Ai auzit luni de zile că am nevoie să-ți fotografiez mâinile pentru un proiect. Doar că nu ți-am spus despre ce proiect este vorba. Ți le-am prins în cadre ce n-aveau legătură cu nimic, în momente care de care mai nepotrivite. Degetele lungi ba-ți acopereau fața, ba se jucau cu obiecte pe care nu le-aș fi dorit. Sunt faine pozele dar nu pentru ce doream eu, și n-am să le folosesc. Ceva nu se leagă, totuși. Pentru că am nevoie să-ți povestesc despre cum ți-aș da inima.
Sună puțin a telenovelă. Dar treci de primul moment – știi că scriu, ca ziarist, despre donarea de organe, despre transplant. Doar știi tot ce scriu. Dar ce nu-mi aduc aminte să-ți fi spus este că am auzit și treaba asta, cândva: „curva aia de jurnalistă, nu se gândește și la familiile celor de la care se iau organele, îi e ușor să scrie și să facă propagandă pentru o crimă”.
Și atunci mi-am promis că o să scriu treaba asta. Și că o să-ți caut mâinile, cumva, să se potrivească. Pentru că ești cel pe care îl iubesc dar, cu toate astea, ți-aș dona inima de aș fi în postura să aleg eu.
Am ales să mă supun acestor gânduri cât mai acut posibil. Nu că nu aș fi făcut-o până acum. E o tâmpenie a unora care nu mă înghit pentru alte cele, chestii legate de religie, în care vorbesc eu prea cu subiect și predicat de talibanismul ortodox de la noi, iar ei își închipuie că-și primesc lingurița de mântuire de mă înjură. Treaba lor. Și totuși, au dreptate cumva: e firesc să încerc să mă întind și eu în patul lui Procust, ceva mai clar.
Nu că nu aș fi suferit cu prietenii noștri transplantați, odată cu panicile lor, cu deznădejdea celor care așteaptă organe. Și, mai presus de toate, cu încolțeala aceea cumplită în care se găsesc cei care trebuie să spună nu sau da legat de donarea organelor celor dragi lor, aflați în moarte cerebrală…
Tu știi că am vorbit și eu cu o mamă, legat de donare. Știi cât m-a dat peste cap că am făcut asta, că a trebuit să umblu în vârful picioarelor pe sufletul distrus al cuiva, ca să pot ajuta ca alți oameni să trăiască… Și, după aceea, doi oameni au primit câte un rinichi… Dar cât am plâns în seara aceea, după discuția cu mama ce, până la urmă, a donat rinichii băiatului ei, e greu de explicat cuiva din afară, cum sunt acei… acuzatori.
Dar am ales să fac mai mult. Așa cum alții se căznesc să facă reconstituiri și puneri în scenă, am încercat, în ultima jumătate de an, să intru eu în pielea cuiva care trebuie să decidă donarea. Nu pentru el. Pentru mine, față de mine, e simplu. Ci pentru cel care îi este drag. Cel mai drag.
Nu este un exercițiu calp, ăsta. Dacă îți iei gândurile în serios, chiar ajungi acolo unde pui snopii de idei pe căprării, ca și cum ar fi ”atunci”, și îți spui: m-aș gândi la asta, aș face asta, ar conta asta.
Știu că nu-ți place să vorbesc despre război, și totuși am să spun un lucru scurt, de atunci. Atunci, pe front, am învățat că e bine să ai unele calcule făcute din timp, pentru clipele când nu este prea mult timp. Știu că pot să omor un alt om. Pentru că în 1994 coboram Muntele Igman spre Sarajevo, cădeau obuze peste tot, unii căutau să ne omoare, aveam în grup două arme și mi-am spus din timp, așa, ca să fie spus: dacă moare unul din cei doi cu armele, iau eu o pușcă. Și am să trag. Și, din momentul în care ți-ai făcut socotelile, e mai multă liniște. Pentru că deja știi o chestie.
Așa e și cu donarea. Socotelile mele, pentru mine, sunt făcute de multă vreme. Dar aici este vorba de tine. Cu viața altuia lucrezi mai greu. Mai ales când îl iubești.
Știu că gândim multe dintre chestiile medicale în același fel. Probabil asta se întâmplă pentru că multe dintr-ale vieții le gândim la fel. Probabil de aia te iubesc. Nu te-am întrebat niciodată de ai avea ceva împotriva donării de organe și sper să nu te irite că mă dau iar atoateștiutoare dar la asta chiar îmi închipui că știu cum gândești. Nu cred că mi-ai putea face vreodată surpriza de a îmi spune că nu ai fi de acord să ți se doneze organele. Dar, până la discuția aceea, când s-o mai fi întâmplând și ea, spun ce gândesc singură: că mi-aș extinde regulile mele și asupra ta.
Din fericire, pentru mine nu contează rezoluțiile sociale sau ale bisericii. Din fericire, nici pentru tine nu contează prea mult modele și modelele societății ăsteia ciudate ce ne conține ca un recipient contorsionat. Din fericire ești într-o biserică ”normală la minte” și care consideră firesc să-ți ajuți aproapele, prin donare.
Dar astea toate sunt doar câteva date… să spunem tehnice… Dincolo de ele rămânem noi, sentimente, frici, speranțe, inimă și creier la un loc, pe sub toate foile de ceapă ale conveniențelor, dincolo de ele, dincolo de coajă, curați.
Și abia aici începe ce doare. Ce aș face atunci, cum aș gândi atunci, ce ar conta? Cum s-ar alinia gândurile despre viitorul mic, grabnic, când trebuie spus repede nu sau da, și apoi anii aceia de împăcare cu consecințele… Și totuși, îți spun: ți-aș dona inima, iubitule…
Știu cum e… doar teoretic… Dar știu cum curg minutele acelea, orele acelea, cum sunt explicațiile, cum sunt explicațiile acelea, cum e cu timpul de ischemie la rece al organelor, tot. M-am chinuit, însă, în lunile astea, cu gândurile celelalte, despre ce ar durea, despre succesiuni, despre cum se omoară speranțele.
Am scris, uneori, în nopți în care nu puteam să dorm și-mi reluam ideile, câte un rând, câte o idee, câte ceva ce îmi închipuiam că ar fi important atunci. Pentru ca să pot să-ți spun, azi, despre toate lucrurile acelea pe care le-am pus în balanță ca să pot să fiu sigură, după, că spun rotund: ți-aș dona inima, iubitul meu.
În primul rând, de ai ajunge în moarte cerebrală, cu un diagnostic clar, aș vrea să știu de medicii care au decis asta sunt competenți. Asta nu e greu de aflat, măcar aici, în țară. Dincolo de ideea asta, aș suna la Carmen Pantiș, coordonatorul de transplant de la Oradea, în care am cea mai mare încredere, și i-aș spune: Carmen, acum sunt eu în asta. Și el. Te rog, spune-mi iar, repede, de la început, tot ce știu. Nu că n-aș ști dar cred că mi-ar prinde bine să aud toate cu vocea ei.
Că moartea cerebrală se diagnostichează fără umbră de tăgadă în țara noastră. Că nu e același lucru cu moartea clinică și că din moarte cerebrală nu se întoarce nimeni. Că moartea creierului e moarte. Și că nu se mai speră nimic. Că tot ce se poate face e să ajutăm pe alții. Le știu. Doar că aș vrea să le aud spuse de vocea ei. Simt eu că aș face asta…
Și aș ști că e timpul scurt. Că organele se deteriorează. Că deciziile trebuie luate repede. Și aș spune da, iubitule. Dar ar mai fi ceva.
Degeaba mă condamnă lumea – chiar acei puțini care o fac – când vorbesc despre necesitatea de a dona. Această decizie nu are doar zona ei abstractă. Are corpul celui drag, la pat, are inima care bate, susținută de aparate, are atingerile ultime, are luatul de rămas bun.
Nu știu cum mi-aș lua rămas bun de la tine. Adică, presupunând că ar mai fi șase ore, în mod cert nu ar fi doar cinci jumate în care să stau aproape de tine… Hm, nu cred că o spun bine, deși încerc – ceea ce cred că vreau să spun e că nu știu cum s-ar face intersecția dintre gândul că e clar că trebuie să ajut, dar repede, și dorința de a-ți mai ține mâinile în mâinile mele încă puțin…
Vezi, asta nu știu cum ar fi. Știu, desigur, cât de cumplit de dureros a fost în alte situații să mă chinui să-ți țin încă o secundă mâinile în mâinile mele, să-ți mângâi încheietura fină. Tot un drum ciudat între a sta și a pleca, o intersecție irațională între ce trebuie, ce aș vrea, ce ar fi normal. De aceea am vrut să-ți fotografiez mâinile pentru proiectul ăsta – pentru că mă mai canonisem pentru ele și știam un fir din cum e. Și pentru că așa cred că ar fi și atunci, de ar fi…
Cred că așa se termină toate, nu?… Cu mâinile vii care le lasă jos pe cele deja duse, cu răsucirea, cu ieșitul din salon. Nu știu cum e atunci când ți-e așa de clar că timpul contează pentru ce va urma, pentru cei care vor urma, pentru viața lor… Pentru mâinile pe care le vor strânge ei mai bine, pentru tot șuvoiul acela năvalnic de viață care va izvorî de aici…
Dar nu știu nici cum și când ți-aș lăsa mâna jos. Cred că atunci, abia atunci aș începe să mor, deși în fiecare din minutele, din orele astea, în care am gândit momentul, am murit puțin, crede-mă…
Mai știi ce-ți povesteam despre unghia ciobită a medicului ce-mi prindea vena la Urgențe, atunci, cândva, și care avea degete ce semănau cu ale tale?… Sigur că tipul acela de mână ar rămâne mereu aproape, în tot…
Știu că lumina geamurilor n-ar mai fi niciodată aceeași, când vine dimineața, când nu mai speri, când nu mai aștepți. Disperarea aceea de a nu mai fi vreodată fericit, de a nu mai avea ce să aștepți. O tristețe ca un balot de vată de sticlă.
Mi-aș spune că nu am mâncat compot de mandarine cu tine, că nu am făcut tiramisu împreună, că nu ne-am dat împreună pe dealul ăla, știi tu. Ar veni gândurile astea. Și ar mușca din timpul celorlalți, din al celor ce pot fi salvați…
E cumplit să iei decizia de a te rupe de cineva pe care îl iubești – e ca și cum ar trebui să convingi fiecare celulă a inimii, dacă inima iubește, sau a creierului, dacă el o face, sau a corpului care vrea să îmbrățișeze și să fie îmbrățișat, că trebuie să renunțe la ce îl făcea să aștepte ziua de mâine, la speranță, la vise, la tot. Ca o haită de iepuri ce trebuie convinși să fugă în orice direcție, în același timp, mai puțin una: înapoi. O muncă extrem de istovitoare, care rupe sângele și carnea minții… Îmi spui mereu că scriu frumos – azi îți aduc aminte ceva, iar: e frumos pentru că e adevărat. Iar aici adevărurile sunt cumplit de greu de spus, chiar dacă… acum… nu e atunci…
Dar ei așteaptă cu bagajele făcute, cu telefonul alături. Știu cum e să aștepți în noapte, știu cum e să primești ceva ce, în primul moment, pare acadeaua visată, iar apoi se dovedește a fi doar o speranță ce mai are muuult, mult de tot, nevoie să ajungă confirmată. Și, cumva, totul ajunge, pe moment, ca un fel de război între „noi” și „ei”, ei, care vor să-mi smulgă mâinile tale o clipă mai repede din mâna mea…
Dar tinerii care vor să umble de mână, chiar și cei trecuți de a doua tinerețe, care nu se sfiesc să o facă… Noi am rămas mult deficitari, în viața asta, la capitolul sus-pomenit… Și totuși, de aici îi putem ajuta pe alții s-o facă… Și tot ce n-a înflorit în mâinile noastre trecute ar putea rodi în ei…
Am făcut mii de kilometri, luni de zile, în cap cu ce urma să scriu aici. Frânturi, gânduri, amintiri, întrebări – în ritm cu pașii, împotriva claxoanelor. Avioane, vapoare, depărtări. Nimic nu scade în intensitate cu distanța. E doar o prostie. Și așa ar fi și atunci. Gânduri de dinainte de hotărâre, gânduri cu care, mai apoi, trebuie să trăiești.
Ăsta e unul din materialele acelea în care încerci să fii sincer, scrâșnit și dureros de sincer, fără să intri prea mult în trecut, încercând să proiectezi în viitor.
N-am reușit să scriu aici decât în bucățele mici, de fiecare dată după mult plâns, după bucăți de noapte nedormite, după răsucit în pat.
Sunt atâtea luni de zile în care mă macină să ademenesc pe hârtie cele mai bune cuvinte în care să-mi procustizez gândurile. Nu știi nimic, nu bănuiești nimic, acum dormi iar eu scriu despre cum aș da inima asta a ta. Ca să nu se creadă că nu mă gândesc. Ca să fie clar cum gândesc.
Undeva e soare, pe planetă, acum, și fete tinere merg undeva, sau poate fără țintă, de mână cu iubiții lor. Așa a fost și ieri, așa va fi și mâine, așa e în zilele în care undeva, într-un colț de spital, cineva trebuie să aleagă dacă donează inima celui drag. Poți spori rândul acela abstract al milioanelor de fete care merg de mână prin soare cu iubiții lor. Cu una. Ca statistică e nerelevant. Ca întâmplare a vieții, pentru omul acela abstract… e totul. Omul acela există.
Fata aceea e la un căpătâi de bolnav, acum. Poate plânge. Poate nu mai are speranță. Și cel mai rău e să nu mai speri.
Am încercat de atâtea ori să înțeleg minunile, limitele. Ademenirea lor. Am încredere în cei foarte buni pe felia lor, în cei ce-mi vorbesc de întâmplările mari ale meseriilor lor. Și trebuie să-i cred când îmi spun că din un anume punct nu mai există nici minune. E locul de unde germinează minunea fetei plânse și fără speranță. De aceea ți-aș da inima, pentru ea.
Vezi tu, diavol nu există. Au fost și sunt, și acesta ar fi unul dintre ele, momente în care să-mi vând sufletul pentru ceva. Doar că nu vine nimeni să-l ia. Poate nu are valoare. Poate nu așa curg tranzacțiile astea. Dar știm sigur că nu vine nimeni să-l ia, că altfel ar fi fost luat deja, probabil. Spun asta pentru că sigur că l-aș da pentru câteva lucruri care țin de tine, printre care și binele tău. Doar că uite că nu e cerere…
Și n-aș mai purta roz gladiolat.
Să plângi de dorul a ceva ce s-ar putea întâmpla nu e același lucru cu a plânge pentru ceva ce nu mai are nici urmă de șansă. De regulă moartea e un ingredient ce apare în ultima rezoluție.
Am strâns luni de zile gânduri, stări, dureri, depărtări, analize. E o prostie ce am scris, e ca și cum aș pune o linie, ca să recompun literatura unei Atlantide.
Dar picătura asta am încercat s-o migălesc să arate a ceva. A gândurile acelea. Pentru că atunci nu ar mai fi timp pentru ele. Poate așa e atunci – nimic nu are foarte mare sens. Doar durerea. Și valoarea de adevăr. Așa că… iartă stilul…
Sigur că aș fi paralizată de frică. Sigur că aș plânge mult. M-ai mai știut terifiată de frică, cu inima oprindu-mi-se. Nu știu de ar fi mai mare sau mai mică frica, acum, fiind vorba tot de tine și de ruperi radicale. Dar ar fi.
M-aș gândi la felul în care potrivim, balistic, cuvintele, mereu. Aș ști că lumina nu ar mai avea același gust. N-aș mai fi atentă la jocul pe care îl joc de ani, pe comp, singurul joc, să ajung mai întâi cu punctele la anul nașterii tale, gândindu-mă cât de greu i-a fost mamei tale acel an, și doar eventual să strâng alte puncte, mai departe.
Nu aș mai salva milioanele de poze și replici de pe net, ce-mi spun, acum, că au legătură cu cine sunt, dinspre tine, cu cine ești, dinspre mine, cu cine suntem, dinspre un univers pus pe glume proaste și beuturi tari. N-ar mai conta.
N-aș mai dormi, zilele acelea, nopțile acelea. Cum să dorm?… Nici măcar ca să te visez. Asta ar veni, poate, doar mai târziu. După. Mult după.
Mică, mă târam în colțul cu bradul, sub poalele lui. Mă isterizam de bradul nu e udat. Moartea încă nu îmi intra în preocupări. Sau n-o înțelegeam pe cea mare. Dar bradul trebuia udat…
Mă gândesc la porumbeii mei bolnavi – suflețele închise în sarcofage de durere. Mor puțin cu fiecare, când ei mor. Nu mai știu cât ar mai fi de murit, după. Nu mai știu cum și dacă aș reînvăța să respir.
Sunt clipe în care-aș vrea să vorbesc cu copacii, ca într-un alt confesional de lemn, să încep fraze cu „Știi, atunci când…” și să întreb ce știu ei în plus despre viață, taine pe care eu n-am avut răgaz să le cuprind. Pentru că îmi închipui că poți ruga viața de favoruri capitale. Doar că atunci nu poți. Nimic nu contează. Din ce am fost, din ce am făcut. Nu am nimic de dat la schimb, pentru tine. Nu am nimic în numele a ce să cer. Nu am cui să cer.
Ce mi-ar lipsi cel mai mult e ideea că nu m-ai mai putea întreba cândva cum ar fi o zi fericită pentru mine. Și că n-ar mai putea fi. Mă gândesc la doamna Liciu, balerina. O înțeleg.
Nu rămâne după noi decât ce dăm. Și știi.
Vezi, frânturi de gânduri, dragule. Și ischemia la rece. Și hârtia care așteaptă, nesemnată. Așa e cu noi, amânăm să trăim de prea multe gânduri. Dar acum cred că, ciudați cum suntem, am putea amâna să și murim cum trebuie, de atâtea gânduri… Nu știu ce aș face cu toate gândurile astea de dinainte, ca să le conving să devină gânduri de după.
Dar ți-aș dona inima, iubitule, oricât de mult aș plăti și-acum pentru fiecare zi aproape de tine. Uneori chiar nu mai știu unde să așez durerea, la tot ce doare, din meserie, din viață, din tot. Știu doar că toate merg în snopi mai departe, pe lângă noi, și că nu trebuie să ne oprim niciodată din a da, de frică să nu ne epuizăm…
Și cândva ar intra un doctor și aș ști, aș ști mai bine ca atâția alții, care n-au chibițat atâta medicina ca mine, ca noi, că nu mai e timp. Și m-aș da cu capul de pereți ca să lungesc clipele ca pe-o broscuță făcută zob de o mașină. Dar ți-aș dona inima. Abia atunci, abia așa ți-aș da inima. Și vreau să cred că m-ai iubi și pentru asta, acum…
