Una dintre marile frustrări ale intelectualilor, şi nu numai, cu privire la comportamentul românilor în comunism a fost mereu aceea că nu s-au opus opresiunii, cele câteva exemple de oameni torturaţi şi lichidaţi de comunişti prin închisori, fiind totuşi izolate comparativ cu protestele de anvergură din alte ţări. Directorul de investigaţii al CNSAS, Germina Nagâţ a declarat însă, conform Mediafax, că din documentele din arhive rezultă exact contrariul, miile de gesturi de curaj ale unor anonimi făcând cât o disidenţă onorabilă.
Afirmaţiile directorul de investigaţii al CNSAS, Germina Nagâţ au fost făcute pe 19 ianuarie, în cadrul unui şir de conferinţe organizate de Teatrul Naţional din Bucureşti.
Pe site-ul CNSAS sunt postate sute de adeverinţe, de necolaborare, în care se menţionează că titularii au semnat angajamente, au dat informaţii ofiţerilor de Securitate, eventual în schimbul unor avantaje, şi cu toate acestea consiliul spune că nu putem vorbi despre colaborare în aceste cazuri.
Conform Germinei Nagâţ:
„Indiferent cât de multe, detaliate sau dezgustătoare ar fi notele informative, dacă în ele nu se regăseşte nimic care să aibă un conţinut explicit politic şi anticomunist, respectând litera legii, nu se poate spune că aceste note aparţin unui colaborator al Securităţii”.
Un exemplu concludent aici este cel al unui responsabil economic de fermă, care a semnat un angajament, însă, „încă de la prima întâlnire a motivat că firea nu-i permite să rezolve astfel de sarcini şi a refuzat să scrie o notă informativă de cunoaştere.
Fiind întrebat de ce nu a arătat acest lucru de la început, cu ocazia primei discuţii, când şi-a dat acordul printr-un angajament în scris, a răspuns că nu şi-a dat seama, dar ulterior a reflectat mai serios şi a ajuns la concluzia că nu poate face aşa ceva”, se mai arăta în informare.
„Între semnatarul unui angajament care se eschivează, refuză să scrie, dar are dosar de reţea, şi figurează în evidenţe ca informator, fiindcă a fost recrutat, şi şeful de la partid care scrie zeci de note ticăloase, dar i s-a distrus dosarul şi poate fi deconspirat astăzi doar pe baza corpului delict din dosarele victimelor, eu zic că distanţa e de la cer la pământ”
a mai spus Nagâţ.
Clişee şi mituri
În ceea ce priveşte relaţiile cu securitatea, la câteva decenii după anii de tristă amintire, mulţi români sunt prinşi în capcana unor mituri care nu au nicio legătură cu realitatea.
Primul este acela că toţi cei care plecau în alte ţări au colaborat cu Securitatea pentru că au semnat la plecare un angajament. Altfel nu li s-ar fi dat paşaportul.
Conform directorului de investigaţii toţi cei care primeau paşaport erau „prelucraţi contrainformativ”, adică instruiţi de ofiţerul de paşapoarte cum trebuie să se comporte după ce ies din ţară: să nu discute cu străinii, să nu denigreze patria şi partidul, să nu spună cum se trăieşte în România. Dosarele de paşapoarte reflectă acest instructaj şi arată că nu era vorba de semnarea unui angajament. Este drept că semnarea unui angajament facilita obţinerea paşaportului dar nu era o condiţie sine qua non.
Un alt clişeu este acela că toţi care erau membrii de partid erau musai şi colaboratori ai Securităţii. Arhiva CNSAS conţine mii de exemple de membri de partid care au refuzat sau au reuşit să evite colaborarea, uneori cu costuri personale uriaşe, a arătat Nagâţ.
Ea a mai arătat că nu exista nicio lege care să oblige la semnarea unui angajament şi furnizarea de note informative, chiar dacă în textul standard al angajamentului figura fraza „în caz contrar (adică dacă semnatarul nu îşi respecta angajamentul şi deconspira legătura cu Securitatea), voi suporta rigorile legii”.
Menţionarea unei astfel de legi era „o înşelătorie, în sens cât se poate de juridic”, prin care Securitatea „reuşea să intimideze şi să-şi atingă scopurile”, a mai precizat Nagâţ care a mai adăugat: „Nu puteai fi sancţionat legal pentru refuzul colaborării, asta este cert, dar la fel de cert este şi că puteai duce o viaţă mult mai grea decât înainte. Şi mulţi şi-au asumat acest risc”.
Al treilea clişeu este acela că, Securitatea nu urmărea pe nimeni degeaba că dacă unii au fost arestaţi, încarceraţi sau urmăriţi ani de zile în libertate, înseamnă că făcuseră ei ceva. Şi ca să fie şi mai clar că nu a existat poliţie politică şi nu există poliţie politică, cei care folosesc acest clişeu mai adaugă că toate statele fac asta cu proprii cetăţeni, ba şi cu ai altora. „Ia uita-ţi-vă la americani!”.
Clişeul este cel mai des folosit tocmai de cei care au fost turnători sau cei care au ajuns în instanţă din această cauză.
Conform lui Nagâţ, spre deosebire de serviciile normale în care prin supraveghere se urmăresc anumite lucruri, cum ar fi depistarea reţelelor teroriste, şi sunt făcute în anumite condiiţii, pe o anumită durată de timp, consemnându-se informaţiile utile, Securitatea intercepta orice discuţii libere dintr-o casă, iar în transcrieri nu se omitea nimic.
Sub anonimat, mii de români au fost disidenţi!
Părerea românilor despre ei înşişi este în contiuare una negativă. Majoritatea crede că românii nu au avut o mişcare de rezistenţă, nu s-au opus comunismului, au vocaţia compromisului, sunt un popor vegetal, sunt o mămăligă, pe care alţii au ajutat-o să explodeze în 1989, nici măcar nu au avut o revoluţie, ceea ce nu este tocmai aşa.
Din cele 3 milioane de dosare din arhiva CNSAS, 1.300.000 sunt dosare informative, adică de urmărire, iar alte 160.000 sunt dosare penale care privesc cauze politice, în timp ce dosarele informatorilor nu reprezintă nici un sfert din arhivă şi mulţi titulari de dosare de colaborare au fost surse doar în statistici. Ce înseamnă asta?
„Cu mici excepţii, cele un milion şi jumătate de dosare de urmărire şi penale instrumentate de poliţia politică sunt dosarele unor anonimi, sunt dosarele unor oameni obişnuiţi capabili de mult curaj sau capabili pur şi simplu de gesturi fireşti într-o lume demenţială, ceea ce, pentru mine, înseamnă acelaşi lucru – mult curaj”
spune Nagâţ.
S-au dus bărbile şi pletele, s-a dus muzica. Au rămas cozi la carne, ca să-ţi placă să trăieşti!
Ca exemplu, directorul a citit o scrisoare trimisă lui Cornel Chiriac la Europa Liberă, de nişte elevi de clasa a X-a, din Brăila, în 1971.
„Dragă Cornele, iată că numărul prietenilor Metronomului (emisiune de muzică realizată de Chiriac, n.r.) creşte mereu. Te rugăm să ne socoteşti vechi prieteni, care ascultăm atât emisiunile tale, cât şi alte emisiuni ale postului de radio Bucureşti 4 (adică Europa Liberă). Oare de ce atâţia şi-atâţia români, care au ocazia să plece într-o ţară capitalistă, pleacă fără să se mai uite înapoi. De bine cu siguranţă că nu.
Dar cine are curajul să se ridice să strige aceste adevăruri? Cum ai dat puţin din aripi te-au şi înhăţat şi se abat asupra ta cu pumnii şi cu bastoanele sticleţii care încearcă pe aceste căi să te facă să gândeşti ca un comunist. Dar de obicei zicem ca ei şi facem ca noi. Mulţi ar spune că la 16 ani eşti copil. Poate în altă parte, dar la noi în ţară nu-i aşa, Cornele.
Acum însă, după vestita dată de 7.7.71, dată ce va rămâne ca o zi de doliu în calendar, viaţa tinerilor din România s-a înrăutăţit şi mai mult (pe 6 iulie 1971, Nicolae Ceauşescu prezenta, în faţa Comitetului Executiv al Partidului Comunist Român, „Propuneri de măsuri pentru îmbunătăţirea activităţii politico-ideologice, de educare marxist-leninistă a membrilor de partid, a tuturor oamenilor muncii”, discurs cunoscut ca „Tezele din iulie”, n.r.).
S-au dus bărbile şi pletele tinerilor, s-a dus muzica pop, beat sau progresivă, s-au dus toate, Cornele. Dar câte ceva tot a rămas: cozi la carne şi în general alimentara, să-ţi placă să trăieşti. Acum, preferinţele noastre muzicale: pentru tine, Cornele, Led Zeppelin, cu „Imigrant Song”, şi pentru toţi prietenii Metronomului, piesa testament a celui care, cu moartea sa, ne-a lăsat etern neconsolaţi, Jimi Hendrix, cu „Straight Ahead””.
Evident, elevii, de la Liceul Industrial din Brăila, au fost identificaţi, deşi au semnat cu pseudonim, puşi în discuţie publică, exmatriculaţi, avertizaţi la sediul inspectoratului, în prezenţa părinţilor.
Totodată, unii au fost recrutaţi cu această ocazie şi puşi să îi urmărească pe ceilalţi din grup. Supravegherea a durat încă trei ani, până au terminat stagiu militar, a povestit Nagâţ.
Despre acest caz ca şi despre multe altele, directorul concluzionează:
„Sunt exemple banale, oricare dintre colegii mei, cu care lucrez la Direcţia Investigaţii, are pe masă în fiecare zi astfel de dosare. Nu sunt cazuri rarisime, nu sunt excepţii, nu sunt nişte curajoşi anonimi care pot fi număraţi. Sunt foarte mulţi”
a mai spus directorul.
