El e omul de care mi-e cel mai frică atunci când intru în Institutul de Boli Cardiovasculare din Timișoara. Pentru că strigă la mine să nu pun mâna pe nimic, în sala de operație. În rest nu avea de ce să-mi fie frică, nici măcar când știam că ura începe de la poartă, printre oamenii vechi de aici. Când portarul avea consemn să sune repede, când apăream, și să spună „a venit Balaurul”. S-au schimbat lucruri, s-au schimbat oameni, au plecat, au venit, nu mai sunt balaurul, sunt prieten, în fond și prof. dr. Petru Deutsch, de care vorbesc acum, mi-e prieten, pentru lucruri care se vor vedea mai jos, dar de aia tot mi-e frică de el.
N-o luați literalmente: e o frică bună. El își face treaba și mă ajută și pe mine s-o fac. Dar s-a creat un fel de reflex condiționat, deși e pe jumătate glumă, ca, atunci când asist la vreo operație, în sală, făcând poze, să iau poziție de drepți și să mă asigur că nu ating nimic, absolut nimic, atunci când intră șeful anesteziștilor de aici.
Mai mult – el nu e doar șeful anesteziștilor care intră în operațiile de aici, de la „Pădurea Verde”, cum alintă timișorenii spitalul acesta, ci și șef de școală de anestezie, profesor universitar, om cu care a început să se înțeleagă că povestea asta nu e ceva marginal, într-o universitate de medicină și farmacie, ci e nevoie să se predea ca materie de sine stătătoare, și să-ți ridici medici pentru mâine, așa.
Directețe
Ne-am cunoscut în timp, încet-încet, la capul bolnavilor. Mai de la o glumă, mai de la felul în care aborda problemele, când apăreau. Apoi au venit și discuțiile din cabinet, de dinaintea sau de după operații, în care am aflat mai multe despre omul Petru Deutsch – lucruri care, toate, duc la calmul lui din sala de operație, la profesionismul lui învelit într-un banc, într-o replică haioasă, într-un staniol ce pare doar sclipitor, de nu ai ochi pentru profund, dar care, de treci de el, îți arată un om cu o capacitate impresionantă de analiză și cu o onestitate cum rar am întâlnit, atunci când e să-ți dea înapoi concluziile analizei lui.
Asta cred că și e trăsătura care, și în sală și în afara ei, mă atrage cel mai mult la Petru Deutsch – că știe să spună lucruri simplu și extrem de clar, la obiect, fără tufe și farduri, ca și cum el ar ține toată ziua-n mână bisturiul, și nu colegul lui, prof dr Marian Gașpar, cu care formează o echipă aici, la marginea orașului.
E omul lucrurilor directe. Sigur, nu vreau să spun că merge în centrul orașului, ca să strige de la o tribună a vorbitorului revoltat, cine e bun în politică, după opinia lui, și cine nu. E doar așa, chestia aceea pe care o filtrează în el, și concluziile lui de după. Sunt mândră că am ajuns printre cei cărora are încrederea de a le livra concluziile lui de după.
Pentru că nu toate au legătură cu medicina sau nu toate sunt de pus pe tapet, de publicat. Uneori îmi zice în glumă: „Asta nu ți-o spun, că tu o scrii”. Și mi-o spune. Pentru că știe că și eu știu ce e de pus pe masă și ce e de uz intern, pentru că oricum nu ar schimba nimic sau pentru că ar fi de neînțeles sau ar face rău.
Îmi plac analizele lui. Aproape că e omul pe care l-aș suna de ar pica guvernul și ar începe frământările pentru realizarea unuia nou, să-l întreb cu cine ține sau cui i-ar da credit. Asta ca să duc discuția spre politic. Deși cel mai mult îmi place cum explică lucrurile din domeniul medical.
Și chiar și când strigă la mine, zâmbesc. De regulă curge așa: „Ramona, nu pune mânaaaaaaaaa!”, „Ai grijă, ești aproapeee!”, „Eh, am spus eu, iar ai atins!”. Dar, de regulă, treaba a devenit mai mult o glumă, și, de am atins ceva, era ceva neesențial. Pentru că, și datorită lui și gurii lui, am învățat să mă strecor ca o pisică printre firele alea care leagă pacientul de pe masa de operație de scule, cu grijă ca dracul față de tămâie să nu ajung prea aproape de instrumentar, pentru că o să-i aud vocea.
Dar știm toți că și ce fac eu are sens, că munca lor va putea fi mai ușor de înțeles, așa, din afară. Că asta e misiunea intrusului de lângă ei, care se chinuie să nu pice-n plagă, să nu atingă, să nu deranjeze: să dea mai departe, să facă să atingă lumile astea, aparent despărțite: bolnavul și medicul.
Și tocmai, pentru ca acest lucru, această aruncătură a ochiului peste gard, spre medici, sau printre nuielele ce compun gardul, să fie cât mai bine făcută, am purtat un dialog cu prof dr Petru Deutsch, întrerupt de un miliard de telefoane și de probleme, de veniri și plecări, întins pe zile, pe luni. Dar, terminat, finalmente, cândva.
Pacientul, la trezire, trebuie să întrebe „Când începem?”
– Ce te-a mânat la medicină, care au fost rădăcinile?
– Exemplul din familie şi, pe de altă parte, din direcţiile din care aveai de ales în 1980, nu erau foarte multe lucruri. Eram la liceu şi un tip de medicină – vara mai frecam buha prin Judeţean, unde lucra tata, şi ştiam despre medicină altceva decît e – m-a târât la chirurgie, să văd operaţii la vizor. Era o chinuială de operaţie la care s-au perindat mai mulţi operatori, şi, după ce cei mici nu au rezolvat, au venit cei mari şi, dintr-un gest, au făcut-o. Şi e egoist… dar nu am vrut să păţesc eu sau familia mea aşa ceva.
– Alegerea specializării?
– M-a atras pentru că se ştia foarte puţin, era o zonă necunoscută. Mi s-a părut ceva „challenging”. Nu era o disciplină clinică, cei care o practicau nu predau, nu era materie, şi atunci poate nu exista tot arsenalul pregătitor. Acum e materie de anul VI – şi asta a fost o chestie deşteptă. Există o disciplină, există doi profesori, Dodo Săndesc şi eu.
– Ai fost vreodată pasionat de cărţi de imaginaţie, unde se povestea despre ce se întîmplă cu oamenii când dorm sau când nu sunt conştienţi? De fapt, ce se întâmplă cu oamenii când nu sunt conştienţi?
– Vegetează, ce să facă? Ştii, de fapt ştii ce facem noi? Noi îi otrăvim pe oameni şi le inducem o comă. Şi, în timpul ăsta, facem ce trebuie cu ei, le rezolvăm respirația, hemodinamica aşa cum trebuie. Şi la sfârșit trebuie să-i facem la loc.
– Dar din punctul lor de vedere?
– Nu ştiu şi nici nu vrem. Starea de conştienţă din timpul anesteziei e spaima cea mai mare a unui profesionist. Nu m-a „aţipit” niciodată nimeni. Pacienţii povestesc de un blackout. O procedură făcută cu succes e cea la care pacientul, când se trezeşte, întreabă când începem.
– Unde începe moartea?
– Moartea nu începe… Când moare creierul. Când stingi lumina. Nu mai există nimic după.
– Lucrezi într-o echipă ce se pregăteşte să reia transplantul de inimă în Timişoara. Am mai pus întrebarea asta şi lui Marian: ce se întîmplă cu organele când moare omul? Când mor organele? O inimă pe care o recoltezi (ciudate cuvinte aveţi voi…) şi o pui în pieptul altcuiva… e moartă pe drum, vie, există ceva între, visează?
– Inima nu visează, n-are creier. Nu e moartă. E vie. Toate organele care se recoltează sunt vii dar dor şi ele puţin. Practic ele sunt perfuzate cu un lichid special, care nu le lasă să îşi consume clipele pe care le mai au de trăit. Se poate spune că există o viaţă a organelor independentă de a creierului dar trebuie să definim ce înseamnă o viaţă – o funcţie a creierului sau toate organele sunt de fapt nişte maşinării care fac creierul să funcţioneze. Organele nu pot visa, creierul poate. Inima mai trăieşte șase ore, ţinută la rece.
– Se spune că organele duc ceva în cel nou.
– Nu cred. Un carburator nu schimbă personalitatea unei maşini.
– Dar are semnul mărcii pe el.
– Organele, neuronii de care zici din inimă, sunt doar nişte conducte, nişte trasee electrice.
Nu există Luminița
– Care sunt visele inimii?„Să mori, să dormi visând, mai ştii, aici e greul, căci se cuvine-a cugeta ce vise pot răsări din somnu-acesta-al morţii, când hoitu-i lepădat”. E un fragment din Shakespeare. Eşti unul dintre medicii care pot vorbi despre vise, pe lângă psihiatru. Ce ştii despre tărâmul acela, ce noi nu ştim?
– Noi nu facem vise. Noi avem două joburi. Cel mai important este să-l ţinem pe om şi organele lui în viaţă. Să-i facem hemodinamica, să-i asigurăm respiraţia. Al doilea job este să nu-l doară nimic. Chestia cu somnul şi visul e doar cireaşa de pe tort.
– Cum e cu luminiţa de la capătul tunelului?
– Poate s-o cheme şi altfel, şi Vasilica. Nu am avut oameni, dintre cei resuscitaţi, şi au fost mulţi, la care le-am pornit inimile şi i-am masat ore în şir şi i-am readus la viaţă, pentru ca apoi să-i reparăm cum trebuie – nici unul n-a povestit de Luminiţa, Tudoriţa, Vasilica.
– În câţi ani? (Tace o vreme, calculează, răspunde cu varianta scurtă).
– Din decembrie 1988.
– Nu-ţi faci bilanţul des.
– Nu. Așa e.
– Toţi anesteziştii tind să „guste” din substanţe? Nu o lua la modul rău. Ştiu că ai avut un coleg care s-a sinucis – e doar o „legendă urbană” deşi poate pentru cei de acum, de la această clinică, e puţin mai trist, acum, cu ideea de încercat.
– Nu există, şi mai ales categoria asta profesională, ştiind ce înseamnă şi ce fac, e exclus. Sunt doar cei înclinaţi spre viciu, indiferent de profesiune. N-am nici o curiozitate, n-am avut-o niciodată.
– Există minuni în anestezie?
– Da dar sunt legate doar de complexitatea fantastică a mecanismului care este corpul uman. În terapie intensivă, nu în anestezie.
– La voi e ATI (anestezie-terapie intensivă). Desparte A-ul de TI.
– Ele se leagă. În casa asta, în marea majoritate a cazurilor începem cu A şi terminăm cu TI şi ele se întrepătrund foarte bine. Nu le poţi separa. Nu există TI fără A.
Anestezia – domeniul care poate ucide
– Ai lucrat cu chirurgi ce consideră anestezistul ca „second class” doctor?
– Bineînţeles. Oamenii înţeleg cât îi duc capul şi orgoliul. Putem evoca şi istoria medicinei aici dar nu are rost să intrăm în amănunte. Întâi s-a născut bărbierul chirurg şi apoi s-a inventat opiul. Mai întâi subiectul era legat, să nu urle de durere. Apoi s-au descoperit miraculoasele puteri ale macului, mai câte un gaz, eter. Dar anestezia nu înseamnă doar să nu-l doară şi să doarmă ci trebuie să-l ţii pe om în viaţă, ca reparaţia să fie complexă, completă.
– Dacă acele liniuţe o iau la dracu’, tu eşti primul care trebuie să facă ceva. Nu cred că n-ai avut momente în care n-ai făcut bine sau nu ţi-ai reproşat ceva, măcar că n-ai încercat altfel. Cum e atunci, la tine?
– Bineînţeles că au fost. Normal… Şi dacă nu ne-am căuta greşelile, nu am progresa nicidecum. Întotdeauna îţi cauţi şi analizezi soluţiile pentru a te îmbunătăţi, dar asta e firea umană, n-are legătură neapărat cu meseria.
– Dar aici se moare.
– Asta e particularitatea nefastă. Nu poţi lua lucrurile de la început. Nu poţi să dărâmi şi să mai construiești iar.
– E simplu să te speli pe mâini, ca anestezist?
– Îţi spun ce spune cartea. Cartea de căpătâi spune că 50% din decesele perioperatorii sunt „anestezie-related”, în afară de eşecuri chirurgicale clare. Aici e cumva… „playing God”. Omul vine pe picioare, se urcă pe masă, se întinde, îl adormi, îi ieri respiraţia, simţurile, apoi îi muţi circulaţia sângelui pe o maşină, îi opreşti inima, şi chirurgul o repară. După care, în ordinea inversă, desfaci tot ce ai făcut.
– Unde e cel mai probabil să intervină problemele?
– Când porneşti cordul şi îl separi de maşină.
– Ce e cel mai spectaculos în activitatea ta?
– Copiii de-acasă.
– Când gândeşti cel mai intens?
– Când e vorba de ce am nevoie pentru spital, şi nimeni nu are.
Visele despre necesarul spitalului
– Cum e viaţa ta în afara spitalului?
– Curge… cu viteză mare.
– Dacă prinzi crabi în Caraibe?
– N-am timp de asta. Îmi place să mă dau cu motocicleta, cu bicicleta, să merg în excursii. Viaţa în afara spitalului e foarte scurtă. Mai sunt cursuri de pregătit, mai ai de citit în profesie, cursuri de ţinut, congrese de pregătit. Copiii îşi cer drepturile, familia, mama e numai una, are 85 ani. Nu ajungem noi la 85 de ani…
– Tu ştii să lucrezi cu zemuri. Cum e când trebuie să lucrezi cu bani? Cât am stat în biroul tău ne-au întrerupt o mie de chestii, printre care şi un apel disperat ca cineva să semneze pentru achiziţii. Cum e când medicul face administraţie?
– Pe jumătate de normă am contract de management.
– Și nu te rode chestia asta?
– Ba da, mă trezeşte gândul, la 4 jumate dimineaţa, că nu ştiu de s-a onorat ceva contract. Şi făcut cu două săptămâni în urmă – şi mie-mi trăbă mâine neapărat, şi ieri am uitat să-l verific. Trebuie să faci un echilibru între nevoia pacientului şi bugetul pe care îl primeşti. Ce să spun, că fac managementul ATI şi, parţial, de bloc operator? Tot ce e legat de necesarul de materiale, medicamente, gaze medicale şi, cel mai important, resursele umane.
– Cum vezi tu personal viitorul instituţiei ăsteia, care chiar e cunoscută în ţară?
– Am putea face multe. Deocamdată facem 800 de operaţii cardiace pe an, câteva mii de proceduri invazive în laboratorul de angiografie, mii de proceduri electrofiziologice, radioablaţii, şi totuşi bolnavii stau la coadă şi aşteaptă. Trebuie să putem face mai mult pentru ei. Şi, dacă ne organizăm, cred că vom putea. Vrem să reluăm transplantul cardiac, s-au implementat tehnici chirurgicale minim invazive.
– Ce are particular anestezia de cardio faţă de restul?
– Este particular faţă de restul procedurilor de anstezie din alte chirurgii. Problema somnului şi analgeziei ne interesează prea puţin – sau, mă rog, e secundară. Pentru că pacientul pimeşte câte o găleată de hipnotic şi analgezic şi singura noastră preocupare e să-l ţinem în viaţă.
– Cine poate deveni un bun rezident de anestezie?
– Măi, Ramona, am avut unul singur în (scocotesc anii acuma)… în 17 ani… în mulţi ani… Care a avut stofă, a citit, a înţeles ce a citit, e în Germania la o clinică privată de chirurgie cardiacă – îl plătesc cam cu cât a vrut el, l-au luat cu două mâini. Acum nu de mult şi-a făcut permis de conducere. Era de două săptămâni aici şi mă întreba ce nu mă întrebase nimeni niciodată.
– Ce contează în munca ta?
– Nu ne-a uns nimeni să tămăduim lumea, nu avem puteri supranaturale – lucrăm în marea familie a serviciilor. Trebuie să vină lumea la tine și să plece mulțumită. Contează să fii mulţumit cu tine însuţi. Să sapi şanţuri pentru chestia asta, sau să faci transplant de inimă, sau să te uiţi cum creşte iarba sau te dai cu motocicleta şi uiţi de tine.
„Fata lui tata”
Ce să mai spun? Despre sală, despre sânge, despre cum e cu durerea, cu frica oamenilor de somn sau cu trezirea lor? Astea sunt lucruri ce se pot închipui. Spun altceva. Că, într-o zi, o cățelușă ce nu reușise să fete bântuia prin curtea spitalului, cu jumătate de pui mort ieșit din ea. Doar pe Petru Deutsch l-am găsit milos, să încercăm să ajutăm câinele, pentru că are și el un beagle – „fata lui tata”, cum spune. Și eu cred că e un lucru care contează. Iar cățeaua e, acum, bine.
Plec cu Petru spre parcare, în ziua când, finalmente, încheiem discuția asta serioasă, întinsă pe mult timp, cu multe uitături din partea lui de parcă m-ar fi aruncat pe geam, pentru că-l descos. Dar are birou la parter. Nu-i plac discuțiile astea. Dar a răspuns la tot.
În zona unde profesorii din spital își țin gipanele lor, șeful Clinicii de Anestezie are un motor. Cât timp îl așteptam în birou, că plecase pe la director, ascultam AC.DC-ul lui de fond. Lângă casca lui de motor. Nu ține de un romantism al rebeliunii, ține de fibra aceea a omului care face lucrul care-i place, care-l definește pe el.
Tot așa cum, în primii ani de medicină, de medic, făcea și taximetrie, ca să poată trăi bine, mai lejer, să-și poată face bine treaba în clinică. Are o bază de sport – tenis, fotbal – în Timișoara, Helios, acum. Are. E bine. Dar, când intră în sală, e primul Cerber pentru ce se întâmplă acolo. Iar atunci când e vorba de inima care tace, de frica lui, și care o ia din loc, la semnul lui, mai încolo, eu zic că amalgamul ăsta de sus contează. Mai ales beagle-ul, zic eu.
