Toată povestea pleacă de la o replică a cuiva, pe Facebook, acolo unde postasem câteva fotografii de la Liturghia de Crăciun din Catedrala greco catolică Sf. Nicolae din Oradea. Spunea acea persoană că ce frumoasă este biserica. Şi m-am uitat la poză ca şi când aş fi văzut locul prima dată. Pentru că, în ani, devenise „acasă” – ca şi Oradea – de altfel, fără să realizez. Iar „acasă” e pur şi simplu „acasă”, şi intri acolo cu plăcere şi cu drag, şi nu mai gândeşti în termeni de „frumos” sau „util”, ci de „firesc”. Dar, la replica aceea, m-am tras un pas în spate, am privit iar, şi mi-am spus că aici e de scris.
Pentru că m-am întrebat şi zilele acestea, când cu Crăciunul, ce este firesc şi ce nu în viaţa noastră. Pentru câteva momente mă subinclud şi eu în categoria asta, deşi de regulă nu sărbătoresc Crăciunul. Pur şi simplu am dorit să fiu alături de prietenii mei din Oradea, anul acesta, iar ei sărbătoresc. Şi, când cu fotografia şi cu comentariul acela, am realizat că am în faţă un bun prilej de tras linii, de trasat concluzii, de oferit rezoluţii.
Drumuri
Acum nişte ani, când am decis să adaug publicaţiei Oradea Press, ce m-a atras prin decenţa şi lipsa ei de coloratură politică (deşi astea se cam suprapun, după mine) articolele mele, eram speriată de incapacitatea mea de a uni punctele cunoscute din oraş, nu ştiam decât drumul de la gară spre centru şi, în rest, totul mi se aduna în memorie ca nişte mărgele fugite de pe aţă, cu nici o şansă a se aduna cumva, ordonat… Zeci de drumuri s-au strâns până să învăţ câteva din numele cartierelor, câteva puncte unde se poate ajunge cu tramvaiul, locurile de unde iei superbul linzer cu mac de la Dorbob, cum ajungi repede de la Emanuel la Primărie, la Bibliotecă sau la Seminarul Greco-Catolic şi la Palatul Diecezan, fost Muzeu.
Dar nu era vorba doar de a uni, prin linii virtuale, locuri pe hartă, cât a le umple cu chipuri de oameni, cu întâmplări, cu amintiri. Mi-a fost greu, după ce am ales să fiu mai legată de viaţa unui oraş în care nu locuiam. Mi-a fost greu să fac să mă accepte mulţi dintre oamenii cu care trebuia să interacţionez, sau să ne trimitem respectuos în origini şi să ştim că trebuie să ţinem distanţa – dar lucrurile s-au cernut şi încă se cern, în timp.
Şi, mai cu o bere cu şeful meu, Vasilică Ichim, mai cu un pui de cioară prins împreună, mai cu un eveniment la Liceul Greco-Catolic, mai cu o alergare uşoară, în pas voios, după diverşi preoţi ortodocşi, am învăţat oraşul şi m-am trezit, tot în ani, desigur, că, atunci când vine un eveniment, cum a fost acum, în decembrie, vor fi mereu câţiva prieteni orădeni care să mă invite la masă, să mă întrebe unde dorm şi care să mă ducă la capătul oraşului, la ocazie, când decid să plec atunci când nu există vreun bus spre Timişoara mea.
Dacă e ceva ce urăsc din prăsele e busul de Oradea de la 5 jumate dimineaţa… Pentru că vine după o noapte de nesomn, de frică să nu aud ceasul, şi de regulă e combinat cu frig, după care, în aproape patru ore, e prea cald, şi am şi o mie de lucruri ce trebuie cărate, cum ar fi laptopul, tableta, camerele foto, trepiedul, telefoanele, încărcătoarele pentru tot ce e cu suflet electric şi, de ce să nu o spun, micile cadouri pentru cei dragi – o carte, o floare (chiar carnivoră), o sticlă de ceva bun.
Şi mă văd acum, în decembrie 2014, în zilele Crăciunului, cum pot să-mi număr prietenii pe degetele de la mai mult decât două mâini – oameni ce rămân în sită, după cernere, şi de care mă leagă întâmplări în care ne-am dat peste cap unii pentru ceilalţi, în care ne-am bucurat împreună, în care am plâns împreună atunci când unul dintre noi a suferit. În care AM CRESCUT şi ne-am crescut şi firele care ne leagă – pentru că asta e frumuseţea vieţii: nu adaugă doar ani ci şi duce la stufozitarea relaţiilor dintre noi, la complex.
Noii prieteni
Am ales să scriu la Oradea Press – şi nu e nici o taină în asta – pentru că mă interesa istoria recentă a greco-catolicilor, la care voiam să adaug un umăr, prin prezenţa mea, prin fotografiile mele-martor, prin gândurile mele scrise, prin ideile mele puse în practică. Dar mi-am clădit nu doar un loc unde oamenii ştiu că-mi pot găsi scrisul ci şi un anume gen de „acasă”, pe care nici nu-l ştii, luându-l ca pe ceva firesc, până când nu te îndeamnă cineva să te tragi un pas înapoi şi să concluzionezi.
Catedrala Sf Nicolae nu este acasă pentru că îi ştiu intrările, şi scările spre cor şi balcoanele laterale, şi locul unde se află prize, şi icoanele, şi unghiul pentru cele mai faine poze, ci pentru că, intrând, ştiu unde, din toate acele bănci, îi găsesc pe Antonia, pe Otilia, pe Oana, pe Dorin, pe Florica, pe Cristi şi pe mulţi-mulţi alţii, pentru că mereu va fi cineva care să-mi zâmbească larg, văzându-mă acolo, pentru că, la ieşire, cineva îmi va spune fără prea mare protocol „hai la mine să mânci”, pentru ştiu cum să mă mişc pentru pozele mele fără să deranjez episcopul, în timp ce ţine slujba, sau pe ceilalţi preoţi, sau diaconii, sau corul, sau pe cei ce vin în braţe cu copii, să ia împărtăşania – iar eu îi pozez de jos de tot, ca să-i arăt sus de tot, aşa cum îi văd eu, de drag.
Este primul Crăciun, cu tot cu zilele de dinainte, pe care l-am făcut la Oradea – la Episcopia Greco-Catolică, la Seminar, la Catedrală, la cantina Caritasului Eparhial – cu oameni dragi peste tot. Ba am încercat să dau şi de oameni mai puţin dragi, pentru că mereu e loc de legat lucruri, dacă e să se lege, dar am rămas cu mâna întinsă în faţa Eparhiei Ortodoxe din Oradea – ceea ce nu m-a mirat, desigur. Doar e puţin trist.
Vama colindelor
Cea mai mare parte din timp am stat alături de cei ce l-au colindat pe episcopul greco-catolic Virgil Bercea, şi de oamenii săi. Am regăsit o casă deschisă pentru toată lumea şi nu m-a mirat să aflu că au trecut pe aici (nu cât eram acolo, din păcate) şi teologi ortodocşi, bucuroşi să găsească aici mai multă ospitalitate decât la episcopul lor ortodox, Sofronie Drincec. Ce e drept, poate acolo nu duseseră darurile dorite… Pe când la greco-catolici „vama” se plătea mult mai simplu: un gând bun, o colindă şi o vorbă bună schimbată înainte de Crăciun.
Au trecut pragul episcopului, în aceste zile, copii şi bătrâni, prieteni şi neprieteni (nu e o figură de stil, dat fiind că s-a întâlnit şi cu unii care i-au creat şi neplăceri, în anul trecut), cu grupuri şi oameni singuri, cu elevi, seminarişti, teologi, coruri, familii şi cu absolut oricine a dorit să-i intre pe uşă. Fără a cenzura, fără a întreba cine sună la interfon, având mereu pregătită o cană de vin bun (de Recaş!) şi o ciocolată, un fruct, o prăjitură, o bomboană, un pachet cu ceva bun.
Pentru că există încă unele locuri unde Biserica dă, nu ia – chiar de ne pare ciudat să mai auzim asta, azi. Unde intri aducând un zâmbet şi ieşi ducând de zece ori mai mult decât ai oferit. Unde vii ca să te încarci, ca să reînveţi să fii mai bun şi să poţi face mai multe, din cele alese, pentru alţii.
M-am uitat iar la omul acesta, episcopul, ce dă mereu cu două mâini. Dacă m-ar întreba cineva ce am în buzunar poate n-aş şti aşa de bine să spun, cum aş şti să vorbesc despre ierarhul Virgil Bercea, şi cu bune, şi cu rele – cu toate ale lui. Dar, dacă e ceva pentru care aş băga mâna în foc, oricând, este că, dacă ia ceva, va fi mereu în litera legii scrise, a ţării, iar dacă dă ceva, va fi şi aceea în litera unei alte legi scrise, doar undeva mult mai sus decât noi, şi undeva unde înşelăciunea nu pătrunde şi unde nu poţi minţi, ca aici, jos, la nesfârşit.
Am văzut feţe luminoase, ale colindătorilor, aceste zile, am văzut refăcându-se cercul de mai multe ori, în faţa episcopului, care asculta cu aceeaşi bucurie cântecele Crăciunului, povăţuindu-i pe cei ce-l vizitau să nu uite, în anii ce vin, să menţină prieteşugul ce-i leagă şi să ducă mai departe cântecele care vorbesc despre naşterea lui Cristos.
Am cinat la unul dintre vicarii săi, lângă oameni zâmbind fără prefăcătorie, am purtat farfuria cu doboşul adolescenţei mele dintr-un loc în altul, între clădirile episcopiei, am admirat luminile Oradiei, de sus, cu un alt vicar, am cântat şi am pus ţara la cale cu părintele rector al Seminarului, am ascultat pastorala în Catedrală, am urcat la Curtea de Apel pentru a mă asigura că cele nedrepte nu rămân prea multă vreme pe rol, am aflat rostul clădirilor vecine, când am ieşit de acolo.
Poarta ortodoxă
Am ajuns şi la poarta Episcopiei Ortodoxe, unde episcopul Drincec jinduise, de Crăciun, după o sticlă de Don Perignon extrem de scumpă, de la supuşii săi. Am sunat la poartă ca să aflu cum se colindă şi aici. Nimic. Am sunat şi la telefon, explicând că sunt la uşă şi… Şi atunci s-a pornit vârtejul – acţiunea- concurs „să n-o lăsaţi pe Băluţescu să intre!!”. Toată lumea a fost consemnată în curte, a scos nasul doar părintele secretar ca să-mi explice, stingherit, de ce nu puteam intra. Când a crăpat uşa, am văzut câţiva preoţei garnisiţi cu pungi de pufuleţi, ce ar fi vrut, săracii, să plece…
Nu muşc, domnule episcop, nu muşc, promit! Doar scriu, pozez… Aţi ratat încă o şansă de a vă comporta normal, chiar cu un „duşman”, care a explicat de ce nu vă doream ca mitropolit, în Banat, noi, ăştia de aici. Nu aţi ajuns mitropolit. Dar asta nu însemna că nu puteaţi deschide uşa pentru două fotografii cu colindătorii dumneavoastră, de m-aţi făcut să fug pe stradă după ei, să le pozez pungile cu pufuleţi la schimb cu Perignon-ul dumneavoastră, când aţi binevoit, finalmente, să-i sloboziţi – şi ei fugeau cam greu cu poalele alea, ştiţi?…
Nu cred că sunteţi cel mai rău dintre oameni, chiar dacă sunteţi un om trist, vicios, cu păcate demne de reviste de can-can şi superstiţios… Chiar am apreciat că aţi venit la Timişoara la întronizarea noului nostru mitropolit, când contracandidatul Mic nu a catadicsit. V-am adus şi o pungă de pufuleţi, atunci, spre câta împăcare, cum am văzut că e monedă forte – dar până la urmă am făcut-o cadou unei sărmane cu copil în braţe, care cerşea lângă Catedrala noastră…
Ne pierdem în dispute de nimic, în gherăieli şi ridicări de garduri… Ce e aşa de greu să treceţi, oameni buni, de mitre şi grade, de mizerii, de temeri, şi să fiţi, măcar cinci minute, mai buni, în an?… Nu vreau să fac comparaţii, urăsc să fac comparaţii, ştiu clar cine m-ar critica primul, de aş face comparaţii, aici, dar… pana mea, cum să nu spun nimic, măcar ca înşiruire de fapte seci, când plec de la uşi închise şi ferecate la uşi care se deschid larg oricui – mai mult, la uşi ce îi îndeamnă pe cei sărmani să intre, pentru a avea şi ei Crăciun?…
Servind pe cei cu mai puţin ca noi
Pentru că… ştiţi cum s-a închis cercul zilelor de Crăciun? La un alt prieten drag, preotul Olimpiu Todorean, care conduce Caritasul Eparhial al greco-catolicilor, unde, după Liturghia de Crăciun, episcopul Virgil Bercea s-a dus să servească masa de Crăciun. Nu s-o servească în sensul de a mânca alături de cei în nevoi, care vin la această cantină, cum mai făcuse în alţi ani, ci s-o pună pe masă, cot la cot cu cei de aici, cu ceilalţi preoţi, cu nevestele lor, cu copiii lor, cu voluntarii, ca într-o mare familie în care am văzut, şi aici, că am un loc şi eu. Nu ca ziarist ci ca prieten – dar ce ziarist e ăla care iese din casă, fie şi doar pentru a arunca gunoiul, fără o cameră foto la el?
Ca de obicei, am auzit povestea, din partea episcopului, că n-are chef de bâlci, de tras în chip, şi, ca de obicei, tot n-am lăsat lucrul frumos să treacă fără să am câteva fotografii. De ce? Nu pentru că binele nu s-ar face fără surle şi fanfare, ci pentru că binele e acel lucru după care tânjeşte presa noastră, după care tânjeşte societatea noastră. Este exemplul. Este firescul atât de nefiresc, azi, care, atunci când se întâmplă, ajunge să mire şi să fie învelit în ţiplă de extraordinar…
Nu s-a întâmplat nimic extraordinar, dacă privim dinspre Joia Mare, când papa şi episcopii catolici spală şi sărută picioarele a 12 enoriaşi. Pentru că, pe lângă Joile Mari există şi joi mai mici, şi miercuri. O astfel de mică joi a fost şi în 25 decembrie, când episcopul şi-a pus şorţ şi bonetă şi a dus pâine la mese, şi cozonac, a pus farfurii cu supă şi a strâns resturi, ca şi toţi ceilalţi de la Centrul Social Maria Rosa.
Au venit oameni simpli şi săraci, l-au îmbrăţişat. Fără dangăt de engolpioane, fără emfază, fără camerleng cu lista de îmbrăţişători anunţaţi şi trecuţi prin poarta cu detectoare de metale. Una dintre femei a spus: „Mi-a fost dor de tine” şi i-a sărit la gât. Am pozat faţa celui care îi răspundea la îmbrăţişare. Nu, nu fac comparaţii şi nu o să pun poze cu faţa rigidă a colegului său ortodox. Doar mă uit, no…
E rar să vezi o mână cu inel episcopal făcând rânduială printre porţiile de supă, ducând pâinea simplă, sarmalele, strângând resturile, îmbrăţişând şi abia apoi ridicându-se spre rugăciune. Atât de multe biserici au uitat că omul pe care-l momesc spre rugăciune, băgându-i adânc mâna-n buzunar, are nevoie şi de confortare fizică şi psihică…
Mă trag la colţul unei mese, în dreapta lui Olimpiu, care, pe lângă că e şeful acestui furnicar înspre mai binele aproapelui, care e Caritasul Eparhial, e şi preot la Spitalul de Psihiatrie din Oradea. Are o clipă de tihnă, a primit şi el o porţie de sarmale din mâna episcopului său, mănâncă liniştit, cot la cot cu beneficiarii – de ar fi să folosim termenul oficial. Episcopul se apropie de noi, întreabă cui să mai dea sarmale, zic „mie!”, n-aude, nu vede – cred că are un detector special care, în ora aceasta, îi semnalizează doar pe cei pentru care a venit aici.
Dar şi mie mi-e foame… Olimpiu mă face părtaşă la farfuria lui. Înfulec repede, mai prind câteva poze, lumea serveşte o cafea, o felie de cozonac, se spune o rugăciune, se primeşte un pachet – încă un lucru aparte s-a terminat, cu speranţa ca, într-o altă formă, poate, el se va repeta cât mai curând, graţie prietenilor mei.
Se lungesc umbrele deja când plec din Oradea, au fost zile pline, zile frumoase, prea puţine umbre ca să poată strica tot, zile în care te bucuri de cel de lângă tine, de prietenii, de aroma din aer, de felul în care vine lumina când pescăruşii zboară peste Criş, pentru faptul că poţi avea o familie chiar şi acolo unde nu ai mutaţia pe buletin. Mulţumesc, Oradea, mulţumesc, prieteni, pentru anii aceştia! Mergem mai departe! Şi, din când în când, o să mai sunăm şi la poarta prietenilor ortodocşi de aici, doar-doar intră şi ei cândva într-un an mai bun…
Decât să dai de pomană, că oricum pe cei săraci și puturoși n-o să-i saturi niciodată, mai bine să le dai o undiță!
Stă scris, ce face stânga să nu știe dreapta!