Ne-am obişnuit ca la finalul fiecărui an să facem câte un bilanţ, fie pe anul care tocmai se încheie fie pe timpul care curge diferit de 25 de ani încoace, de la Revoluţie. Observ însă că mai toate bilanţurile, atât din presa naţională cât şi din cea locală, se axează pe ce nu s-a făcut sau pe ce ar trebi să facem ca „să fie bine, ca să nu fie rău”. În acest fel, ratăm o dimensiune foarte importantă a timpului nostru, şi anume, ce am realizat deja.
Nimeni nu pune la îndoială utilitatea unui bilanţ critic. Evoluţia are loc de obicei mijlocită de contrarii, de bătălia de idei şi dorinţa de autodepăşire. Doar pornind de la o bază solidă, de la o analiză pertinentă se poată vedea ce s-a realizat pentru a se trasa planul viitoarelor proiecte.
Şi totuşi, în dorinţa noastră de a ne autodepăşi ratăm un element esenţial, termenul de comparaţie.
Cu cine sau cu ce ne comparăm atunci când analizăm evoluţia României? Dacă luăm ca puncte de reper democraţiile solide din Occident sau cea din SUA, este evident că avem motive întemeiate să ne considerăm rămaşi în urmă.
Dacă luăm ca punct de reper ce se întâmplă în jurul nostru, unde vedem o Bulgarie cu probleme mari de corupţie (fără un DNA care să încerce să facă ordine), o Ungarie care tinde să devină duşmanul democraţiei (după ce un partid extremist a fost votat masiv la ultimele alegeri şi după ce Orban a explicat că democraţia este un sistem depşit, nu prea mai avem ce învăţa de la vecini), o Rusie care îşi umflă muşchii la întreg mapamondul (deşi are încă gubernii în care se moare de foame), o Ucraină ruptă între aspiraţiile Europene şi interesele Moscovei (să nu uităm că la Kiev au murit oameni pe străzi, pentru ca ţara lor să aibă ceea ce România are deja de ani buni) şi un Orient în care o grupare extremistă cu concepte religioase primitive, desprinse parcă din Evul Mediu (jurnalişti decapitaţi, femei şi copii ucişi în masă), face legea, avem motive temeinice să considerăm că România a evoluat mult.
Aceleaşi motive le avem şi dacă ne uităm în urmă, la cum arăta ţara noastră după 1989, la cât de săraci şi înfometaţi eram (ca o ironie, astăzi sunt la modă mişcări care ne învaţă să mâncăm sănătos, bio) sau la cât de primitivi am fost (modul uşor şi eficient în care am fost manipulaţi prin intermediul televiziunii publice, a radioului, prin discursurile politice, în 1989 şi imediat după, sunt aici un criteriu).
Deşi românii nu mai au o părere bună despre politicieni de mai bine de două decenii, faptul că anul acesta au ieşit să voteze peste 62% dintre ei (11,5 milioane de persoane) şi că foarte mulţi au fost tineri (realizându-se în acest fel o prezenţă istorică) este o dovadă clară că tuturor ne pasă. Şi ce alt imbold mai puternic pentru a schimba lucrurile, a le îmbunătăţi, evolua ca naţie, poate fi mai puternic decât faptul că ne pasă?
În concluzie, nu cred că simpla trecere a timpului ar fi putut schimba România, dacă am fi stat cu mâna în sân. Noi am făcut posibile toate aceste lucruri de care ne bucurăm astăzi, fără să le mai percepem adevărata valoare.
Prin urmare, haideţi să fim optimişti măcar acum, măcar la final de an. La mulţi ani, Oradea, la mulţi ani, România!
