Era clar pentru toată lumea. Era ziua conducătorului iubit și Stadionul 23 August era din nou plin. Steaguri roșii fluturând în mâini puternice de muncitori, pancarte mari peste tot și urale ale mulțimii. Conducătorul iubit era incredibil de prietenos, le strângea la toți mâinile deși era înconjurat de oamenii securității. Ilarie citi ca pentru sine, pe o pancartă mare, de un roșu sângeriu: „Trăiască Partidul Comunist Român!”. Se frecă la ochi și citi din nou, de această dată cu voce tare: „Trăiască Partidul Social Democrat!”
Și nici „Partidul, Ceaușescu, România” nu se mai vedea scris niciune. Fusese înlocuit cu o nouă lozincă: „Mândri că suntem români”. La drept vorbind, nu strica un pic de înnoire a sloganurilor care ajunseseră obositoare pentru orice comunist, mândru că trăiește în Republica Socialistă România.
Și discursul era oarecum schimbat. Bine că se păstrase esența.
„Împreună am îndreptat lucrurile rele, am făcut multe lucruri bune, am arătat că românii pot să aibă grijă unii de alții, pot să traiască în țara lor”
urla în microfoane vocea care, probabil, pentru cei care îl și vedeau pe conducător, era însoțită de gesticulația aceea energică, cunoscută de toată lumea.
Nici nu termină bine de vorbit că un alt glas răsună de la tribuna principală:
„Suntem aici pentru România, ca să îi arătăm dragostea, grija noastră și să îi spunem că cel mai mare, mai vizionar, mai puternic partid din România e îndrăgostit de țara lui”
Și apoi altul:
„Călăuza şi principiu să-ţi fie, în palatul celor care cârmuiesc, să fii mereu de partea celor cârmuiţi”.
Curios, vocile aveau aceleași mesaje, dar nu reușea să le recunoască. Stadionul gemea de lume, de steagurile roșii și steagurile tricolore ale partidului de pancarte pe care oamenii muncii scriseseră de unde au venit: Giurgiu, Gorj, Teleorman, Timiș, Tulcea, Vaslui, Vâlcea, Vrancea, Bihor, Bistrița – Năsăud, Iași, Ilfov, Ialomița.
Și totuși, oamenii muncii nu purtau salopete și nimeni nu coordona coloanele care ar fi trebuit să scrie mare în fața tovarășului Nicolae Ceaușescu, cu roșu sau roșu, galben și albastru – P.C.R.. Și „omagiu conducătorului iubit” era diferit. Nimeni nu a folosit formulele oficiale „geniu al carpaților” sau „făurarul României Socialiste”. S-au folosit totuși „călăuză” și„ cârmuire”. Măcar atât!
La un moment dat, detașamentul de pionieri își făcu apariția prin mulțime. Își aminti de anul în care a devenit și el pionier și îi răsunară în urechi cuvintele din angajamentul rostit în fața tovarășei:
„Eu, Ilarie, intrând în rândurile Organizației Pionierilor, mă angajez să-mi iubesc patria, să învăț bine, să fiu harnic și disciplinat, să cinstesc cravata roșie cu tricolor.”
I s-a părut totuși că vede o față cunoscută. Cea a fostului prim-secretar al Comitetului Uniunii Tineretului Comunist, tovarășul Ion Iliescu. Mai bătrân, încărunțit, dar cu aceeași sclipire aprigă în privire și în zâmbet.
De la tribuna primului fiu al patriei se citeau mesaje venite din țările socialiste surori: „Este un om de familie”, „Este unificator”, „Are grijă de propriul sau popor, este inteligent!”. Suficient ca lumea să agite steagurile roșii și să aplaude frenetic.
Doar o oră și jumătate a ținut tot. Ilarie a mai rămas câteva minute după ce lumea s-a retras, aglomerând și mai mult străzile de lângă stadion. Zărise pe un pliant roșu, cu motive tradiționale, ceva care îl șocase: 20 septembrie 2014.
