Oamenii-mozaic… Facebook. Le răspund la add fără să mai caut prea mult, atunci când văd că au în listă Asociația Transplantaților din România, și pe unul, sau doi, sau mai mulți din cei pe care-i știu că sunt transplantați. E ca o parolă între noi. O parolă eficientă. Îmi sunt dragi necondiționat. Ei sunt altfel, sunt oamenii care au primit o a doua viață și o trăiesc cumva altfel decât noi. Și mor altfel…
Nu contează dacă nu suntem de aceeași părere când vine vorba dacă Arșinel e măgar sau nu, dacă Lucan însuși e măgar sau nu (doctorul ce i-a transplantat rinichi lui Arșinel).
Dar toți știm numele coordonatorilor de transplant, ale doctorilor ce fac transplant, toți am plâns în colțurile noastre de țară, ca niște păianjeni stingheri, fiecare în altă plasă, neștiuți, când Radu Zamfir a căzut cu avionul, când au murit oameni lângă el. Pentru că ne pasă puțin mai altfel. Pentru că știm puțin mai mult. Pentru că am fost acolo sau aproape de acolo… Arahneici. Atârnați în corzi. În corzi de sânge, de hematopoietice, de oxigen.
Când unul dintre prietenii-mei-mozaic moare, cineva, cel care află primul, spune pe Facebook. Și toți se înfioară. Le-a murit un frate, iar omul din spatele lui, donatorul, a murit iar, IAR, în cazul că era vorba de un organ primit de la un donator în moarte cerebrală… Le simt atât de bine freamătul… Un freamăt rău, o înfiorare cu ace de chiciuri, de parcă moartea ar urca încă un centimetru și în ei, ca în povestea aceea cu prințul, sau voinicul, sau ce fras era, ce împietrește încet-încet, pornind dinspre tălpi.
Lumea e mai rece când moare unul din ei. Pentru că își reamintesc toți că darul grefei nu dă viață veșnică. Și că medicamentele, grija, fereala, tot pot ajunge într-un moment la cheremul sorții. Pur și simplu oglinda morții le ajunge brusc, iar, în față, și între moartea lor și cea a colegului lor, proaspăt anunțată, e un pas, un pas ce nu știi cât poate fi, un pas de pitic, un pas de miriapod, un pas de uriaș…
Când eram mică și locuiam în gara unde bunicul era impiegat de mișcare, în ușa bucătăriei aveam atârnată o hintă, un huțuluș. Urcam în el cu cât mai multe jucării deodată, și totul era bine de puteam să mi le clădesc toate în brațe, eficient, fără să cadă, în hintăreală, vreuna. Era lumea mea, de apărat și de purtat cu mine. S-a dus un prieten-mozaic, simt iar hintăreala de atunci: i-aș lua cumva pe toți rămași aici în brațe, fără să las niciunul jos, și i-aș apăra, și i-aș face să se simtă siguri, și nu i-aș lăsa morții, și temerilor, și… Și am crescut, nu mai încap în hintă, și nu e hintă pe lumea asta să ne ferească inimile tuturor, la nesfârșit…
Scriu și eu cuvinte, în noaptea spre dimineață, în duminica de după sâmbăta fatală, după moartea lui Mihai, cuvinte care nu știu cum sună împreună, niciodată nu știu cum sună ceva ce e, încă, așa aproape de mine, că e lipit, ancorat în mintea și inima mea, cu dendrite pulsânde, cu rădăcini adventive, cu lipici de polen. Știu doar că suferința, în nopțile când nu vine somnul, oricât l-ai aștepta, e mântuită doar prin scris, la cel care scrie. Și scriu despre omul pe care nu l-am cunoscut dar care mi-a fost la o sistolă distanță, la o diastolă, la o ridicare de mână.
N-am ridicat mâna, nu ne-am dat add, nu ne-am cunoscut. Mă întreb aproape copilărește: cartea mea, „Inimă, transplant, donare – abordare jurnalistică” a fost lansată acum trei zile, la Oradea – oare a apucat să afle de ea, oare s-a bucurat?…
Citesc puținele postări pe care le pot vedea pe pagina lui Mihai și un păianjen, unul viu, îmi ajunge pe obrazul drept, nu am idee de unde, nu am idee cum. Îl alung calm, liniștit, pe lume sunt rele mult mai mari, poate îl voi omorî mâine, de ne vom mai intersecta, poate nu. Azi nu e zi, nu e noapte de omorât păianjeni. Azi e zi de murit doar dinspre interior spre exterior, dinspre inima ta…
Prima postare pe care o văd, la Mihai, pe Facebook, adică cea mai veche:
„Am primit o inimă în dar de la Dumnezeu
20 February 2002
Pe 20.02.2002 am beneficiat de un transplant de inimă în cadrul Spitalului Floreasca din București.”
8 like-uri.
Mihai n-a apucat aniversarea de 12 ani…
A doua postare pe care o văd:
„Joined Facebook 25 March 2012”
Mihai n-a apucat aniversarea de doi ani…
Tindem să facem calcule, să punem întrebări fără sens, acum, când nimic nu mai contează, când nimic nu se mai poate – dar întrebările, ocuparea minții, probabil țin de anestezie, de trecerea timpului, de rumegat și așezat ce e de rumegat și așezat de… obișnuit…
„Basic Information
Gender – Male
Relationship Status – Married
Religious views – Creştin – ortodox
Political Views – Apolitic
Favourite Quotations – Nu mă schimb pentru nimeni, că nu sunt semafor… cine mă place așa, bine, cine nu… ducă-se!!”
Altă postare a lui Mihai:
„Ar trebui să-i adunăm pe toți cei de la București care cerșesc din 4 în 4 ani voturi și să-i ducem pe o insulă, în cel mai bun caz, dar eu le-aș aplica alt tratament, i-aș infecta cu o boală incurabilă, să se chinuie și ei și să-și cheltuie toți banii pe care i-au furat de la noi. Sunt o persoană cu transplant de inimă de 10 ani, făcut la București, și știu ce înseamnă suferința.”
16 august 2013
„Sunt un simplu om…….. un om care vede viața ca o poveste. O poveste care nu e plină numai de fericire. E viața mea… a unui om obișnuit dar care încearcă să facă din viață o poveste frumoasă. Îmi place mult să mă bucur de viață, să o trăiesc alături de cei dragi, atât cât pot eu de frumos.
Am admirat întotdeauna persoanele puternice și care au reușit să devină cineva prin propriile lor forțe…. Știu ce înseamnă dezamagirea. Am învățat că poate dura ani să câștigi un lucru, și într-o secundă să îl pierzi.
Acum știu ce înseamnă prietenii adevărați, deși sunt puțini aceia care pot fi numiți așa. Viața m-a învățat să fac o selecție asupra oamenilor pe care vreau să îi am lângă mine, aproape de inima mea. Am învățat că se întamplă de multe ori că persoanele în care ai încredere te dezamăgesc într-un final. De ce oare se întâmplă așa?
Au fost zile când m-am descurcat singur, mi-am purtat grijile în spate, aveam nevoi multe și nu știam decât eu de ele. Nu sunt perfect, sunt un om simplu!
Vreau doar să fiu înțeles și acceptat așa cum sunt. Să fiu iubit pentru ceea ce sunt! Și as vrea și ca oamenii să învețe să îi caracterizeze pe ceilalți după frumusețea sufletului și nu după aspectul fizic sau după modul cum se îmbracă, sau câte școli au sau unde lucrează.
Însă, orice s-ar întâmpla, eu voi continua să îmi văd viața ca o poveste… povestea mea! Și să trăiesc fiecare zi ca fiind ultima!”
28 august 2013
„…..No Comment! Toată viața, de când ne naștem, alergăm după ceva. La început după tata, mama, ca să mâncăm, între timp când ne-am mărit și am învățat să mergem, alergăm după un autobuz sau tren, după o fată sau un băiat, alergăm să procurăm hrană pentru noi sau ai noștri… Facem de toate, ne umplem timpul cu orice, căutăm bani, strângem să facem case, averi, ne certăm unii cu alții, ne iubim. Dar cel mai esential nu facem… nu ne căutăm sănătatea iar când am realizat că totul se rezumă la a fi sănătoși, este târziu. Atunci alergăm din nou, la doctori, la farmacii, unii mai au nevoie și de un transplant. Au nevoie și de aparate ca să poată trăi ….și se ivește șansa după zile și zile de chinuri să ajungem să trăim din nou ca la început, după ce am reușit să facem transplantul. Bine ar fi să facem altceva mai important… să nu uitam să TRĂIM, să ne bucurăm de fiecare zi dată de Dumnezeu. Să trăim fiecare zi ca și cum ar fi ultima, că atunci nu am mai avea timp să ne certăm, să ne urâm. Viața trebuie trăită… Nu ne-a fost dată că am vrut noi, și atunci când o să ne fie luată, la fel o să ne-o ia fără să vrem.
DOAMNE! Dacă ne-ai mai dat o șansă să trăim, de ce doar atât? Ai nevoie de ÎNGERI lângă tine? Acum o ai pe DORINA, colega noastră. Te rog ai grijă de ea… Noi o să-I simțim lipsa și o să-I ducem dorul.”
Găsesc o altă postare, a lui Sorin Floarea, un prieten-mozaic, cu o poză ștearsă, cu Mihai și cu încă cineva, o femeie, verișoara celui a cărui inimă o purta Mihai în piept. Iar ea i-a spus: „Te rog frumos să ai grijă de inima verișorului meu”. Și Mihai i-a răspuns: „Te rog frumos să mă consideri verișorul tău”. Vă dați seama ce frumos ar putea fi de am gândi mai des cu inima?… Mihai avea o inimă, pe Facebook, acum, când s-a dus, în loc de poză. Și alte inimi presărate prin contul de Fb. Sunt sigură că nu a uitat niciodată să aibă grijă de darul primit.
De regulă mi se pare penibil să scoți un articol pe marginea unor postări de Facebook. De regulă mi se pare penibil să te scuzi, ca ziarist, cu treaba că Fb-ul este considerat un spațiu public. Acum fac o excepție, îmi dau o dispensă de penibilitate. Iar Mihai cred și sper că ar fi fost de acord. Pentru că, vorbind despre el, vorbim, iar, despre alții, despre toți, despre cei așa de frumos, de trist și de plin de speranță numiți oamenii-mozaic. Ca să ajutăm.
În 14 februarie m-am bucurat că s-a găsit donor pentru Nora Chifor, fata cu leucemie de care am scris în decembrie, care își așteaptă celulele salvatoare, cu artere căptușite, ateromizate, cu sete, doritoare, sleite, în Franța. Nu am fost eu, nu a fost un român cel care poate să ajute, este cineva din Germania. Dar, cu campania pentru Nora, am intrat mulți, mulți față de cei care deja erau, în Registrul Donatorilor de Celule Stem din România.
În 14 februarie ne bucuram. În 15 februarie a murit Mihai. Cum spuneam la lansarea joi: nu se termină niciodată. Vorbesc azi, acum, la nici 24 de ore de când s-a dus Mihai, cu Amali Teodorescu, vice la Asociația Transplantaților din România, îi spun ce vreau să fac, ce e scris, vorbim despre ce va mai fi. Îmi spune: bine că poți să plângi. Mă omoară alternanța asta, mă năucește. Nu se va termina niciodată, cartea aceea nu e niciodată încheiată, Amali, nu-i așa?…
Mihai Teodor Călin, un nume simplu, ca trei prenume. Ca trei etichete de la Lidl, cu prenume, cărora poți cel mult să le zâmbești, că nici reclamație nu știi a face de se întâmplă ceva, neavând nume de familie. (Înțeleg că Mihai a reclamat că nu se simte bine, cu două zile înainte de a muri, dar nu erau locuri în spital. Doar atât despre asta, acum – e mai complicat). Un nume simplu ca o umbeliferă compusă, ce nu va împodobi vreodată un buchet-filfizon, ca o floare de morcov. Doar omul nu e simplu. Oamenii nu sunt niciodată simpli. Niciunul dintre ei nu e.
Nu știu exact de ce a murit Mihai. Nu știu cum a trăit Mihai ultimele zile. Nu știu cum și-a petrecut ziua inimioarelor, a lui Valentin… Eu știu că am stat ore întregi într-un spital, în ziua aia, cu specialiști pneumologi bănățeni, că am vorbit despre urmărirea post-transplant, transplant cord-pulmon, a celor ce vin după transplantul din Viena în Timișoara, la noi, cu doctorul Cristian Oancea, că vom scrie ceva, în curând.
Că celălalt medic, tânăr și cu ochi albaștri ca marea departe de geamandură, ce-mi știe și mie plămânii pe interior, Zeno Frățilă, a intrat pe ușa salonului său și pacienții lui i-au zâmbit, pentru că e un medic care se dă peste cap pentru ei. Și mi-au zâmbit și mie, pentru că venisem cu el, pentru că mă adusese el. Lumea speră. Dar noi nu facem transplant de cord-pulmon. Și nici transplant de cord nu mai facem… Iar eu știu și de ce nu mai facem. Și nu pot face aproape nimic cu ce știu…
Eram cu Carmen Pantiș, doctorița, la Oradea, și ne bucuram că am scos o carte despre munca lor, a celor ce fac ca transplantul să se întâmple, totuși. Ne bucuram cumva trist, știind ce nu e așezat în sistem, ce trebuie să se întâmple și nu se va întâmpla prea repede, spuneam, chiar, în speechul meu, câte chestiuțe n-ar mai fi de zis, doar că ne paște pușcăria, zicându-le, neargumentându-le beton, beton armat, beton super-armat, și poate chiar și atunci…
Mihai era ortodox. Un preot va spune mâine: și iartă-i lui toate greşalele cele de voie şi cele fără de voie. Și nu va ști, poate, că ar trebui să spună: ci iartă-le lor.
Cu Mihai au murit doi oameni.
