Am ajuns în stadiul în care suntem agasaţi de atâtea festivităţi. Nu mai depăşim de mult imaginea superficială în care pompierismul oamenilor în costume militare de astăzi, generali şi locotenenţi care nu au cunoscut războiul decât din cărţi, se învârt ţanţoşi printre alţi aşa-zişi militari, plictisiţi de lumina soarelui şi de mulţimea multicoloră.
Evenimentele dedicate înaintaşilor nu mai sunt de mult timp decât nişte zile colorate în calendar. Nimic mai mult. Totuşi, pentru că o imagine face cât o mie de cuvinte şi pentru că această fotografie spune exact ce aş fi vrut eu să spun, vă invit să aruncaţi o privire.
Nu, nu este doar imaginea ţării noastre, ci a întregii Europe. Toată liniştea noastră de astăzi e construită pe jertfa şi sângele înaintaşilor. Că sunt români, unguri, evrei, ţigani sau germani, că au murit din ambiţii prosteşti, împinşi la moarte de tembeli, sau ca să-şi apere bucăţica de pământ pe care o aveau, în ţară sau pe pământuri străine, nu mai are azi importanţă.
Realitatea este că, la fel ca în această imagine, sub pământul pe care astăzi călcăm stă mult sânge, multă suferinţă şi multe oase strivite. Nu suntem vinovaţi pentru că ne-am născut în acest secol cum nici ei nu sunt vinovaţi că au trăit în altul. Nu este nicio culpă aici.
Trebuie doar să ne trăim clipa, să facem în aşa fel încât greşelile trecutului să nu se mai repete şi să ne udăm mai des trandafirii din grădini sau din faţa blocurilor. Rădăcinile lor se hrănesc, poate, din lumea lor.
