plasat înainte de 1715, când a debutat edificarea cetății Vauban, aceasta presupunând o prealabilă degajare a terenului de construcțiile care se aflau în perimetrul vizat. Deci, dacă Atanasie Anghel a murit în 1713 și a trebuit mutat, atunci plecarea din vechiul amplasament s-a petrecut cel mai probabil în 1714. Biserica cea nouă a avut inițial doar absida și nava. Pronaosul s-a ridicat mai târziu și și mai târziu a fost adăugat turnul. Iconostasul a fost așezat în 1716-1717, pictura a urmat abia după construirea pronaosului, cândva în jurul anului 1740. Între timp, sediul Episcopiei s-a mutat la Făgăraș, apoi la Blaj, deci biserica și-a pierdut importanța și ca atare a dispărut și interesul pentru mormântul ierarhului.

Această atitudine nu a fost ceva neobișnuit în epocă și un exemplu util în această discuție ar fi mormântul antecesorului lui Atanasie Anghel, episcopul Teofil. Cum posteritatea a reținut că doar Atanasie Anghel a fost mutat și reînhumat, ar însemna că celelalte morminte de ierarhi, câte vor fi fost, nu s-au bucurat de aceeași atenție. Cel mult au fost recuperate monumentele funerare și folosite ca material de construcție. De ce Teofil a fost tratat diferit, deși cei de atunci îl puteau privi ca pe întemeietorul Bisericii Unite? Cred că este o greșeală fundamentală să formulăm întrebarea în acest fel. Cei care au semnat unirea cu Roma semnaseră în decursul vieții lor mai multe „uniri” cu Biserica maghiară calvină, pentru ei evenimentul nu a avut dimensiunea unei întemeieri.

A fost doar o încercare de adaptare la noul context politic folosindu-se de practicile anterioare. Această convingere este clar exprimată în actele unirii cu Roma, în care se menționează explicit că nimic nu urmează să se schimbe. Totuși, ca să nu ne îndepărtăm de subiectul acestei discuții, un singur defunct este recuperat din cimitirul abandonat în 1714. Sau poate nu a fost așa, dar celelalte informații s-au pierdut. Sigur monumentul funerar din proximitatea bisericii Maieri II la care faceți referire, cel din spatele altarului, nu are legătură cu ceea ce s-a putut întâmpla în 1714. Nu pot spune acum pe cine comemorează inscripția de pe el, dar dacă informația nu s-a sedimentat în mintea mea printre cele referitoare la secolele XVII-XVIII înseamnă că nu a meritat să o rețin și că e vorba de mormântul vreunui preot din secolul XIX. Voi verifica însă cât de curând voi ajunge din nou acolo ce e cu acel monument și, dacă va mai fi de interes, voi transmite informația.

Încercând să sintetizez răspunsul la problematica expusă în întrebarea dumneavoastră, deshumarea din zilele trecute a avut cu siguranță ca obiect un defunct de la începutul secolului XVIII, destul de probabil reînhumat, datorită modificărilor de poziție a unor membre. Moneda pe care o ținea în mână ne va lămuri însă cel mai bine asupra datei post-quem a decesului. Nu luăm în calcul și data ante-quem pentru că se poate ca moneda care a primit o asemenea destinație să fi fost una scoasă din uz, deci mai veche decât data la care a avut loc decesul. Dar dacă ea datează de după 1714, atunci nu mai poate fi vorba de mormântul lui Atanasie Anghel, ci de un trăitor anonim al unor timpuri foarte apropiate de cel în care episcopul a murit.

De ce nu s-au păstrat și alte obiecte? Din două motive: materialele din care au fost confecționate (lemn, textile) au fost prea perisabile și s-au descompus și, al doilea motiv, pentru că acele obiecte la care cu toții ne-am aștepta să le găsim în mormântul unui ierarh nu au fost niciodată așezate acolo. Dacă astăzi pare incredibil ca un episcop să fie înmormântat fără engolpion, fără o cruce metalică în mână, fără cârjă, fără mitră sau alte accesorii fastuoase, lucrurile stăteau cu totul altfel în anul de grație 1713, când țara se resimțea încă după războiul din 1703-1711, o bună parte din patrimoniul Bisericii se poate că se mai afla încă amanetat, lucrurile de valoare se poate să fi fost averea Bisericii ca instituție, nu a episcopului în cauză, Biserica însăși avea o stare materială extrem de precară și poate că nici Atanasie Anghel nu a dorit să fie înhumat cu obiecte care puteau fi utile urmașilor săi. Desigur, explicații se mai pot găsi, dar care a fost de fapt motivul pentru care mormântul a rămas atât de sărac nu mai putem decât specula.

Cât timp am stat lângă mormânt, aşteptând să apară sau arheologi sau poliţie sau oricine, a venit lângă noi un cetăţean cu întrebarea că „ce e totuşi biserica de lângă noi, greco sau orto”. Cum se ştie anul construirii ei, şi contextul, răspunsul a fost simplu: greco-catolică. De aici am auzit povestea cu materialele care erau din biserica lui Mihai Viteazul etc etc. Aş vrea să vă întreb despre părerea dumneavoastră legat de anii din preajma unirii şi, pentru că are legătură, de ceva ce s-a întâmplat şase decenii ai târziu.

Atanasie Anghel este văzut ca un trădător de către Biserica Ortodoxă Română (BOR). Unirea se spune că s-a făcut cu forţa şi aud mereu povestea cu tunurile lui von Buccow. Ştim punctele care există în documentul de trecere la catolicism. Dar până la urmă cum au curs lucrurile atunci? Cine a fost scânteia unirii, ierarhii sau strategi colaterali? De ce s-a făcut unirea atunci, deşi în Ucraina, spre exemplu,se  găsise util a o face mai repede? Cât de importante erau cerinţele Romei, cu fililoque, primat papal, cu ce se face împărtăşania – aici, departe de Roma, unde probabil situaţia socială a celor ce treceau la greco-catolicism era mai importantă decât un anume proces interior care să-i fi făcut pe preoţi să tânjească după aceste puncte?

Cum a fost văzută din interiorul clerului, în jurul anului 1700, unirea cu Roma – cum că urma o „despicare” a „credinţei românilor” în două ramuri mari, greco-catolicism şi ortodoxie, cum vedem acum, sau nu aşa se punea probema? De unde începe trădarea, în istorie? De la beneficiile proprii, ale grupului pe care îl reprezinţi, de la jurăminte nerespectate şi atât – există un unghi din care Atanasie Anghel să fie numit trădător de către o biserică ce nu avea altă variantă, la 1700, de a-şi proteja subiecţii, de a le oferi o siguranţă socială mai mare şi care, prin ramura ce s-a decantat a fi acum ortodoxă, cea cu acuzele, şi-a legat o tinichea certă de coadă în anii comunismului prin Isus ca om nou, om sovietic, dărâmarea bisericilor şi turnătorii la Securitate ale fiecăruia dinre ierarhi, pe lângă că şi acum ţine cu dinţii de bunurile furate de la greco-catolici şi puse în poala lor de comunişti?

Deși toate aceste întrebări sunt arzătoare pentru trăitorul secolului XXI, care ar dori sincer să înțeleagă de unde toată animozitatea între ortodocși și greco-catolici, nu există răspunsuri simple și nici într-un caz răspunsuri formulabile într-un paragraf. S-au publicat deja rafturi întregi de volume și nu s-a ajuns la un numitor comun nici măcar între istorici, cu atât mai puțin între subiecții discuției, a căror rivalitate are astăzi cu totul altă explicație decât cea care se invocă, adică decât evenimentele istorice care i-au separat pe românii transilvăneni în două confesiuni. Voi încerca să-mi formulez punctul de vedere, dar acesta nu va fi neapărat un răspuns la întrebările dumneavoastră, cel puțin nu la toate.

Faptul că biserica numită astăzi Maieri II a fost construită ca lăcaș de cult greco-catolic cu materiale recuperate dintr-o construcție înălțată cu banii lui Mihai Viteazul nu o face ortodoxă, așa cum nu o face neapărat nici greco-catolică. În anii când a fost înălțată, lumea nu a resimțit această separație atât de adâncă și dureroasă astăzi. În plus, au fost ani de maximă confuzie, nu atât pentru că nu s-a înțeles sau nu s-a explicat suficient ce însemna unirea cu Roma, ci pentru că instaurarea noii puteri politice s-a prelungit câteva decenii, în care nici vechii, nici noii stăpâni nu au putut duce o politică fermă și coerentă orientată într-o direcție sau alta.

Dependența Bisericii românești de cineva, de o altă Biserică, neromânească și neortodoxă, era deja de mai bine de o jumătate de secol o realitate juridică și ea n-a avut doar dezavantaje. De aceea „unirea”, de un fel sau altul, era inevitabilă, pentru că austriecii nu înțelegeau ce e aia biserică tolerată (statut rezervat Ortodoxiei în constituțiile Transilvaniei) și, în plus, pentru că reprezentarea politică era consecința unei reprezentativități confesionale, erau disperați să recupereze majoritatea pentru catolicism.

De aceea a pune tot ceea ce s-a întâmplat în ultimii ani ai secolului XVII pe seama unui singur om este fundamental greșit. E aproape irelevant cum l-ar fi chemat pe arhiereul care ar fi acceptat unirea cu Roma. Avem oricum două nume la dispoziție, și Teofil și urmașul său fiind implicați și nu e cazul să-l acuzăm pe vreunul de trădare. De fapt, această acuză a fost formulată de Nicolae Iorga și ea place istoricilor ortodocși pentru că aparține celui mai mare istoric al românilor. Dar Iorga a exprimat de mai multe ori păreri diametral opuse despre același eveniment sau personaj istoric, în funcție de stadiul documentării, dar și de simpatiile sale personale.

În acest caz, Atanasie Anghel a fost discreditat într-un volum, dar a fost mai mult decât elogiat în altul pentru vizionarismul pe care tânărul ierarh l-a avut, pentru că nimeni nu poate să conteste că Atanasie Anghel și cei pe care el îi reprezenta nu ar fi dorit binele Bisericii și al neamului lor. Că nu au ales calea care să aducă acest bine, da, asta se poate discuta. Dar scopul a fost fără îndoială unul bun pentru neamul întreg, doar că documentele trebuie citite până la capăt ca să observăm că nu a fost vorba doar de „nemeșugul popilor”, ca să folosim o expresie din vocabularul epocii.

Spuneam că e irelevant ce nume ar fi purtat arhiereul. Motivul este că adevărata forță motrice a Bisericii ardelene nu era episcopul, ci sinodul său. Un sinod format din preoți și protopopi și din câțiva laici nobili, contestat datorită acestei componențe, dar care nu-l făcea mai puțin reprezentativ și important în luarea deciziilor. A detalia acest subiect înseamnă a prelungi inutil discuția, dar pentru cei care cunosc cât de cât istoria Bisericii românești în secolul al XVII-lea nu e niciun secret că adevăratul conducător al Bisericii era de fapt notarul acestui sinod, iar nume precum Ioan Zoba din Vinț și Gheorghe Pop din Daia au o rezonanță nu mai puțin cauzatoare de animozitate ca și cel al lui Atanasie Anghel când e vorba de direcția pe care cei doi au împins realmente evoluția Bisericii în fruntea căreia s-au aflat. În cazul nostru, contează cel de-al doilea, Gheorghe Pop, care este elementul de legătură pe tot parcursul tratativelor de unire cu Roma și susținătorul cauzei unirii, după o formulă îndelung experimentată cu Biserica maghiară calvină, cu care pactul de conviețuire prevedea 19 puncte, nu 4, cum au cerut catolicii.

Nu întâmplător acest om a fost numit primul greco-catolic, iar forța pe care el a reprezentat-o transpare fără dubiu din rolul major pe care urmașii săi l-au avut până aproape la sfârșitul secolului XVIII în conducerea Bisericii Unite, pentru care au jertfit, la propriu, bani, energie și sânge. Ei au fost primii care au pus sub semnul întrebării valabilitatea unirii, în 1711, atunci când vremurile tulburi i-au adus din nou pentru scurt timp pe calvini în fruntea Transilvaniei, de păstrarea lor în cele mai importante funcții a depins atașamentul multora față de unire, în lungile perioade de sedisvacanță a scaunului episcopal, și de efortul lor de a-i convinge pe contemporani de valabilitatea unirii a depins supraviețuirea acesteia în multe comunități din Transilvania.

În termeni cât mai duri, factorii de decizie de atunci chiar au crezut că dacă au putut înșela vigilența autorităților calvine aflate în imediata proximitate, vor putea păstra în continuare Ortodoxia și în subordinea unei autorități catolice foarte slab reprezentată numeric în Transilvania. Această slabă reprezentare este și motivul pentru care unirea cu Catolicismul nu a fost posibilă mai înainte, adică atunci când s-au încheiat astfel de pacte în vecinătatea Transilvaniei. Pentru că nu aveau cum și nu avea nici o logică să se alieze cu cea mai nesemnificativă dintre așa-numitele „religii recepte”, când această alianță era singura pârghie spre progres a românilor, a căror elită socială nu avea aproape deloc relevanță economică, elita intelectuală era cvasi-inexistentă, iar confesiunea ortodoxă moștenea încă din evul mediu stigmatul neconformității.

Atanasie Anghel a fost un om al secolului XVII, a avut optimismul celor de atunci, mergea pe mijlocul drumului bine bătătorit de Gheorghe Pop şi generaţia lui, a avut ocazia să vadă cum, în ultimele două decenii din veacul acela, Biserica românească a progresat de la an la an, deşi din punct de vedere politic ţara era în colaps. Aşa că a fost normal ca avalanşa, în care nu avea cum să nu se lase târât, să ducă la unirea cu Roma, aşa cum un râu mai mic, atunci când întâlneşte un râu mai mare, sporeşte în debit şi, poate, în mintea lui de râu, crede că apa din râul mai mare e tot a lui. Evident, n-a fost să fie! Dar el nu avea de unde să ştie asta.

N-a tânjit nimeni după punctele unirii, nici după cele cu calvinii și nici după cele cu catolicii. Ele au fost explicate mai mult sau mai puțin, în funcție de priceperea și zelul fiecărui protopop, dar în ce termeni s-a făcut și cine cât a vrut să transmită pentru a asigura succesul cauzei rămâne încă de studiat. Românii, prin Biserica lor, trebuiau să-și exprime poziția, pentru că nu puteau rămâne în afara noii ordini politice, care nu i-a putut viza în limitele vechilor constituții, pentru că în acelea ei apăreau doar ca tolerați.

Dacă ar fi rămas pasivi și nereceptivi la propunerile de unire, cu siguranță nu ar fi rămas pasivi la propunerile care au venit dinspre Ortodoxia sârbă după anexarea de către austrieci a Banatului. Sârbii au obținut încă de la început privilegii și au dorit să și le extindă asupra tuturor ortodocșilor din Imperiu, iar susținerii lor se datorează în bună măsură succesul cauzei ortodoxe de la mijlocul secolului XVIII în Transilvania. Ce ar fi însemnat dacă această alianță ar fi fost mai strânsă și mai îndelungată? Orice răspuns e riscant câtă vreme realitatea istorică a fost diferită. Dar că ar fi trebuit să luptăm împotriva slavizării Bisericii este sigur și o dovedește evoluția din acele teritorii care au ajuns sub jurisdicția ierarhilor sârbi.

Așa că, pentru a reveni la Atanasie Anghel, a-l acuza de trădare înseamnă a nu înțelege ce vremuri a trăit, ce responsabilitate a avut pe umeri și cu câtă conștiință a privit lucrurile. Vremurile au fost prea complicate și problemele neamului românesc prea mari pentru a putea fi rezolvate prin unirea cu Roma, dar rămânerea în afara unirii nu ar fi fost o cale mai bună decât încheierea ei. De aceea cea mai corectă atitudine este să ne limităm la a constata că a încercat și că a făcut tot ce i-a stat în putință pentru a obține ceea ce deja pomenitul Gheorghe Pop, principalul său sfătuitor, a indicat prin expresia „folos și întrămare neamului nostru românesc”. Și-a negociat pentru asta sufletul și mântuirea. Cred că, într-o viață de om, nu poți face mai mult pentru semenii tăi.

Cum este dusul spre Roma de acum trei secole şi „revenirea la biserica mamă” din 1948, comparate? Nu de altceva dar activaţi în oraşul în care există o placă ce vorbeşte în termeni laudativi despre aberaţia cu reîntoarcerea din 1948 la credinţa strămoşească, unde, în fapt, greco-catolicii au fost interzişi, bunurile confiscare, ierarhii au fost întemniţaţi toţi, unii omorâţi, iar credincioşilor greco-catolici ce nu au vrut să-şi lepede credinţa li s-au făcut nenumărate şicane. Cum este povestea cu tunurile lui von Buccow, care e folosită pentru a se spune că unirea cu Roma s-a făcut forţat?

Dacă ceva ce părea șubred în 1760 a supraviețuit, cu atât mai mult nu putea muri în 1948. Dar termenii problemei sunt fundamental diferiți. Singurul aspect în care pot fi comparați este sprijinul străin implicat în evenimente: tunurile lui Buccow pentru ca Biserica Unită să supraviețuiască și tunurile sovietice pentru ca ea să fie interzisă. Cum au gândit de fapt românii și ce atitudine ar fi avut dacă erau lăsați să-și rezolve singuri problema? Cu siguranță ar fi gândit diferit, cu siguranță ar fi existat o minoritate greco-catolică și o majoritate ortodoxă și, tot cu siguranță, victimele ar fi fost mai puține și astăzi animozitatea mai mică sau poate chiar inexistentă.

Tunurile lui Buccow nu au asigurat doar supraviețuirea greco-catolicismului, pe cei care s-au declarat greco-catolici nu i-a obligat Buccow s-o facă, iar dovada cea mai bună este că marea majoritate s-a declarat ortodoxă. Buccow nu este doar cel care a îndreptat tunurile spre mănăstiri, ci și cel care a primit sarcina să-l instaleze pe noul episcop ortodox, care dacă a primit drepturi mai puține, nu e de vină Buccow ci sistemul din care făceau parte și el și Ortodoxia. Acuzele care i se aduc sunt în foarte mare măsură exagerate și nedrepte, dar e un fapt experimentat în orice timp și loc că nimeni nu-i iubește pe salvatorii înarmați.

La 1948 inițiativa distrugerii greco-catolicismului a venit dinspre Moscova. Că cineva a avut de câștigat și altcineva a avut de pierdut e adevărat și din nou Ortodoxia a fost cea favorizată. Dar realitatea nu a fost doar în alb și negru și dacă închisorile comuniste s-au umplut de preoți greco-catolici nu înseamnă că nu au fost cel puțin la fel de populate de preoți ortodocși. Martiriul tuturor e la fel de important și el trebuie respectat în egală măsură.

Dar principala pierdere nu a fost doar una a bunurilor și a jurisdicției. S-au schimbat generațiile și s-a modificat mentalitatea. Dacă cei care au trăit în 1948 știau de ce sunt și vor să fie greco-catolici, urmașii lor, mai ales cei născuți în vremea când singura confesiune posibilă era cea ortodoxă, au și ei dreptul la această identitate și sunt în egală măsură moștenitorii bunurilor materiale. Dar asta este o altă problemă și nu o consider relevantă în această discuție nici măcar din perspectiva faptului că pe catedrala din Alba Iulia există încă placa referitoare la evenimentul din 1948. Noi românii am avut mereu „talentul” de a ne șterge într-un fel sau altul istoria, pentru că ni s-a părut că trecutul ne-a fost defavorabil.

Dar procedând astfel am riscat să-l uităm, iar uitarea e cea mai sigură cale ca el să se întoarcă sau măcar ca fantomele lui să înceapă să ne bântuie. Placa aceea vorbește despre un eveniment care s-a întâmplat în termeni considerați corecți la un moment dat. A o da de o parte nu va diminua drama, iar a mai pune o placă prin care să ne punem cenușă în cap nu ar fi o reparație. Ceea ce contează e fiecare gest pe care-l facem zilnic pentru ca cei de lângă noi să nu mai trăiască niciodată vremuri similare. Dar pentru o asemenea reușită ar trebui ca dragostea creștinească să fie ceva mai mult decât un slogan.

Atanasie Anghel – un om dintr-o familie ale cărei ramuri le-aţi studiat îndărăt pe o mare bucată de timp. Cine era el, cum de a fost el cel care a desăvârşit unirea? Fusese crescut la calvini, ceea ce îi şi face pe iezuiţii din Sibiu să reclame numirea lui ca episcop, la o vârstă mică, pentru acest gen de numiri. Cum datăm evenimentul acesta? Evident, şeful iezuiţilor din Sibiu nu putea şti, la momentul acela, că Atanasie Anghel nu va rămâne aliatul calvinilor ci va servi cauza catolică în Transilvania. Se presupune, aşadar, că Atanasie Anghel avea sub 32-30 de ani. Avem alte surse care să ne sugereze un an al naşterii? Câţi ani avea Atanasie Anghel la numire şi, implicit, câţi la moarte? Printre alte considerente, există un schelet care aşteaptă să fie datat şi aici ar ajuta să se ştie ce se caută.

Regulile după care medicina stabilește vârsta unui defunct nu trebuie să țină cont de ceea ce se crede sau se știe despre el. Dacă, ulterior, cele două categorii de cunoștințe coincid, cu atât mai bine ! Așa că, deocamdată, ar fi mai bine ca cei care au de rezolvat această problemă să nu se gândească la ceea ce oricum nu poate depăși stadiul de bănuială. Căci, din informațiile documentare care mi-au fost mie accesibile, nu se poate stabili decât în limita a circa două decenii momentul în care a trebuit să se nască Atanasie Anghel.

În termeni concreți, la 1759 cineva depunea mărturie despre ascendența sa și susținea că este fiul preotului Ioan din Bobâlna, care la rândul său era fiul preotului Luca din Poiana, iar acesta fiul unui preot refugiat din Banatul ocupat de turci și stabilit în Poiana (este vorba de localitatea cu acest nume din județul Hunedoara). Din alte surse știm că la 1686 viitorul episcop își cumpăra o casă în Alba Iulia și că a fost hirotonit de episcopul Varlaam, a cărui păstorire se datează între 1685-1692. Dacă își putea cumpăra o casă, se poate presupune că avea o vârstă relativ adultă, deci măcar 20 de ani, așa că data nașterii poate fi estimată undeva spre 1660, plus-minus un deceniu. La data alegerii sale în fruntea Bisericii românești, în 1698, era încă student la colegiul calvin din Alba Iulia, dar studiile se puteau face și cu întârziere, nu neapărat la vârsta copilăriei sau adolescenței.

Totuși nici la o vârstă prea înaintată, deoarece în epocă un bărbat de 40 de ani era considerat un om bătrân. Cum de a fost ales el, mai ales că planează această acuză a tinereții? Câtă vreme nu știm după ce criterii au fost aleși antecesorii săi, e greu să stabilim ce argument a fost decisiv. Fără îndoială la mijloc s-a aflat un sprijin din partea guvernatorului calvin al Transilvaniei, fără acordul căruia nu putea pleca în Țara Românească pentru a primi hirotonirea. Că acel sprijin a venit în urma unei „atenții”, nu era ceva neobișnuit în epocă. Dar orice speculație este gratuită.

Din ceea ce s-a întâmplat ulterior se poate foarte ușor observa că Atanasie Anghel a fost un tânăr promițător, cu măcar o brumă de cultură, obținută într-o școală calvină, altfel spus într-o școală de nivel european, căci acea școală nu l-a învățat în primul rând să fie calvin, lucru de care nu poate fi în niciun caz învinuit, ci i-a dat un orizont intelectual specific epocii, la ale cărei probleme episcopul a dovedit că era foarte bine conectat. Cred că se poate spune că alegerea sa a fost una inspirată și că a fost omul momentului. Că fiecare tabără și-a pus speranțele în el și ceea ce pentru unii părea să fie o slăbiciune pentru ceilalți a fost considerat un atú, iar mai apoi evoluția evenimentelor a inversat scara valorilor, se înscrie de asemenea în cursul firesc al lucrurilor.

Atât Atanasie Anghel cât şi Inocenţiu Micu Klein au avut momente când au anunţat că se prea poate să renunţe la unirea cu Roma, datorită nerespectării cererilor românilor, cu care se pornise la drum. Cât de aproape credeţi că au fost de acest lucru? Cum de unirea cu Roma nu pătrunsese spre preoţi, spre credincioşi, îndeajuns de mult până la 1760, astfel încât von Buccow, la recensământul făcut, a găsit situaţia că ortodocşii – sau românii ceilalţi, de e mai propriu spus – au nevoie de un episcop al lor?

Amenințările cu renunțarea la unire s-au făcut în momente deosebit de critice, pe care nici Atanasie Anghel, nici Inochentie Micu nu le mai puteau controla. Și oricum fiecare a înțeles altceva prin unire și a încercat să o manevreze în funcție de complexul de împrejurări în care a activat și de o proprie strategie. A da un răspuns corect presupune a aduce în discuție mult prea multe detalii, care nu ar face decât să-l zăpăcească pe cititor și, în plus, sunt încă atât de multe necunoscutele, încât nu se pot face decât cel mult supoziții.

Limitând răspunsul la o opinie personală și conclusivă, cred că Atanasie Anghel a înțeles că și-a subestimat partenerii de dialog, înțelegând prin aceștia întregul aparat birocratic austriac. Când a murit, trebuie să fi fost destul de evident că austriecii nu vor mai putea fi înlăturați din Transilvania și că apropierea de catolicismul acum dominant, pentru că era confesiunea împăratului, va costa scump atâta vreme cât protestantismul Dietei va mai putea opune rezistență.

În plus, ridicarea neamului său nu se putea face printr-o răsturnare cu susul în jos a ordinii sociale existente, ceea ce ar fi trebuit să se întâmple dacă diplomele de întemeiere a Bisericii Unite ar fi fost puse integral în aplicare. Probabil că s-a resemnat, dar consecința a fost o mare amărăciune, care trebuie că i-a grăbit sfârșitul. Oricum, așa cum întemeierea Bisericii Unite nu a fost efectul unei decizii personale, a arhiereului, nici dispariția acestei Biserici nu putea fi decisă doar de arhiereu, așa că amenințările lui Inochentie nu au reușit decât să tulbure și mai mult apele.

Până la urmă, cei 60 de ani în care Ortodoxia transilvăneană nu a avut o ierarhie proprie sunt doar rezultatul unui lung șir de speranțe deșarte, atât ale românilor, cât și ale austriecilor, care fiecare în felul său a spus doar jumătate de adevăr în speranța că lucrurile vor evolua, din punctul de vedere al românilor, spre o Ortodoxie liberă și prosperă, neîncorsetată de nici o obligație față de Catolicism, iar din cel al austriecilor spre o convertire pe nesimțite, a unei entități băgate în seamă doar în măsura în care putea fi utilă ca masă de manevră. Ecuația a cuprins însă mult mai mulți factori decât cei de care s-a ținut cont.

De tragem o linie, după 300 şi ceva de ani, şi luăm în calcul ce au cerut părţile de atunci, de la negocierea unirii cu Roma, şi tot ce a urmat după, o biserică ce a rezistat trei secole deşi a trecut prin mari încercări, influenţarea certă a populaţiei române din Transilvania prin Şcoala Ardeleană şi rolul de la Marea Unire, am câteva întrebări. Care a fost momentul cel mai greu prin care a trecut BRU – 1948 sau altul? A „ieşit socoteala” BRU în diverse etape istorice, ţinând cont că nu mereu părţile au respectat ce au promis iniţial? Ce a rămas din acordul iniţial, de vă uitaţi azi, cu ochii istoricului, la BRU – o biserică orientală, o biserică occidentală, un amestec cu o identitate clar trasată sau o încercare sau de primenire sau de retrasare a identităţii adaptată la timpurile care se schimbă?

Există posibilitatea de a compara trecerea spre Roma, dorind o viaţă mai bună iar nu pe considerente religioase, de acum trei secole, cu unele treceri de acum, în care preoţi ortodocşi se trezesc să treacă (şi uneori au şi reuşit) la greco-catolici pentru că s-au certat cu protopopul sau ierarhul lor sau cu scandaluri şi violenţă în care se iau bisericile înapoi spre greco-catolici, unde totul trebuie (sic!) trasat să se întâmple cât mai dramatic, astfel încât greco-catolicii să poată raporta public cât de loviţi sunt şi să extindă capitalul de imagine pe revendicările (sigur, justificate) patrimoniale rămase? – unde rămân justificările şi instrumentele spirituale, mereu?

La toate aceste probleme, care dor realmente și la care orice om de bun simț și-ar dori să aibă un răspuns, nu pot oferi decât tot o opinie personală, care nu poate însă în niciun caz ține locul unui răspuns. Logica după care trăim și ne guvernăm astăzi viețile este cu totul diferită de cea care a condus la unirea din 1700. Renașterea greco-catolicismului după 1989 are cu totul alte cauze decât a avut supraviețuirea sa în 1760, chiar dacă răspunsurile care s-ar da întrebării „ce înseamnă să fii ortodox sau greco-catolic astăzi” nu ar fi cu mult mai la obiect decât au fost atunci.

Unirea cu Roma a fost o cale, dar nu singura și poate nici cea mai bună. Dar așa cum în viața de zi cu zi nu putem merge toți pe un singur drum, tot așa evoluția istorică obligă la diversificarea soluțiilor. Cu ani în urmă am fost atât de îndrăgostită de subiectul ales spre cercetare încât am fost convinsă că, dacă austriecii nu ar fi luat în stăpânire Transilvania, istoria noastră ar fi avut oricum o Școală Ardeleană, chiar mai devreme, românitatea ar fi avut doar de câștigat pentru că tocmai reușise să-și asigure un piedestal încă înainte de unire, prin cărțile publicate atunci, prin elita care începea să se ridice.

Modernizarea societății s-ar fi făcut într-adevăr mai lent, dar cu mai puține suferințe. Însă, pe lângă faptul că această convingere nu are nimic de-a face cu profesia de istoric, dimpotrivă, ea exclude din discuție doar un factor perturbator: pe austrieci ! Or nu numai ei au decis evoluția istorică în acest colț de lume. Dar câtă vreme lucrurile nu s-au întâmplat, chiar dacă desfășurarea lor pare consecința hazardului, nu putem decât fabula, iar asta nu e de niciun folos.

De aceea nu cred că e important dacă limitele în care s-au unit cei din 1700 mai sunt respectate astăzi, când nu ne mai împiedică nimic să facem cu conștiința noastră orice dorim. Așa cum societatea s-a schimbat și orizontul său de așteptare s-a modificat, așa trebuie să se modifice și Biserica și să vină în așteptarea credincioșilor, pentru a-i putea păstra și îndrepta spre mântuire. Că după 2000 de ani de creștinism ar trebui să putem atinge un astfel de țel fără conflicte, da ! sunt de acord, dar dacă încă nu reușim nu înseamnă că acești 2000 de ani s-au scurs degeaba, ci doar că fiecare mai are de muncit la propria ofertă.

Un exerciţiu de logică: ce s-ar fi întâmplat de Atanasie Anghel nu ar fi existat? De nu ar fi dorit unirea după ungerea sa ca episcop (sau era deja o potecă ireversibilă, de atunci?), ce s-ar fi întâmplat de ar fi fost otrăvit şi el după ce a dat primele semne clare în legătură cu drumul pe care vrea să îl ia? Ce s-ar fi întâmplat cu toată masa de preoţi şi credincioşi din spatele lui, sau al lui Inocenţiu Micu Klein, de unul dintre ei ar fi decis să anunţe Roma că renunţă la unire? Ar fi putut fi oprită istoria şi dusă pe alt drum? Care ar fi fost acesta?

Atanasie Anghel a fost un simplu pion. Îl putea chema oricum sau se putea aștepta încă o alegere pentru omul care să accepte ce era inevitabil să se întâmple. Îi spunem Atanasie Anghel doar pentru că Ortodoxia de azi ține cu dinții să amâne un eveniment care era deja decis și Greco-Catolicismul de ieri a vrut să sublinieze cât de puternice erau lanțurile Calvinismului. De fapt, oamenii au fost depășiți de realitate, o realitate care așa cum a impus existența unei Biserici Unite a trebuit până la urmă să recunoască și existența unei Biserici Ortodoxe.

Când Atanasie Anghel a fost sfințit episcop unit, i s-au dat în jurisdicție doar românii care aveau să-l recunoască. Dar care trebuia să fie soarta celorlalți nu s-a pronunțat nimeni. Această atitudine ambiguă, echivocă, i-a permis pe de o parte lui Atanasie să creadă că este în continuare reprezentantul tuturor românilor, iar austriecilor să spere că, neavând altă opțiune, aceștia îl vor urma pe singurul arhiereu recunoscut de autorități. Dar după ce Banatul și Oltenia au intrat în stăpânirea habsburgilor, Ortodoxia transilvăneană nu a mai avut nevoie de un arhiereu propriu, ci a putut să supraviețuiască o vreme, fără să facă valuri. Oltenia a fost însă pierdută, iar Ortodoxia sârbă din Banat începea să caute pe față căi de a-și extinde jurisdicția în Transilvania.

În plus, unii și-au dat seama că totul este o păcăleală și că, dacă punctele unirii nu erau respectate nici de o parte nici de alta, de fapt acel contract nu-i mai obligă. Poate că Inochentie s-a gândit că așa cum viețuiesc arhiereii sârbi ca ortodocși va supraviețui și el. Dar arhiereii sârbi viețuiau în virtutea unor privilegii, deci a unor legi care în Transilvania nu aveau valabilitate. Aşa că degeaba renunța el la unire, căci nu ar fi putut funcționa în continuare ca episcop ortodox, câtă vreme în Transilvania Ortodoxia nu avea o ierarhie. Apoi, gestul de renunțare nu-l putea angaja decât pe el personal, căci în numele celorlalți trebuia să se pronunțe sinodul, iar în sinod s-ar fi găsit oricum câțiva care să asigure supraviețuirea Bisericii Unite, dacă nu altfel atunci măcar cu sprijinul autorităților, care oricum aveau sarcina să intervină în acest sens.

În termenii întrebării pe care ați formulat-o, nu a existat un alt drum. Unirea cu Roma a fost, după implicarea în lupta anti-otomană din evul mediu, unul din acele momente în care românii transilvăneni au contat și ei în istoria acestei provincii, chiar dacă asta nu le-a adus beneficii imediate. Eu cred că tot ce trebuie reținut este că și ei au înțeles că erau importanți și că au încercat să obțină din asta maximul posibil de foloase. Încercarea nu trebuie însă confundată cu reușita, așa cum nu trebuia să conducă obligatoriu și imediat la rezultatul scontat.

În final, după atâtea confesiuni, cred că se cuvine să mai fac una. Până în momentul în care s-a pus problema deshumării episcopului Atanasie Anghel, m-am limitat la a mă mira că mormântul său era izolat de biserică și că o piatră cu o inscriție fără date precise și corecte marca locul unde a fost așezat pentru odihna de veci. Nu am avut niciun motiv pentru a pune informațiile cap la cap și a căuta explicații și nici nu m-ar fi mirat dacă sub crucea cu pricina nu ar fi fost găsite oseminte. Dar cercetările arheologice, ca și cele în arhivele aproape abandonate astăzi de istorici, tot mai puțin pregătiți să facă față contactului direct cu documentul, redactat într-o limbă neînțeleasă sau cu un scris indescifrabil, provoacă de fiecare dată șocuri și chiar remușcări că nu ai fost suficient de atent cu informația deținută anterior.

În acest caz, cercetarea arheologică nu a scos la lumină osemintele unui arhiereu mult disputat, nu poate aduce argumente imbatabile că scheletul descoperit îi aparține sută la sută celui al cărui nume se afla pe monumentul de deasupra. Cu toate acestea, cel care a odihnit acolo poate fi exact cel căutat, din motivele pe care am încercat să le dezvolt mai sus și din altele la care eu nu m-am gândit, dar o pot face alții. Marele răspuns se așteaptă acum de la moneda pe care defunctul a ținut-o în mână atâta vreme, dar ea se poate să se fi corodat atât de mult încât să nu mai poată fi de niciun folos.

Dar mai ales într-o asemenea situație continuarea disputei asupra identității scheletului mi se pare inutilă. Sărăcia mormântului e cea mai bună expresie a sărăciei informațiilor pe care le deținem, dar cu care ne grăbim să judecăm și să dăm sentințe de un fel sau de altul. Ar trebui să ne acceptăm neputința de a înțelege, pe care o putem acum fundamenta pe sărăcia acestui mormânt, care este însăși sărăcia de atunci a Bisericii și să ne retragem dacă nu din pioșenie, măcar din bun simț, pentru că nu putem garanta că noi am proceda mai bine dacă viața ne-ar pune în fața unor opțiuni similare cu cele la care Atanasie Anghel a trebuit să le facă față.

Ramona Băluţescu