Coborâţi de pe piedestalul pe care îi urcase părinţii democraţiei, politicienii şi-au confecţionat un sistem căruia i-au devenit în timp „datori” şi pe care nimeni nu încearcă să-l schimbe de teamă să nu „sărăcească”. Exact ca nişte hoţi profesionişti, capii politicii româneşti pun să stea „de şase” la porţile instituţiilor de stat hoţi în costume, împreună cu care îşi împart apoi prada. Adrian Dume este un exemplu aici, dar unul minor.
Ani de zile, românii au privit cu mâinile în sân cum, după fiecare scrutin de alegeri, câştigătorii s-au aşezat la câte o masă şi au început să îşi împartă între ei, ca la piaţă, instituţiile statului.
Majoritatea celor care au ajuns să le conducă nu au avut nimic în comun cu ele, decât poate, cel mult, un masterat făcut la una din fabricile de idioţi (a se citi Universităţi) din România sau de pe alte insule exotice.
Scuza a fost mereu aceeaşi: trebuie să punem oameni din partidul nostru pentru ca să putem aplica politicile partidului care, prin vot, are girul românilor.
În realitate, indivizii în costume au fost puşi la cârma instituţiilor doar pentru a fura cât mai mult din banii acestora pentru partid, oamenii şi firmele de casă ale acestuia şi pentru a-i ţine sub control pe funcţionarii, în general prea leneşi ca să vocifereze şi mulţumiţi cu salariul de nimic luat pe o muncă de nimic.
Ca nişte virusuri, în momentul în care politrucii au ajuns şefi în instituţii şi-au adus cu ei, rude, neamuri, prieteni şi alte „loaze” cu carnet de membru de partid. Evident, „loazele” aduse de ceilalţi politruci înainte, în instituţii, nu au fost date afară ca să nu facă scandal, ajungându-se la şase funcţionari la o ştampilă. Cei aduşi au avut roluri clare, şi anume, din funcţiile importante în care au fost puşi, să faciliteze traseul banilor dinspre instituţii spre partide.
Pe lângă asta, pe lângă rolul clar de hoţi, politrucii trebuiau să se dovedească în stare să ţină în frâu angajaţii ca nu cumva, Doamne fereşte, să se declanşeze vreo grevă împotriva partidului şi să pericliteze scaunele, funcţiile şi achitarea datoriilor financiare faţă de firmele care au cotizat la campania electorală.
Adrian Dume a stat „de şase” dar nu i-a ieşit!
Nefericitul Adrian Dume de la Centrului Judeţean pentru Conservarea şi Promovarea Culturii Tradiţionale (CJCPCT) Bihor, proaspăt ridicat de DNA Oradea, a fost un om pus „de şase” pentru ca primăriile USL şi UDMR din Bihor să poată fura bani prin intermediul unor evenimente care nu au existat.
A fost pus în funcţie de preşedintele Consiliului Judeţean Bihor, Cornel Popa (USL) iar din dosarul aflat acum pe rolul instanţei a reieşit cum vicepreşedintele Consiliului Judeţean, Ioan Mang (PSD) îl presa să deconteze proiectele pe acte false ale unor primării PSD.
Dume a căzut în plasa DNA pentru că a fost un începător în ale furtului, dar cazul lui dezvăluie cum funcţionează de fapt acest sistem prin care oamenii în costume sunt puşi să stea „de şase” la uşa unor instituţii pentru ca hoţii să poată fura în voie.
Un alt caz este cel al unui memebru de partid care avea mereu o vorbă: „când o să ne apucăm să facem şi noi nişte bani!”. El aparţine de fapt unui alt sistem dar care funcţionează în mod asemănător. Pentru a ajunge într-o funcţie importantă a plătit la partid o sumă impresionantă de bani, pe care ar fi trebuit să şi-o recupereze de la instituţia la care a fost pus şef. În acest caz nu stătea el „de şase” la poarta instituţiei, ci un om adus de el anume pentru asta. Dacă şi-a recuperat sau nu banii, nu am aflat, dar cert este că partidele folosesc des astfel de sisteme.
Cum sunt reduse la tăcere gloatele
Partea cealaltă de „competenţe” a politrucilor puşi politic în funcţii importante, este şi ea una care te lasă fără cuvinte. Îl priveam cu ceva timp în urmă pe ministrul Sănătăţii cum trata problema banilor pentru medici. El nu reprezenta un minister în faţa Guvernului, nu se bătea cu Guvernul pentru bugetul ministerului pe care îl reprezenta, el se certa şi îşi insulta colegii că au nesimţirea să îşi ceară drepturile. Era un fel de lider de sindicat al Guvernului, coadă de topor pusă acolo ca să ţină oamenii în frâu să nu strice imaginea idilică a Guvernului.
Dacă oamenii ca Nicolăescu nu reuşesc să facă faţă acestor „provocări” se recurge la altă metodă, practicată cu succes încă de pe vremea fostului preşedinte comunist Ion Iliescu. Cei mai vocali dintre reprezentanţii oamenilor nemulţumiţi, liderii de sindicat, sunt „confiscaţi” de partidul de guvernământ.
Ajunge să amintim aici de fostul ministru al Transporturilor Miron Mitrea sau fostul ministru al Educaţiei, Liviu Pop. Aceştia au devenit peste noapte politicieni, fraţi de sânge cu „duşmanii” împotriva cărora au scandat din mijlocul gloatelor. Rămaşi fără lideri, oamenii fie nu mai protestează, fie au nevoie de timp ca să se reorganizeze, ceea ce rezolvă, măcar pentru o perioadă, problema.
Singura întrebare pe care orice om raţional care analizează aceste lucruri şi-o pune este dacă aceste sisteme şi subsisteme de jefuire sistematică a banilor publici sunt insule de anormalitate într-o mare de normalitate sau situaţia se prezintă ca un sistem închegat de furt în interiorul căruia există şi insule de normalitate.
Tocmai cunoscând aceste aspecte, denumite generic corupţie, instituţiile europene au făcut presiuni asupra guvernelor ţării pentru întărirea sistemului de justiţie. DNA sau ANI au fost înfiinţate pentru a stârpi aceste sisteme şi, spre normalizarea situaţiei, instituţiile acestea au început să îşi facă tot mai bine treaba în ultimii ani, trimiţând în judecată şi apoi în închisoare tot felul de politicieni şi oameni de afaceri corupţi, indiferent de partidul din care făceau parte.
Să amintim doar de cazurile Monica Iacob Ridzi sau Gheorghe Falcă, ambii din PDL sau de cele ale lui Adrian Năstase (PSD) sau Decebal Traian Remeş (PNL).
Indiferent de cât de mult am crede în politicieni, în corectitudinea şi calităţile lor, în partidele din care aceştia fac parte, nu putem să nu le punem la îndoială bunele intenţii, atunci când înţelegem cum funcţionează sistemele din care ei fac parte.
Ce politician din România ar refuza să facă trafic de influenţă, să faciliteze ca unele firme să câştige nişte licitaţii atunci când este atât de simplu, şi are la dispoziţie doar patru ani de domnie iar de trăit o viaţă întreagă?
