O poveste aparte a luat sfârşit. Asistenta-regină a Belgiei a murit. Ieri, la 2.30 pm ora locală, am fost de faţă la ultima sa intrare în Palatul Regal din Bruxelles, într-un sicriu simplu, lângă belgienii cu flori şi lumânări ce o aşteptau la porţile palatului. De aici, vineri, corpul neînsufleţit va ajunge la Catedrala Sf. Mihai şi Gudula, pentru ceremonia înmormântării.
Un nufăr albastru s-a desprins de pe tija lui şi a plecat pe ape, pe drumul ultim al nuferilor.
În copilărie, o carte de poveşti de care nu mi-am mai amintit până ieri avea prinţese şi ape şi nuferi albaştri, şi unul din numele prinţeselor era Fabiola. Cu nimic nu contrazice viaţa reginei scenariul unei poveşti, cu nimic nu atinge imaginea nufărului albastru de pe ape.
Asistenta spaniolă din familie nobilă nu era genul de fată dupa care să fugă prinţul cu pantoful de cleştar. Trăia într-un palat care, în curte, avea 50 de câini de pe stradă, în memoria inimii bune a tatălui Fabiolei. Ea lucra în spitale militare şi părea resemnată că nu se va mărita. Când… au venit solii regelui Belgiei.
Publicase şi o carte cu poveşti pentru copii – găsesc azi – dintre care una avea titlul „Nuferii indieni”.
S-a întâlnit cu regele, au vorbit mult, cândva, la Lourdes, i-a prins ploaia, au recitat rozariul în maşina lui. Cândva s-au luat. S-au iubit enorm, au fost fericiţi unul cu altul. Fără copii, au devenit „părinţii naţiunii”.
Fabiola a fost regină 33 de ani. La moartea soţului ei, Regele Baudouin, regina a purtat alb şi a rugat invitaţii să nu vină cu doliul clasic. A spus despre el, 10 ani mai tarziu: „Pentru mine el rămâne un dar unic, azi, mâine şi totdeauna”.
Regina iubită a Belgiei a avut pâine cu numele ei, ce se face şi azi în Spania, ţara ei natală. A avut munţi şi plante cărora li s-a dat numele ei. O catolică devotată, fusese soţia unui rege ce a renunţat temporar la titlul de rege pentru a nu semna legea avortului. A continuat să se ocupe de opere caritabile şi să se roage lui Dumnezeu.
Şase poliţişti pe motociclete au anunţat… că nufărul albastru al zilei de 9 decembrie va intra, pentru ultima dată, în palat.
Între Muzeul Magritte şi biserica catolică a pieţei din vecinătatea Palatului Regal, două tramvaie şi câteva maşini staţionau. Se aştepta maşina funerară. Poliţiştii au aflat pe staţie că mai sunt câteva minute până la venirea cortegiului şi nu au ţinut tramvaiele, le-au lăsat sa treacă. Decent. Firesc.
Belgieni tineri, bătrâni, străini, ziarişti. Tacere.
Cu o zi înainte, seara, pe gratiile porţilor palatului erau flori şi lumânări. Azi, ele erau duse pe esplanada din fata palatului, între noi şi locul unde a fost coborât sicriul.
Au apărut motocicliştii, maşinile, tramvaiele s-au oprit iar, maşinile, trecătorii – toţi şi toate s-au oprit nu mai mult de două-trei minute, poate mai scurt decât ţinerea unei respiraţii adânci.
Tramvaiele au ajuns, cu coada lor şi a maşinilor, până spre intrarea în Muzeul Regal al Artelor Frumoase. Acolo unde, la etaj, Icar cădea iar, cu decesul Reginei Fabiola. A murit o legendă. Două-trei minute pe ceas de întrerupere a traficului. Şi regina i-a respectat pe cei din jurul ei, era doar firesc să fie aşa…
Îi credem veşnici, ca poveştile. Dar moartea nu ocoleşte nici capetele încoronate, nici oamenii buni, nici măcar oamenii care se iubesc. La plecarea din faţa Palatului Regal, în dreapta, în faţa Muzeului Istoriei Belgiei, vase mari găzduiau plante de apă.
Fie-vă apa uşoară, Regina Fabiola! Un gând bun şi din partea României!
Foarte fain scris! L-am citit pe nerasuflate si mi-am amintit perfect cartea “Reginei Fabiola” pe care o evocai. Da… era o poveste cu nuferi. Sa se odhineasca in pace.