Când nişte vaci bălţate dansează conga în centrul oraşului cu câteva călugăriţe catolice, ştii că te afli la Carnavalul din Veneţia. Dar asta nu înseamnă că totul e lapte şi miere, aici.
Am ajuns în zona Veneţiei pentru doua articole pe teme legate de sanatate. Si cum e si Carnavalul, acum, m-am gandit sa notez si cateva ganduri pentru un mic „jurnal venetian”.
Am pornit cu o inima cat carul de la gara spre centrul orasului, prin marea de masti. Inainte de Santa Fosca aveam ceva de vazut: daca insemnul de pe un pod, cu „Fusai aici, facui asta” mai e acolo. Era. Acum un an jumate l-am vazut tot acolo.
La cateva zeci de metri e Institutul Cultural Roman de aici, casa lui Iorga, cum o stiu toti… Si steagul nostru.
La baza cladirii, o galerie de arta, ce-mi pare iar golasa, inchisa in weekend. Dar si mai incolo, la inca vreo 15 metri de placa ce mentioneaza numele lui Iorga, „fac muzica” stradala doi romani.
De unde stiu ca sunt romani? Pozam altceva prin preajma cand aud: „bag p…-n ma-ta”, aruncat, probabil, cuiva care n-a cotizat.
Ma gandesc la ce bun eforturile echipei faine ce era, macar pana acum o vreme (pentru ca in monentul asta nu stiu) la Institut, cand mizeria vine din strada, si nu ca „aqua alta”, care intra uneori si in cladirea lui Iorga, la maree navalnice…
Vorbeam cu directorul adjunct al Institutului, doamna Monica Joita, acum un an si jumatate, despre o campanie absolut remarcabila a lor, care m-a facut sa ma simt bine pe… (era sa zic „strazile” dar as fi gresit) drumurile fara pulbere ale lor, cu si mai mult timp in urma, acum vreo 3-4 ani.
In statiile de vaporetto erau, pe atunci, afise vizibile cu „Mari romani la Venetia”. Intr-un timp in care ma straduiam sa nu fiu identificata, in Italia, cu „cazul Mailat”, Institutul Cultural Roman de la Venetia era cel mai bun ambasador, in zona aceasta, pentru a reaminti ca… „nu suntem toti criminali sau infractori”. Nici nu stiam cand voi folosi discutia aceea cu doamna Joita – iata, a venit timpul…
M-am simtit bine, atunci, langa acele afise, am stiut ca nu trebuie sa ma scuz prea mult pentru ca sunt romanca, atunci cand am iesit, pentru un alt articol, cu echipa doctorului Lodovico Pietrosanti, ce conducea Serviciul de Ambulanta din Venetia.
Dar timpul trece, afisele acelea faine nu mai sunt, iar romanii te-njura de mama si scriu porcarii pe petetii si asa chinuiti ai Venetiei, culmea, chiar langa focarul (bun) de cultura pe care il avem aici… Ca doar e democratie, nu? Si n-ai ce sa le faci…. ca pici in discriminare rasiala sau d-alte feluri…
Dupa ce-mi pozez porumbeii de langa cantaretii nostri, aud dinspre tuciuriii din stanga mea: „da multe poze mai face asta”. Nici macar nu-i luasem direct in cadru.
Merg spre ei, le fac doua poze clar, distinct, in fata, si le soptesc cand plec: „asta e pentru politie, in caz ca voi avea nevoie, cat mai stau pe-aici”. Se blocheaza, nici macar nu ma injura. Bine pentru ei.
In rest, masti, bautura, comersanti, magazine care… nici macar aici nu ramam ce-au fost. Pe Rialto, magazine care acum niste ani vindeau briliante, acum vand sticla de Murano si tot felul de chestii gen martisoare, ieftine…
Doar oamenii care au nevoie sa se imbrace cateva zile in dogi si in contese sunt aceiasi. Si, pentru ca au si masti frumoase, voi reveni. Pana atunci, atentie la buzunare: se vorbeste romana in Venetia…
