Ne dăm bătrânii în spate. Cam așa cum trec copacii drumului, rapid, într-o plimbare alertă cu mașina. Nu mai e timp pentru ei, nu mai sunt bani, nu mai e spațiu pe hard. Nu mai e suflet. Sau multe altele, poate nu ale sufletului, poate doar ale unei sorți ce uită că a avut și ea părinți când era soartă mică și răzgâiată, fac ca o droaie de bătrâni să fie înregimentați în comando-ul neterminării, al lipsei de necesitate. De ei nu mai e nevoie și trebuie puși undeva. Din variantele care se ivesc, una dintre cele mai bune pe care le-am văzut vreodată este cea a Azilului de bătrâni de la Glimboca, un fel de ambasadă ortodoxă la curtea binelui vechi.
Binele vechi, așa cum mi-l închipui eu, e acela unde familiile au ramuri. Și frunze. Și rod. Și lucrurile curg firesc, copiii cinstindu-și părinții, ajutându-și bunicii, vizitându-și unchii, legând prietenii cu verișorii și cunoscând măcar numele nepoților, dacă nu și datele de naștere. Binele vechi e o casă unde au loc și bătrânii, și pisicile, și glastrele cu anthurium, chiar atunci când acestea nu dau flori. Pentru că e vorba, aici, de îngăduință, de gentilețe, de conturi deschise permanent, dinspre trecut spre viitor. Ca o bancă a sufletului, fără bancher…
Dar astea sunt vise, și te mai și trezești că râde lumea de tine atunci când te pui (dacă te pui) să vorbești despre așa ceva. Malaxorul societății e dur: nu mai produci, nu te mai ții pe picioare, ai devenit un rebut – tot ce ai de așteptat este să dispari. Vorbim, totuși, de oameni… Care au dat, care au ridicat alți oameni, care au nevoie de respect aproape tot așa de mult ca și de știrile despre oameni și locuri cu care nu se vor întâlni vreodată…
E greu de conceput o regulă generală a rețetei care face ca bătrânii să ajungă pe drumuri. Chiar nu lucrăm, aici, cu generalizări. Ce scriam mai sus e doar portretul urât al îmbătrînirii, al lepădării de cel din spate. Dar nu mereu bătrânii ajung la a nu mai trăi în familii, așa. Indiferent, însă, de motivele care îi duc de partea cealaltă a ușii unui apartament cu care s-au obișnuit, există, la ei, teama aceea de rupere, de necunoscut, de haosul schimbător de viață (așa cum este perceput) al lui ”altceva”.
Și totuși, am cunoscut un loc unde acest ”altceva” primește cireșe-n urechi și devine ”acasă”. E un cămin de bătrâni condus de un preot ortodox (!), care colaborează cu alți doi preoți-călugări și cu o mână de oameni inimoși, pentru a le oferi bătrânilor care ajung lângă ei o casă.
Trăim printre legende urbane. Atunci când ești un om cu privire atentă asupra societății, ți-i greu să-ți închipui că un azil de bătrâni poate ajunge ”acasă” și că o mână de preoți ortodocși ar putea fi la baza acestor lucrări. Pentru că… din multe motive, știute și răs-știute. Dar uite că se poate. Măcar ca excepție aproape de șocat statistica, dacă nu pentru altceva…
Preotul Nicolae Rădulescu este unul care dă, înainte de a lua. Care e prieten, prin natura meseriei, cu cele de sus, dar care nu concepe uitarea celor de jos, ca parte din fișa postului semnată împreună cu sufletul său. Unul dintre primele lucruri pe care mi le spune ”pe stil nou” (ne știm de niște ani și am mai fost la Glimboca) este un crez al său pe care i-l cunoșteam dar care mă bucur să-mi fie reamintit: ”Eu nu concep Biserica fără latura sa socială”. Vorbesc aceeași limbă cu părintele, aici. Și, de aceea, câteva rânduri, iar, despre munca lui.
Intru în ZONA aceasta care înseamnă azilul de bătrâni, și mă gândesc, iar, cum ar putea fi definit locul ăsta. ”Azil” sună așa de urât… Rece, sterp, ca un arici călcat de mașină, uscat la marginea drumului. Pe când locul ăsta e viu și ziua și noaptea, și cu oameni și fără, simți mustind ceva aici care vorbește despre capilaritate, despre robotă, despre mâini harnice și minți gata oricând să mai găsească ceva de făcut spre mai bine.
Cred că ”oază” e cuvântul cel mai potrivit. E o oază în care au găsit niște oameni atât apă, trupului lor trudit de ani și crestat de neajunsurile vieții, cât și apa vie pentru sufletul lor în amurg. E greu să nu mai stai în căsuța ta la bătrânețe, e cumplit să faci bagajul și să pleci. Și totuși, atunci când ăsta e locul unde trebuie să ajungi, totul se schimbă și, cândva, apare ideea că există și ”casă” de după ”casă”, și că o familie poate cuprinde și pe altcineva decât pe cei pe care i-ai născut și care nu mai au timp…
E frumos aici. E frumos ca într-o stațiune de munte unde cameriste și chelneri îți fac toate voile, și poți alege dacă să faci o excursie mică, să dai la un pește sau să dormi. E simțământul acela de casă prietenoasă, în care lucrurile nu sunt puse doar ca să umple goluri ci ca să nu rămână gol în sufletul celui care e mânat de viață aici.
Se putea fără lac cu pești în buza căruia înfloresc, acum, stânjeneii galbeni? Se putea. Se putea fără băncuțe frumoase de lemn, cu acoperitoare, care să înconjoare bisericuța din fața așezământului? Se putea. Se putea fără tufele de caprifoi și de trandafiri care se înalță pe bolțile pregătite pentru anii viitori sau fără tufele de trei-frați-pătați, înflorite și ele acum, peste care pășești, conturând treptele de intrare în casă? Sigur că se putea. Dar era mai trist.
Și atunci, acolo unde peticul de pământ mai rabdă o floare sau un fir de iarbă, ele vor apărea, la Glimboca. Acolo unde cineva mai vine cu o idee de confort pentru cei de aici, se va găsi o cale ca ea să poată să ajungă faptă. Exact ca într-o familie, chiar mare, dar unde toți lucrează pentru bunăstarea lor, chiar dând celorlalți. Când celor mai mici le faceți, mie îmi faceți – parcă așa suna o linie din Biblie. Aici, cei mici sunt cei care începuseră să se surpe în ei.
Probabil asta este cheia întregii povești cu oaza: că părintele Rădulescu a făcut mai mult decât să capteze ”apa vie” – a știut să o și înmulțească, precum pe apa Bobotezei, ca să ajungă pentru fiecare suflet nou, pentru fiecare idee nouă, pentru fiecare grijă.
Pana mea – îmi zic – de ce nu poate fi orice preot ortodox așa, în puzderia mare de plevușcă rapace a BOR-ului, lăsând dâră de sfințenie pe unde trece cu pasul sau cu inima?… Nu voi afla răspuns. Dar, creștinește, pentru cei ce țin de asta, are părintele un răspuns: nu aici dăm socoteală, ci sus. Nu știu de ce dar o groază dintre marii creștini, de la vlădică la opincă, în povestea asta cu ortodoxia românească, gândesc răsucit, că banul ajută popa să-ți pună plasa pe-un scaun din cer… La Glimboca nu e așa. E ca vasul Petri inițial în care a căzut bucățica de mucegai binefăcător: în jur, răul scade, se lichefiază, dispare. Suntem la câțiva kilometri de Caransebeș, oare o ține efectul ”penicilinei de Glimboca” până acolo? Șeful locului spune că da. Mă prefac că-l cred. Însă memorie scurtă n-am. Dar, de dragul zilei frumoase, al oamenilor de aici, al realizărilor lor, zâmbesc cu grijă să nu-mi cadă colțurile gurii atunci când aud despre cât de bine se colaborează cu Episcopia Ortodoxă de Caransebeș, cu ierarhul Lucian Mic, cu ceilalți de acolo. ”Yeah, right” – îmi spun – și trecem la subiecte cu doză mai mică de malign.
Prin oaza aceasta bănățeană mă conduce părintele Nicodim, cu care încep cu o discuție tihnită, la masă, spre a vedea despre ce e nou aici. Ne intersectaserăm și acum șase ani și mă bucur să văd că a rămas de-al locului. Între timp e aproape de terminarea unui doctorat, la Roma, la o universitate pontificală, unde a propus o temă despre așezămintele călugărești din ceea ce acum e România, dar între secolele XIV și XVIII. E interesantă discuția, chiar de castronul cu supă ce ne desparte la masă pare, uneori, sârma ghimpată a unor convingeri ce se bat cap în cap.
Nu gândim în același mod trecerea de la dinozaur la pasăre, ruperea Bisericii Greco-Catolice Române Unită cu Roma și comuniunea sa actuală, credința și necredința, și ne privim lung, peste supă, politicoși dar intrigați, cu, probabil, exact același gând pe țeava gânditoare: ”Cum, poate, oare, să nu înțeleagă?…” Dar ne întâlnim acolo unde ne spunem că trebuie să facem bine celor din jur, să ne străduim pentru ei, să lăsăm ceva, în felul acesta, din viețile noastre. Eu cred că nu contează de jinduim Raiul, pe… după…, sau nu, cât timp aici facem ce e de făcut.
Pe coridorul căminului, în ramura pe unde am treabă la această vizită, sunt o mulțime de jucării. Îl întreb mai târziu pe părintele Rădulescu ce e cu ele. Îmi spune și de copiii din localitate pe care îi mai ajută, și de familiile lor (înțeleg că sunt măcar 50 de familii în Glimboca, ce, de două sau de mai multe ori pe an, primesc ajutor de la cei de aici), dar și de copiii oligofreni instituționalizați, din Caransebeș, pe care încearcă să-i conforteze. E o atmosferă plăcută cu acele atât de multe jucării acolo, și părintele Rădulescu spune: ”Le dă și bătrânilor senzația că sunt într-o casă, cu copii.”
În curte, după masă, nu sunt mulți dintre rezidenți. Dar sunt. Să nu uităm că, deși aici nu este un azil-spital, unii dintre cei 43 de oameni câți sunt acum cazați sunt la pat. Nu sunt la vârste ale marilor speranțe… Acum se află aici cam tot atâția bătrâni câți au ajuns deja în pământ, trecând pe aici, în anii trecuți. Este partea de dinainte de pragul doi… Doar că cei de aici încearcă să facă această parte cât mai plăcută. Părintele Nicodim îmi povestește despre unul dintre bătrânii care s-au dus zilele trecute… Cum a fost cu el de mai multe ori la spital, problemele pe care le avea, tot… Înțeleg de ce spunea că replica unora dintre cei care au ajuns aici este că, fără acest loc, probabil ar fi fost dincolo, deja…
Alții, dimpotrivă, sunt speriați când ajung aici și-i urăsc pe cei care i-au adus… Dar, în timp, se liniștesc. Alții au ajuns deja la o altă liniște, cea a ne-aducerii aminte… Întâlnim în curte un bătrânel zâmbitor, mi se spune că a fost boxer, nu recunoști deloc fosta meserie în omul de-acum… Mai e o doamnă în pragul ușii casei, care ne privește de acolo. Nu coboară. Îi e greu cu picioarele. Când ești în putere, și doar vizitator, aici, nu realizezi cât de greu e de făcut, uneori, fiecare pas…
Admir grădina, după ce mă bucurasem a vedea, iar, frumusețea casei. Atâta tihnă, atâta bună-așezare a fiecărui lucru, atâta grijă pentru detaliu… Cât de frumos e și șănțulețul pavat care alimentează cu apă lacul cu pești, se joacă pești pe care părintele-i cheamă păstrăvi în apa mică, de legătură, neamestecându-se, măcar acum, cu cei mici, de altă foaită, din lac, ce-și așteaptă fârmiturile de pâine, ca niște papagali, de la bătrâni, sau cu cei mari de peste jumătate de metru care foiesc mai încolo, spre stânjenei.
O mare de flori, o pală proaspătă de iarbă, poteci bălțate de piatră bine drămuită ne duc la grota catolică a Fecioarei Maria. E loc pentru oricine aici, e loc pentru inimile fiecăruia, oamenii nu sunt împărțiți, aici, după culoarea inimilor lor ci după mărimea lor sau după nevoi. Sus găsisem și un menorah pe undeva. Și un rozar. Spune părintele Rădulescu: ”În fiecare zi există dorința noastră de a face ceva, a ne ocupa de ei, să le prelungim viața, să oferim o mâncare bună, să ne deconectăm, să fie un loc unde să își plece capul fiecare în funcție de credință. Înaintea lui Dumnezeu toți suntem egani – nu confesiunea te mântuiește, ci fapta.” Zice bine părintele.
Aici nu există o anume limită de vârstă, pentru intrare. Vin bătrâni ce au o pensie, totuși – nu se primesc finanțări de la stat și așezământul trebuie să se auto-gospodărească. Există o fermă de animale, există pământ care se cultivă sau se dă în arendă. Și o mână de oameni, voluntari, care nu primesc bani pentru munca lor dar au casă și masă, aici. E aproape o societate idilică, așa cum am învățat din manualele de istorie că s-a mai încercat și pe la Scăieni, doar că nu s-a putut duce. Un falanster. Doar că aici merge. O fi credința ingredientul ce leagă oamenii, aici? Nu știu, dar, de l-aș întreba pe părinte, sigur ar zice că da. Cu toate astea, și cu un vârf de cuțit de respect, aruncat în cocă – fără a fi deschis spre celălalt, indiferent de apartenența sa religioasă, părintele nu ar fi putut obține care toate piesele din jurul său să se împletească în mod fericit.
Există o mână de colaboratori medici care ajută atunci când e nevoie, există un animal pe care să pui mâna, să-l mângâi, de vrei, există familiile celor care locuiesc și trudesc aici, și fac ca toate acestea să existe. Și există și latura credinței, biserica fiind în curtea, în brațele deschise, chiar, ale clădirii unde locuiesc bătrânii. Biserică ortodoxă, cu hramul Rusaliilor, pentru că aici era vatra satului vechi Glimboca și aici se strângeau cei de demult, de Rusalii. Dar există și grota, precum și preotul romano-catolic din Oțelul Roșu care-și mai spală sufletul slujind uneori și aici.
Unii oameni ajung aici după ce se discută cu aparținătorii, alții sunt chiar ei cei care semnează un contract pentru ce va urma – ce se întâmplă cu pensia, cu îngrijirea lor, cu timpul, cu mâncarea – cu toată viața. Un contract decent – cred eu. Pentru că, la ce am văzut la Glimboca, îngrijirea e ca la hotel. A fost greu până s-a ridicat totul aici, și e bine că și Crucea Roșie San Marino a ajutat. S-ar putea caza 80 de oameni aici dar nu neapărat acum, pentru că și nevoile sunt mari – cu îngrijirea, cu administrarea fermei, cu cheltuielile. E timpul unui alt gen de dezvoltare, nu pe verticală, în a clădi, ci pe orizontală, în a aduce și a îmbogăți. Părintele se gândește la a face rost de un microbuz – cu toate acestea spune că nici nu ar putea folosi orice, pentru că e importantă și siguranța bătrânilor. Dar ar mai vrea să-i scoată într-o excursie, într-un pelerinaj, să mai schimbe și ei aerul, deși foarte bun, din oaza lui.
Mă gîndesc cum se vede toată treaba asta dinspe ochii mei, dinspre ochii celor ce lucrează aici și dinspre bătrâni. Sunt aici și două cuscre, soacrele unui cuplu, care se învinovățesc uneori pentru… ajungerea la azil. Și totuși… ce azil! Părintele Rădulescu povestește și despre vise, și despre probleme: ”Aici fiecare-și știe rostul lui. Noi în fiecare lună dezvoltăm ceva. Băncile de care spuneați că vă plac sunt făcute la noi în atelier. Am făcut și niște căbănuțe, pentru pădure, pentru bătrânii ce vor mai în natură decât stau aici. Ei nu percep locul acesta ca pe un azil. Poate în prima fază le e rușine dar apoi e ca la ei în sat, activitățile pe care le făceau acolo le fac și acum. Se completează, se compătimesc împreună, sunt ca niște copii mai delicați. Îi încântă o bomboabă, o jucărie, o hăinuță, deși… cândva… au făcut și ei ceva pentru țara asta. Mergem pe regim de microfermă, avem și terenuri concesionate, bănuți vin dacă muncim, că se rupe una, alta, se sparge ceva – numa să schimbi becurile și deja e o problemă. Dar nu ne plângem, ne ajută Dumnezeu”.
Părintele are preoteasa alături, femeie deschisă și voluntară ca el, are un băiat ce a făcut teologia și care și el pune osul la tot ce e aici: ”Nu își dorește altceva. Aici ai și materia primă, și mediul pt misiune” – zice taică-său. E mare lucru cum a știut preotul să-ți țină și familia și colaboratorii aproape, la lucrarea sa, și să transforme totul într-o familie mare.
Părintele Nicodim are o explicație. Îmi vorbește și el despre oamenii de aici, care sunt ”de la lelea Leana la profesori”. Spune că mai mult de jumătate sunt la pat. Și că de aici mai vin probleme: ”Cum a fost omul în viață, așa e și aici, de a fost sucit, sucit e și aici. Contează că au de lucru și cu preoți, eu cred că latura asta îi ajută mult. Și să nu uităm că încă vin din comunism. Între ei sunt și oameni nereligiosi, dar unii aici au mers, totuși, la biserică”.
O ultimă privire înapoi. Ticăitul acela intim al unei case nu se aude cu scărița, nicovala și ciocanul urechii. Se simte din sprinteneala șopârlei de un albastru cu verde ce-ți spune că, de există Paradis, sigur vei vrea să vezi culorile astea și acolo, din snopul de iriși de baltă, din bobocii de caprifoi, din felul în care se oglindește casa în tăblița sculptată, cu mici scăpări de ortografie, ce anunță donatorii altarului de vară, din pasul cățelului, din florile celor doi lămâi lăindu-se la soare, deja dăruiți cu flori. Din privirea bătrânei ce s-a oprit în capul treptelor, după ce scalzi, arieșenește, prin farfurie, neputința, regretul anilor trecuți și rămâne aurul apartenenței la o casă, la o familie. Din florile de peste tot. Din păsărelele care se ascund pe după deschizăturile din lemnul bisericii ce-i strânge pe toți laolaltă.
”Niciodată n-o să mă înconjor de oameni care au alte interese. Noi nu prea avem pauze aici, odată are unul o problemă, odată altul. Bătrânii, de povestit, povestesc tot timpul, fiecare e o enciclopedie. Dar mai vin și cu probleme, și aia trebuie rezolvat” – spune de final părintele Rădulescu. Are mereu ceva de făcut, cu așa o familie mare. Și, ca un alt făcut, reușește ca, în tot timpul cât am stat acolo, în oază, să nu poată fi tras în chip, de data aceasta. Păcat, ar fi fost o poză de interes general – de dicționar explicativ, relevantă pentru sintagma: ”omul sfințește locul”.
