Multe din personajele care sunt duse astăzi la DNA se declară nevinovate şi nu înţeleg, nici măcar după ce îşi execută pedeapasa (cazul Năstase este aici relevant), cu ce au greşit. Dincolo de teatralitatea şi pozele pentru „dat bine pe sticlă”, dincolo de faptul că nu toţi infractorii îşi recunosc faptele, cred că o parte dintre aceşti oameni chiar nu înţeleg de ce ajung în puşcărie. Asta pentru că, regatul lor, construit pe pile şi relaţii, pe făcut lucrurile „între noi” şi „aşa cum e mai bine pentru toată lumea” a devenit peste noapte desuet.
Nu e nicio noutate aici. S-a întâmplat aşa şi în Grecia Antică, pe timpul lui Platon care era sortit să ajungă un mare om politic dar, cum aristocraţia a fost înlocuită cu democraţia, a ajuns un mare filosof. Acesta este, însă, un exemplu fericit, care scoate în evidenţă ceea ce ce nu au reprezentanţii vechii gărzi din zilele noastre: capacitatea şi voinţa de adaptare. Pentru cei mai mulţi dintre oamenii de astăzi, capacitatea de adaptare este frânată de lipsa voinţei.
De ce să depună efort pentru a se adapta la noua ordine când pot alege mereu drumul scurt şi uşor al unui telefon sau al unei cunoştinţe care îi este datoare. Nu se poate ca lucrurile pe care ieri le făceau cu toţii, să devină astăzi trafic de influenţă, obţinerea de foloase necuvenite pentru altul ori alte astfel de ilegalităţi. Ei bine, DNA-ul dovedeşte „cu brio” că se poate.
Evident că exemplul meu este simplist şi schematic (trebuie luat doar ca exemplu) dar ascunde, cred eu, un mare adevăr. Acela că o mare masă dintre cei care ajung în cătuşe, în arest, văd lucrurile în acest fel.
„Dar ce am făcut? Am ajutat pe cineva, am întors un favor. Am făcut ce am făcut şi altădată şi ce au făcut şi alţii pe care nu îi văd în celulă, lângă mine!”.
De aici şi sentimentul acut al nedreptăţii.
Rădăcinile acestui comportament le putem găsi, pe de o parte în latura orientală a acestei ţări, pe de altă parte în cele patru decenii de comunism în care oamenii l-au folosit, cu succes, pentru a supravieţui. După 1989 el, pur şi simplu, s-a prelungit rozând ca un cancer ascuns speranţele democratice ale României.
Cei care au trecut cu el în sânge din comunism în democraţie nu îl vor trăda niciodată pentru că i-a ajutat să supravieţuiască regimului Ceauşescu iar cei tineri îl împrumută cu repeziciune pentru că este calea uşoară spre ceva la care ar trebui să ajungă cu multă muncă.
De ce este acest comportament rău? Pentru simplul fapt că democraţia nu se poate face precum „comunismul unguresc”, cu jumătăţi de măsură. Ori suntem europeni şi atunci punem în aplicare principiile democraţiei Occidentale, ori rămânem nişte bişniţari la marginea noii lumi.
Mai este nociv pentru că nu promovează meritocraţia. Oamenii care ajung în funcţii importante nu ajung acolo pentru că sunt mai buni ca alţii, ceea ce duce la frustrare pentru cei cu adevărat buni (care emigrează în Occident, acolo unde meritocraţia este un principiu definitoriu), şi la griparea regulată a sistemelor şi subsistemelor româneşti.
Imaginaţi-vă ţara asta ca un mecanism cu mii de rotiţe, în care, pe pile şi relaţii, în locul unor rotiţe de calitate sunt puse tot felul de discuri ruginite sau fără zimţi, pe principiul „las-o bă, că merge-aşa!”. Sistemul merge mai departe, dar nu e nici eficient, şi nici nu poate produce bunăstarea celor în slujba căruia pretinde că se află.
Tocmai de aceea, nu trebuie să le plângem de milă celor care sunt prinşi în ofsaid! Trebuie să încercăm să îi ajutăm să se adapteze, să înveţe să fie mai buni şi să ajungă în funcţii importante pentru că le merită, nu pentru că au carnet de partid de o anumită culoare. Iar uneori, cea mai bună metodă de a-i învăţa acest lucru, este „palma părintească” a DNA.
