I-am făcut sfinți!

Bine, puteam să zic și că „îi sfințirăm” dar era o doză prea mare, nemeritată, de ironie, aici. Așa, e doar puțin, puțin de tot, cât un guler de spumă pe o cafea, pentru un moment frumos și care vorbește lumii de bunătate, de spirit, de lumină. Pentru că nu cred că, existând sfinți, cineva ne-sfânt ar putea să-i producă. Sunt doar convenții. Dar sunt convenții pentru oameni care au schimbat timpul lor. În bine. Cum au fost Papa Ioan al XXIII-lea și Papa Ioan Paul al II-lea.

Știți cine au fost ei, există google. Dincolo de asta, câteva considerații și felul în care a curs o zi a bucuriei. Cam asta e ce vreau să scriu aici. De nu cadrează cu dorințele onor cetitoriului, e bine să părăsiți scriitura aici. Dar vă spun ceva, înainte. O cunoștință m-a întrebat de ce merg la Roma pentru canonizare, când atâtea televiziuni transmit ce va fi acolo. Vedeți, un astfel de eveniment e format din trăirile individualităților. Din aerul respirat de unul, din speranța altuia, din suferința celui de-al treilea de a dârdâi noaptea în frig pe un izolir, afară, și a omorî secunde.

Nu din discursul papei consacrator și atât – tot așa cum într-o conservă care expiră la finele lui 31 martie nu se întâmplă nimic spectaculos în minutul de intrare în 1 aprilie. Suflul acelor oameni, împreună, e cel ce consfințește întrucâtva ideea de sfințenie. Am vrut să adaug suflul meu. Și să îl amestec, consemnând radiografia suflului celorlalți, la tablourile individuale despre ”cum a fost”.

Colaboratori ai mei care contează au considerat că e util să fiu acolo, să las ceva despre cele ce aveau să se întâmple, mai ales că fusesem prezentă și la beatificarea Papei Ioan Paul al II-lea, în 1 mai 2011, scriind, pozând. Așa că am adăugat stropul meu de ”greu” în a ajunge acolo, în a respira această zi de 27 aprilie, când lumea catolică dar și lumea mare, a decenței și a iubirii de aproape, primea doi noi sfinți.

M-am gândit deseori de ce se folosește așa de ușor, azi, cuvântul ”pelerinaj”. Oamenii se urcă în avioane, ajung, spre exemplu, la Ierusalim, se ghiftuiesc la hotel, iau o hartă, merg la un mormânt pe care-l numesc sfânt, se apleacă puțin la intrarea în el pentru că e cam jos pragul de sus, ies, vine prânzul, vine avionul, vine descărcatul pozelor pe computer. ”Toți suntem pelerini” spunea cândva Florian Gui, vicarul Eparhiei Greco-Catolice de Oradea.

Și avea dreptate, cu un amendament: pelerini suntem atunci când jertfim ceva de la noi, când binelui nostru îi rupem o creangă, o frunză. Nu neapărat voit, ca pe o flagelare. Ci așa, de la sine, cu greul drumului, cu problemele, cu balaurii din noi sau din ei, care ne vor opriți în loc, întorși.

Un pelerinaj îmi închpui că e ceva condimentat cu foame, cu sete, cu furtună, cu pirați – dacă vreți -, cu nopți în deșert, cu ruptul țipelelor, cu caznă, cu asceză. Pelerinul e opusul cetățeanului, etimologic, venind din latinescul ”peregrinus”, străin. Mergi în locul unde nu ești cetățean – mergi cu pelerină, nu cu umbrelă, ca acasă…

Tocmai, pornind de la aceste gânduri, drumul la Roma a fost un pelerinaj pentru cei mai mulți dintre cei prezenți. Pentru că oboseala, nevoile, renunțarea s-au adunat ca o pastă groasă, la finele zilei de duminică, au venit ca o jertfă, ca un cadou al vremurilor de demult, al pelerinilor împelerinați. Am văzut oameni nedormiți, oameni înghețați, plouați, flămânzi.

Tuturor le-ar fi fost mai bine, în sensul de confortabil, acasă. Dar au venit la Roma, la Vatican, să se adauge darului mare, ca încă o treaptă și încă una din copii ai Niobei. Unii cu speranțe de mai bine, cu rugăciuni. Alții, doar ca să se adauge întregului devenit, astfel, și mai mare.

Mă uit la creștini, deseori. La evrei. La Zidul Plângerii. La cei ce au zei. La rugăciunile lor. La mijlocitori. La dorințe. Mă gândesc că, atunci când crezi cu adevărat într-un zeu bun, atoateștiutor, n-ar trebui să ceri decât ce meriți. Și să te străduiești să meriți mai mult. Să împarți binele nu din dorință de răsplată, să ferești răul nu din frică de bau-bau.

Vedeți, aici stă pentru mine, chiar dacă nu canonic, cifrul unei beatificări, al unei canonizări. Pentru că, la cât am citit și am văzut, fiind contemporană conștient cu faptele măcar unuia dintre cei doi papi de care vorbim aici, binele pe care îl făceau ei nu era un bine-bumerang.

Suntem tentați ca, la sfârșitul zilei, să cuantificăm binele pe care îl facem, cerând. Schimbăm atât de prea rarele noastre momente de generozitate ca pe jetoane de cazinou, în ce am vrea înapoi. Și nu ne recunoaștem ca fățarnici când cerem, zicând: dar sunt om bun, am făcut atâtea și atâtea, am vrut și eu pentru mine ceva – confundând nevoile esențiale cu dragostea noastră de lux, cu lenea, cu satisfacerea pizmei, chiar, cu răul altora.

Eu cred că Biserica Catolică oferă, sfințind niște oameni aparte, un îndemn la filtrare a sufletului, un exemplu, un model. Nu îmi închipui pe cineva cu o zi înainte de a îmbrăca pelerina drumului, a renunțării la sine, a jertfei, goling mișelește conturile cuiva sau lovind un câine pe stradă. Dar asta e doar problema mea, de închipuire. Pentru că oamenii au un antrenament extraordinar în fățărnicie, și uită atât de ușor congruențele logicii…

Nu am cum să știu ticăloșiile care-i împopvărează pe cei ce au ales, weekendul trecut, unul dintre acele toate drumuri care duc la Roma, cunosc doar câțiva dintre ticăloșii care au fost acolo, și mult mai mulți oameni pe care-i cred neutri, chiar buni. Dar am căutat să gândesc chiar dramul de bunătate din inimile ticăloșilor, judecându-i, măcar un moment, mai puțin aspru așa, prețăluind jertfele, adunând câteva dintre poveștile spuse, văzute sau intuite ale celor din jur.

Cu o speranță peste toate: că un astfel de pelerinaj ne face o idee mai buni. Sau măcar puțin mai drepți. Că putem face un bine atunci când nu ne e chiar ușor. Că putem ierta. Că putem îndemna. Că putem încerca iar acolo unde am rupt punți. Și abia așa pelerina noastră cu marca de Roma pe ea capătă un sens, o vibrație. Ca să știm că alăturarea noastră nu a fost în zadar, stricând cu lumină neagră.

Mi-am revizuit și eu sufletul înainte de a pleca. Am iertat, am explicat, am apucat mâini ce mi se întindeau și pe care, poate, nu le-aș fi dorit apucate. L-am iubit pe Ioan Paul al II-lea, l-am apreciat pe Ioan al XXIII-lea. E așa de simplu… Aș putea cita cărți. Aș putea lua acele zeci de fragmențele pe care le-am pregătit pentru ziua asta, pentru ce scriu. Iau doar două lucruri aparent așa neimportante, ca două mici luminițe pe apă într-un Pacific de umbră.

Anul acesta am fugit din culorile Burano-ului la Mazzorbo, puțin mai încolo, cale de-un podeț, la cimitir. Am dat de multe statui ale Papei Ioan al XXIII-lea pe morminte. Să nu uităm că fusese și patriarh al Veneției. Iar oamenii aceia, care l-au iubit, l-au ales ca și călăuză, la prag. Alături de Isus, de Fecioara Maria, de padre Pio. Pentru ei era deja sfânt.

Papa Ioan Paul al II-lea a umblat, a vorbit, a iubit. A bătut la porți închise până atunci, și le-a deschis, a câștigat teritorii ale inimii ca la un joc de go cu tot ce e rău în jur, jucat cu albul, cu handicapul mutării a doua față de greșelile înaintașilor. Dar imaginea pe care mi-o simt cel mai aproape, a lui, e aceea a aplecării sale spre cardinalul Alexandru Todea, la București, și sărutul pe care i l-a dat, în mai 1999.

Doi bătrâni bolnavi, care abia se mișcau, și care se întâlneau pentru ultima dată, aici, jos. Pentru că, uneori, și titanii îmbătrânesc. Era istorie majoră ce întâlnea istorie majoră, în amurg, ca două fluvii planetare. Pentru întâlniri ca aceasta mi-aș dori din toată inima să existe și un alt gen de cer. Pentru ca lucrurile de suflet să nu aibă sfârșit.

Papa Ioan al XXIII-lea era un om glumeț, au rămas după el multe vorbe de duh. Papa Ioan Paul al II-lea era un om de o înțelepciune iubitoare. Dar nu pentru asta îi sfințim. Ci pentru o sumă de merite răsunătoare – Conciliul Vatican II, lupta cu comunismul, minuni. V-ați gândit vreodată, dacă sfinții sunt sfinți după canon, cum se uită ei de sus la cei ce ”îi sfințesc”? La ”laudatio”? La hainele de deasupra de inimi, la hârtiile de deasupra faptelor? Eu cred că ar prefera să fie sfințiți doar pentru iubire.

Pentru a da fără să ceară ceva înapoi, pentru ei. Pentru puterea lor de a se regenera pentru a da, mai departe, în fiecare zi, cât se poate. Și dincolo. Lucruri greu-numărabile, deseori. Lucruri ce au viermele modei, al timpurilor, îl ele. Și totuși… poate cineva uita acel ”Santo subito!” cerut de mulțimi, în clipa în care Papa Ioan Paul al II-lea renunța la ”transferul la Roma”, cum numea cândva urcarea sa în scaunul Sfântului Petru, pentru ceva mai puțin efemer?

Ce greu e să treci de la cele abstracte la fapt, mai ales știind, bănuind ce doză de abstract e în dosul faptelor fiecărui pelerin care a fost la Roma, zilele astea… Dar, să purcedem. Hotărâre, complicatele proceduri de acreditare, avion, bus, metrou. E 26 aprilie. În avion stau lângă preotul greco-catolic Anton Cioba, din Oradea, prieten și colaborator. Îl întreb, vorbind despre sfințenie, în cer fiind, unde începe ”cerul” pentru el. Îmi arată textul de la o reclamă lipită pe scaunul din fața noastră, ce se potrivește cu ce vorbim noi, și spune: ”De aici, de lângă noi”. Mă încurajează cuvintele lui să spun cum văd eu ”cerul de lângă noi”. De aici, introducerea.

E prima dată când nu greșesc, la Roma, singură fiind, primul metrou, din grabă. Mereu, drumurile la Roma m-au dus la Vatican. Știu pe-aici. Doar timpul e problema. Am de ridicat acreditarea de la Biroul de Presă al Sfântului Scaun până la 5 pm. E 5 fără un sfert. M-am chinuit mult prea mult pentru acreditarea asta ca s-o pierd. Și m-am chinuit de un miliard de ori mai mult prin mulțimea de la beatificare, fără acreditare, ca să nu fie extrem de important s-o iau. Stația de metrou Ottaviano e un indicator că lucrurile nu sunt așa cum ne așteptam.

Unul dintre episcopii români cu care urma să mă intersectez la Roma îmi spusese că se așteaptă 4-5 milioane de pelerini la eveniment. Nu va fi așa. Realizez asta acum, după stația de metrou, după lumea de pe strada directă ce dă în Vatican. În metrou, nu prea plin nici el, un snop de mâini de tineri ce se țineau de aceleași bare ca și mine poartă brățări cu un eveniment legat de canonizare. Le pozăm toți, amuzați. Așa se strâng firele de comunicare – cuminecare: comuniune.

Alerg spre Via della Conciliazione. Mereu îmi vine să râd, când mă gîndesc la ea. Cei cu care vorbisem înainte de primul meu drum la Roma, acum niște ani, îmi spuneau din cap adresele birourilor pontificale de aici, de pe strada mare ce dă în Piața Sf. Petru. Și mă minunam. Acum știu unele din ele și eu. Doar cifre nu prea rețin. Trebuie să ajung la 5. Ajung, desigur, la 54, unde se țin conferințele de presă ale Sfântului Scaun – aici credeam că e locul. E celălalt birou… E 5 fără un minut. Unesc substantivele ”grâu” și ”mamă” într-o propoziție deloc măgulitoare la adresa memoriei mele față de numere și alerg, pozând, totuși, ce văd interesant, din fugă, spre celălalt birou.

O coadă de ziariști mă liniștește: mai avem încă mult de stat la coadă. Parcă e o coadă la zahăr, de demult. În o oră și jumătate am acreditarea, de data asta o am și pentru foto, să n-am surprize, ca la un alt eveniment din trecut. Reîntâlnesc colegi, conferențiari de la cursurile pe care le-am mai bifat în Roma, slujbași ai biroului cu care mă mai intersectasem mai demult. E aproape ca o mare familie.

Am acreditare! Ok, cu o poză mai veche, pe care o aveau băieții prin foldere, dar e ok. E ca și cum l-aș fi apucat pe Dumnezeu de-un picior. Mai mult, am fost lăsată să aleg ce picior prefer. Pentru că cel care stabilește acum, de comun acord cu mine, locul unde pot să stau a doua zi, mă întreabă, după ce mă vede extrem de îngrijorată dacă s-a trecut acolo că și pozez sau nu (sunt pățită): vrei jos, în piață, sau sus pe colonadă? Doar că, de aleg ”sus”, acolo rămân, cică. Grea decizie, și am doar două secunde, mai sunt colegi în spate. Nu aveți idee ce înseamnă să alegi în două secunde, pentru un eveniment major, după ce te-ai luptat pentru câștigarea fiecărui centimetru din Via della Conciliazione, pentru a ajunge în piață, la beatificare. Luptat scrâșnit, dormind minute cu capul pe rucsacul polonezei din față ce-ți presează cutia toracică sau pe câte o bordură, strecurându-te, sărind, trecând pe sub, cu forța, cu julituri… Dar aleg jos. O fi fain pe colonadă dar vreau oameni. Deși nu e clar pentru nici unul dintre noi unde și ce vom putea face.

Polaci. Polaci care cântă, care dansează, care au steaguri roșu cu alb ce au schimbat temperatura heraldică a Romei, de câteva zile, ce se bat în mode ale eșarfelor și cravatelor cu Ioan Paul al lor pe ele. Acum trei ani am învățat să-i iubesc pe polaci. Unele țări, unele populații ne sunt neutre, de nu am interacționat cu ele. Sunt nume pe hartă. Pe polonezi îi iubesc de când i-am ascultat, i-am văzut, i-am pozat, făcând cu drag parte din marea lor, la beatificarea omului lor drag.

Dar și toți ceilalți, din țări pe care cu greu le-aș găsi repede pe hartă. (Am spus ”repede”, da?) Care dansează cu pene pe ei, cu clopoței, cu perne cu Fecioara de la Guadalupe în brațe, care poartă haine cu Fericiții ce, de mâine, vor fi Sfinți. Contează că plouă? După ce treci un ocean, chestia asta e un mizilic, un detaliu pe care nici nu îl observi. Mai mult contează că oamenii de ordine au luat garduri metalice în mâini și încearcă să degajeze mai întâi piața, apoi strada mare de cei ce sperau să poată aștepta ceremonia acolo. Sunt cu acreditare de presă, am voie în spatele lor, al oamenilor de ordine. Mi-e cumva rușine de cei care sunt împinși… Dar fiecare cu meseria lui…

Presa mare, ăia cu scule nemaivăzute și echipă-armată, dă directe din piața deja golită de oameni. Plouă, nici măcar nu scot umbrela, undeva în dreapta sus, dincolo de catedrală, e o rază de soare ce se va mări. Știu eu asta. Și știu că e timpul curcubeului pe undeva. Fac câteva poze, alerg la o întâlnire, un miliard de detalii îmi atacă retina și se cer a fi pozate, aici e viața, aici sunt poveștile, ești ca într-o mare agitată și nu știi dacă să te lași dus sau nu de următorul val.

Cât stăteam la coadă după acreditare văd trecând steagul nostru, cu un grup. Plecasem de patru ore din țară și totuși, simt cum, acolo, în râurile acelea ce se strâng a mare, în Roma, te poți, surprinzător, înfiora când vezi steagul tău. Acum, când aș putea vorbi cu oamenii, nu mai văd vreunul… E plin doar de pelerine, de pălării, de umbrele (chiar și cu niște îngerași din Madonna din Dresda, a lui Rafael, pe ele), de izoliruri, de scăunele. Dacă produsul tradițional de atras turistul, în Veneția, e masca, aici, acum, umbrela și pelerina au devenit monedă forte, în mâinile orientalilor ce te atacau până mai ieri cu arcuri de triumf închise în plexiglas.

Rezolv câteva lucruri legate de comunicare și o iau spre biserica românească a preotului greco-catolic Daniel Vereș, care e la doi pași de locuri atât de dragi: Piața Navona și Academia Pontificală Santa Croce, unde am învățat despre cum să fac chiar și ceea ce fac azi. Trec de valuri de călugărițe, de pelerini conduși de un steag înfipt în băț, de mulți, pestriți, diverși, așezați, care nu se vor mai da duși până dimineața, din zona care leagă Radio Vatican de intrarea la Castelul San Angelo. Văd colegi ce pun, rece, camera de filmat în gura oamenilor și le cer replici. Grupurile urlă, nu se poate comunica așa, niciodată detașarea nu creează punți.

Văd o femeie cu un copil mic în brațe, e Patrick, are cinci luni, Mike de doi ani e lângă ei în cărucior. Femeia e din Washington, o întreb de micuț, îi spun de unde sunt, e mai simplu așa, e mult mai simplu așa. Îmi povestește cu bunăvoință despre munca soțului ei, în Viena, unde învață la un institut fondat de Papa Ioan Paul al II-lea. Amândoi sunt prima dată la Roma, plănuiește să stea toată noaptea acolo, lângă San Angelo – doar de va fi ploaie mare va pleca spre cazare. O întreb de își dorește ceva, de a venit cu o rugăciune anume, în revers. Spune că nu, că papa a fost aproape de familii, că și-ar dori doar să-i întărească familia în credința ce îi leagă.

Trec de preoți tineri care dansează, cântă, veselia lor e molipsitoare. Trec de toalete care tocmai sunt curățate – e un aspect extrem de important. Trec de polonezi călări, de cadouri cu un miliard de magneți cu cei doi papi, cu cei patru, chiar – cei ce sfințesc, cei ce vor fi sfințiți. Doar caruselul meu, de după San Angelo, e acoperit și trist. Dar, iar, nu e atâta lume ca la beatificare.

Ajung la la Coppelle, îl conving pe părintele Vereș să mă secondeze în povestea pe care vreau să o ofer colegului Claudiu Ardelean de la Radio Maria, despre Roma de acum. Acceptă cu greu, dar eu știu că are mereu ceva frumos de spus. Îl știu de niște ani. Mânuiește și cuvintele bine dar și sufletele, având mereu un ochi atent pentru cei care ajung aproape de el.

Și acum e tot așa, mă piscălește să mănânc din bucatele sale, îmi potolește setea. Dar dă câte ceva bun atâtor pelerini care intră în biserica sa, deschisă atât de târziu, azi, înainte de canonizare. Îmi spune că nu știi niciodată ce e în sufletul omului, ce are în spate și de e flămând sau nu. Întinde câte un sandwich și unor poloneze, mamă și fiică, ce-i mulțumesc de parcă ar fi primit aur. Mai târziu le văd pe stradă, pe trepte, sub o poartă, așteptând în frig a doua zi.

Ușa bisericii românești e deschisă pentru oricine. Intră și doi preoți cu colar, fără fast, unul e cardinalul Josip Bozanić din Zagreb, celălalt e episcopul coadjutant Ivan Šaško. Vorbim relaxat despre catedrala din Zagreb, care mi-e dragă, despre Fericitul Alojzije Stepinac, al lor. Cardinalul acceptă să viziteze altarul, pășește spre el cu episcopul său, unii oameni reușesc și să ofere și să dea respect în același timp, chiar și prin felul de a păși, a vorbi, a privi, e o întâlnire plăcută, prind o poză, părintele Vereș merită asta după frumoasa curgere din interviul dat.

Merg în Navona, dau de o greșeală de organizare, biserica de aici trebuia să fie deschisă toată noaptea pentru polonezi. Nu e. Sunt aici, afară, oameni în cărucioare pentru infirmi, oameni ce încearcă să doarmă, pe jos. Sunt slujbașii Crucii Roșii ce amenajează un cort cu de toate, pentru a doua zi. Merg mai departe, în Piața Florilor, unde, ciudat, nu ajunsesem niciodată, să-l salut pe Giordano Bruno – și cei prăjiți pentru credința lor, de altă credință, merită să fie amintiți în această zi. E greu să ne salutăm, e plin de tineri cu sticle în mână, mai mult beți, urcați pe monument… Merg mai departe, spre Sinagoga Mare din Roma. Îmi amintesc cum făcusem aproape același drum, acum vreo patru ani, cu colegi de la Santa Croce, încercând să-i duc spre Gura Adevărului. M-a întrebat cineva: dar știi drumul, ai mai fost acolo? I-a răspuns un american: trebuie să știe, doar e de aici, din Europa.

Sunt singură, e noapte, ajut cu sfaturi două fete ce caută Ambasada Franței, ajung la sinagogă, poze, nu mai merg și până la Gura Adevărului, nu cred că are noutăți pentru mine… E deja timpul să o iau spre Vatican, e trecut de 3 dimineața. Mărșăluiesc pe străzi pe care calc prima dată, sunt pustii, agitația începe doar la primul pod, ce dă în tunelul de la baza lui Gianicolo. Văd aceeași culoare de legitimație la trei fete, una e americancă și stă în Spania, cealaltă e poloneză, a treia… nu mai știu ce e, doar că e foarte înaltă. Ne prezentăm, mă duc într-un vârtej cumplit prin tunel, nu văd de ce se grăbesc așa, e 4, la 4 jumate se presupune că întrăm la Centrul de Presă.

Doar că presa ajunge strivită între un rând de toalete și o mare de oameni cu cărucioare de invalizi. E 4 și un sfert, începem să nu mai înțelegem nimic, totuși, suntem între oameni cu aceleași acreditări ca ale noastre.

Cândva după 4 jumate începe o selecție cumplită, cine e de la presă și cine nu. Ne mișcăm greu, nu înțelegem ce și cum, reușim, totuși, să trecem de primul control, cel care separă ziariștii de invalizi și de neaveniți. Și ne blocăm o vreme acolo. Apar fețe cunoscute de la Biroul de Presă al Sfântului Scaun. Încep inerentele glume. Și nervii aferenți. Suntem acreditați 2300 de oameni din 64 de țări, habar n-am de mai sunt români, habar n-am câți polonezi sunt – nu obțin informațiile astea nici zilele următoare, deși întreb.

E frig, suntem o mare de oameni cu scule foto și camere de filmat, și pixuri și laptopuri și reportofoane, care tindem să atacăm colonada din stânga, cum te uiți de pe Via della Conciliazione, din spate. Nu ne e clar ce avem voie să facem și ce nu, și când, și unde. Cândva, înainte de 6, suntem împinși forțat spre încă un punct de control, de sub colonadă. De data asta, împreună cu preoți, cu episcopi, cu oficialități. Mă întreb de și regele Spaniei o să treacă tot așa, prin îmbulzeala asta, dacă și cardinalii și episcopii sunt controlați ca noi, îmbrânciți ca noi, cum văd. Ajung în Piața Sf. Petru, e bine, până la urmă o să aflăm ce și cum.

Ajungem pe un coridor între Obelisc și locul unde va sta papa. Papii, în fine. Nu e rău. Atâta doar că vin oamenii de ordine și ne hâșâie de acolo. Bun, dar unde o să stăm? Nu se știe. Vine altcineva și ne duce și mai în față, pe scaune. Perfect! Cu toate astea, îi spun colegului polonez, care învățase la Roma, care lucrase până acum în China și care se pregătea să plece în Rusia: facem pariu că nu stăm nici aici mult mai mult de 10 minute?

După 11 minute pe ceas, jandarmeria, sau ce erau, vrea să ne ridice. Îi spun colegului: nu plecăm. Dacă suntem uniți, ce ne pot face? El preia conducerea rebeliunii și strigă tuturor: rămâneți la locurile voastre, nu plecăm. Jandarmul e capsat, nu știe ce să facă, își cheamă colegii, strigă la noi, totuși nu pot brusca zeci de oameni de la presă. Cerem să vină organizatorul. Vine, plouat. Zice: suntem depășiți. Nu știm ce să facem cu voi. Dar aici nu puteți sta. Vă împart – unii veți merge într-un alt loc din piață, alții pe colonadă. Ridic mâna pentru colonadă – mi-a ajuns cu piața.

Urcăm cele 93 de trepte într-un ritm alert. Colegii cară tunuri imense, au teleobiective imense, mie îmi trebuie aerul de acolo de sus. Cine știe de voi mai avea ocazia să ajung acolo. A, și să văd, totuși, acele două puncte albe care vor fi papii.

Văd chiar ceva mai mult. Trec orele și rezistăm altor tentative de a fi dați jos de acolo, pe motiv că o colonadă nu rezistă la mai mult de 150 de oameni – bine, dar cea de pe partea cealaltă are mai mulți pe ea, i-am numărat! Știu cam când trebuie să ajungă episcopii greco-catolici români, vorbiserăm la telefon înainte să plece de la cazare, eram panicată că se umple totul și că ai noștri nu mai apucă un loc. Dar, totuși, la vescovi organizarea a fost ceva mai bună. Îi văd pe PSS Virgil Bercea, PSS Florentin Crihălmeanu, PSS Claudiu Pop străbătând piața spre cealaltă colonadă, prind chiar și câteva cadre cu ei, de departe. Intră președinții, regii, miniștrii, o pozez pe regina Sofia a Spaniei cum vine cu rochia sa superbă, crem, cu piaptănul spaniolesc înalt în păr, și mă gândesc la ofilitele noastre consoarte de politicieni, muiate în negru. În fine, treaba lor.

Cu toate tulumbele lor, colegii sunt neatenți. Le dau un cot celor din stânga și dreapta mea – vine Ratzinger! Prind și eu două poze de departe, dar ale mele, cu simplul pelerin-papă, pe care îl respect, și mă bucur că am fost prima care l-a văzut. E ca o insignă pentru ziua chinuită de azi. Vine și Papa Francisc, târât oarecum ciudat de monseniorul Guido Marini. Încerc câteva poze și cu el, ies neclare, e departe, asta e, mulțumim, timpul meu de colonadă s-a terminat, mi-e foarte rău, abia așteptasem să între papa ca să o pot tăia.

Cobor, merg la Centrul de Presă, altul, al treilea, dau de cunsocuți, de profesorul Daniel Arasa Villar de la Santa Croce, e mereu plăcut să arăți unor oameni de la care ai învățat cum îți folosește învățătura lor. Vin doi preoți cu ostia printre sutele de ziariști de acolo. E un moment aparte, deosebit de aparte, uite că cineva s-a gândit că e un mediu catolic și că așa ceva ar fi bine-venit unora dintre noi. Frumos. Papa Francisc vorbește despre rănile lui Cristos pe care le găsim în cei doi papi anteriori, ce tocmai… hm… devin sfinți. Mă gândesc la chinul celui un milion și ceva de pelerini de afară, unii venind la Roma fără măcar o șansă vagă de a fi așa de aproape cum am fost eu de locul în care bătea inima lumii catolice, atunci. Să fie primit, cum spune o vorbă frumoasă, să fie primit.

Se termină totul. Ies iar la aer, dau de capul Bisericii Greco-Catolice din Ucraina, Sviatoslav Shevchuk, mă opresc doar pentru o fotografie lângă grupul de trei ziariști cu care vorbește, nu înțeleg limba, nu am răbdare să termine, îi zâmbesc a mulțam pentru poză, plec spre piață, gărzile elvețiene se opresc cam a mârâială când mă așez pe jos sub nasul celor ce păzesc intrarea spre fosta Inchiziție ca să notez o replică de la telefon.

Vorbesc cu Prea Sfințitul Virgil Bercea, episcop grceo-catolic al Oradiei, despre ceea ce tocmai s-a întâmplat, întreb de ce Papa Ioan al XXIII-lea pare oarecum uitat printre milionul de pelerini. Spune că Papa Ioan Paul al II-lea a fost mai cunoscut de persoane contemporane, și că e normal să fie așa. ”Papa Ioan al XXIII-lea a avut un curaj fantastic cu Conciliul Vatican II, care este foarte actual. Noi, în Oradea, chiar avem și moaște ale lui. România se afla dincolo de Cortina de Fier și abia mai târziu am început să beneficiem de schimbările aduse de acest conciliu” – a mai spus PSS Virgil Bercea.

Înot încă o vreme prin marea de oameni, acum în maree calmă. Dau de romano-catolici din Oltenia, din Moldova, din zona Bucureștiului, ne bucurăm să ne vedem, să ne vorbim, să stăm sub același steag. Intru sub un imens steag al libanezilor, culcată pe jos, ca să pozez bucuria lor aparte, în aplauzele lor. Pozez oameni obosiți, aproape mai mult obosiți decât bucuroși. Pozez o mireasă și un mire, polonezi, cu preotul lor cu tot, ei căsătoriți de șapte zile, care încă nu au ajuns în piață, ci așteaptă încă la porțile ei. Straie călugărești de o mie de feluri, oameni culcați direct pe jos, în piață, sau pe stive de ziare rupte, sau pe baxuri de apă. Dorm, mănâncă, se spală – un fel de Flower Power contemporan.

Atâtea mici povești care încep cu ”de unde ești”, dar mai degrabă rămân doar pozele. Și acea oboseală altoită în mod nu prea sigur, acum, cu bucuria. Începe sleiala. Avem doi sfinți noi dar avem și de tras aer adânc în piept, ca, într-un fel sau altul, ziua asta lungă, care a început ieri, sau chiar mai demult, să se termine.

Și iar… a sfinți pe cineva e ca a lua o insulă mâloasă de lângă Veneția și a invita țările lumii să-și deschidă ambasadă acolo, pentru că ți-ai creat un stat nou. Ca tot ce am trăit aici să aibă un sens, ca efortul să fie răsplătit, ca sfințenia să fie atrasă asupra locului, cred că trebuie să ne întrebăm ce aduc acești doi noi port-altoi sufletelor noastre. Să le sădim cu semințe noi. Să rodim.

Merg spre aeroport, avionul de București, alte ore scrâșnite de așteptare, trenul spre Timișoara, tot, mi-e rău, nu se termină, e așa de lung tot și nu se mai termină, dar, ca mai demult, prietenii încep să mulțumească pentru pozele pe care le ofer, deja, trec pe lângă Porțile de Fier, una dintre rarele clipe când ajung aici pe lumină, fac câteva poze. Mă gândesc ce mi-aș dori eu, de-ar fi să fac pe Neguțătorul din Veneția și să pun în balanță, pentru ceva, toată zdroaba de până aici, care nu s-a terminat. Săptămâna asta a fost ziua mea de naștere, am stat, zâmbind, în noapte, în glumă, să momesc o stea căzătoare să-mi asculte dorința. Prima s-a dus, nebăgată în seamă, dar a doua era să ajung la Roma. Și am ajuns. Hai să facem un schimb cinstit, ca în bancurile cu peștișorii împlinitori de dorințe, iert steaua, dar, dacă tot ați ajuns până aici, răbdători, cu cititul, faceți și voi ce e de făcut ca munca papilor ăstora pe care i-am sfințit să nu fie degeaba. Cheia e la voi, la noi, la toți. Abia aici începe sfințenia lor. Și cerul de lângă noi.

Ramona Băluțescu